Miros de suflet

Sufletul fecioarei miroase a mosc si grau timpuriu stropit de ploaie.

Sufletul copilului miroase a zapada amestecata cu crengute de brad. Sau a abur de lapte ars.

Sufletul tarfei miroase a alge si crini in ziua a doua. Mai miroase a balta de noiembrie strabatuta de cizme din cauciuc.

Sufletul hotului miroase a frica. Iar frica miroase a carne de porc in descompunere.

Sufletul vaduvei miroase a lemn uscat. De fag sau de stejar.

Sufletul lasului miroase a cenusa muiata in apa salcie. Sau a carpa inca umeda de lesie si praf.

Sufletul fugarului n-are miros.

Sufletul bogatului miroase a peste crud sau a carne incinsa pe gratar stropita cu vin de tara.

Sufletul criminalului miroase a sudoare rece.

Sufletul politicianului miroase a flegma uscata pe furnirul decojit al unui birou de provincie.

Her Morning Elegance / Oren Lavie

E frumos duminica dimineata , chiar elegant

Ratare catifelata

Iubire e cand in raport cu ea tot ceea ce fundamentezi pe ratiune nu functioneza.
Liniste e cand accepti ca nu trebuie sa fundamentezi iubirea pe ratiune.

Oamenii fac greseli mari de dragul iubirii. E un fapt stiut.
Ajung sa se substituie celui de langa ei in forma doar. Ratand fondul.
Aud adesea ca iubirea inseamna sa-l sprijini pe cel de langa tine in momentele grele. Sa simti nevoia sa o faci. Asta nu presupune, insa, ca il intelegi, ca ajungi sa-i studiezi resorturile si sa stii care sunt nevoile lui REALE.

Compasiunea fata de nemultumirile sau nefericirea partenerului tau si umarul pe care i-l oferi nu inseamna nimic altceva decat un antiinflamator sau cel mult un anestezic.
Intelegerea nevoilor reale ale celui iubit, asta este pariul unei relatii. Sa mergi adanc in sufletul celui langa care traiesti si sa nu transformi o relatie intr-o mecanica a sabloanelor. "Hai sa-l sun sa vad ce face", "Cum a fost la birou iubitule", "Esti bine?", "Hai sa ne relaxam in weekend, vrei?", "Hai langa mine si uita de toate problemele pentru cateva ore"; toate propozitiile astea impartite intr-un orar prestabilit nu fac decat sa reduca la o tema generala nevoia unuia pentru celalalt.

Peste asta vine frica oamenilor de a-si spune in fata unul altuia ce-si doresc cu adevarat. Mai ales in plan spiritual. Din iubire oamenii isi menajeaza partenerii. Anumite lucruri nu se spun pentru ca ar fi prea dur sau prea pretentios pentru celalalt. Si uite asa, ajungi sa-ti privesti partenerul si sa-ti pui intrebari (pentru ca nu i le pui lui) vis-a-vis de posibilele lui capacitati de a-ti oferi ceva ce nu-i vei cere niciodata. De frica.

Pentru ca iubirea e perfida pe cat e de curata. Ea se naste si infloreste cu cele mai inaltatoare sentimente, dar moare otravita de cele mai ascunse indoieli.
Puterea de a afla totul despre cel din fata ta fara a-i tulbura apele sufletului, da, asta e marea provocare a iubirii.

De cate ori nu ne-am pus intrebarea asta: - Cum sa te fac sa afli ce imi trebuie de la tine, spiritual vorbind, fara sa te fac sa suferi, fara sa te lovesc?

Si de cate ori am rostit-o partenerului nostru?

Iubirea incepe cu intrebari simple pe care le rostim si sfarseste cu intrebari la fel de simple pe care nu le punem niciodata.

N-am nevoie decat sa stau...

...intr-o camera cu pereti de lapte cald,
Fara tavan.
Intins pe spate privesc cerul senin.

Stelele nu sunt stele, ci gauri intr-o catifea neagra care ne desparte de o alta lume, luminoasa.

Stau cu tine in pat, iubita mea, ti-e trupul umbre si alb din reflexiile laptelui luminat de luna.

Daca te ating, atingerea e atat de cumva, incat pare ca ma ating pe mine.
Pe mine ma mangai daca te mangai pe tine, iubita mea.

As putea sa-ti fac un ceai negru cu lapte. N-am nevoie decat sa scobesc cu ceasca in peretii casei noastre fara tavan...

Recomandare

Iubito, am imbratisat destine paralele.

Pe al nostru l-am lasat in strada, tremurand de frig. Camasa ta barbateasca, pantalonii mei de pijama, neras, duhnind a intrebari clocite si neterminate. Sta in mijlocul strazii, incapabil sa traverseze, ca un batran cu mintea inca tanara pe care l-a parasit vlaga.

Destinul nostru, iubito, a ramas in mijlocul strazii. Un copil pe care noi nu-l mai tinem de mana, caruia nu-i mai ciupim obrajii dolofani, pe care nu-l mai rasfatam cu orele tarzii in prezenta celor mari.

Un singur amanunt ne-a scapat: acolo, in mijlocul strazii, abandonat, al nimanui, prea ingrozit ca sa se poata sustrage, ar putea sa incurce circulatia in asa hal incat alte destine sa ajunga in aceeasi situatie generand un ambuteiaj oribil.

Ar fi fost de datoria noastra sa-l omoram, iubito, inainte sa imbratisam in sila destine paralele. Din spirit civic, din respect fata de traficul si destinele altora, din consideratie pentru noi insine si pentru ceea ce ne-a facut candva sa radem la aceleasi glume.


Recomandare: daca intalniti pe strada destine abandonate, incapabile de a se misca, faceti un efort si ajutati-le sa traverseze. Eventual, incercati sa le plasati langa vreun cos de gunoi. Nu le priviti in ochi si nu va lasati prada vreunui sentimentalism ieftin. Gestul dumneavoastra sa ramana un simplu act de igiena urbana.

Va multumim.

In cadere...

Cad, iubito. Te-am omorat si cad. Cad cu o viteza uluitoare si nu pare ca ma voi mai opri vreodata. Cad si ma frec de lume, o sa iau foc si asta nu e nici macar vreun fel de iad. Cad. Fara fund e caderea mea, nu e salvare, iubito, sunt un meteorit plin de pacate care iau foc si se inmultesc, o jerba uriasa de scantei. Orice gand se topeste si se lipeste arzand de peretii murdari ai lumii prin care cad. Incerc sa ma agat, dar tasneste sange de sub ughii, sange fierbinte, plumb topit turnat pe gatu-mi ca sa-mi infunde speranta in plamani. Te-am omorat, iubito, cu sange rece am omorat tot in tine, te-am omorat cu un zambet candid pe buze, ca si cum as mai cere un pahar de apa de la o batrana care vinde nimicuri pe marginea drumului, intr-o zi cu arsita.
Caderea ma ingrasa, sunt din ce in ce mai fierbinte si mai mizerabil, pilitura spontana de ganduri care fac praf lumea prin care cad. Cad de cand am infipt ultima data cutitul in tine.
Ai mai fortat un zambet. Asa loveai tu.
Eu incepusem sa cad caci reusisem intr-un final sa ma invinovatesc si ma pregateam de bucuria mortii noastre, iubito. Vinovat de crima fiintei tale, dupa ce ti-am inchis gura si ti-am astupat gandurile cu o carpa mirosind a ratare si benzina, dupa ce te-am injunghiat pana cand nu mai erai nici amintirea unei umbre, asteptam sa cad, sa-mi zdrobesc teasta in cadere, sa ma fac praf de fundul suferintei ca s-o pot lua de la inceput, mutilat si liber. Dar nu, cu un ultim efort tu ai zambit si mi-ai apucat haina, tocmai cand incepusem sa alunec in haul plin de speranta renasterii mele. M-ai imobilizat acolo sus, in lumina arzanda pe care ma pregateam s-o parasesc si m-ai orbit cu lama neasteptata a propriului tau cutit. O fractiune de secunda am sperat ca-mi iei gatul, de cand visam sa-mi dai moartea inecandu-ma in sangele care a fiert pentru tine candva.
Cu ultimul tau zambet mi-ai dat tot ce era in tine mi le-ai bagat pe gat si victorioasa mi-ai dat vant in prapastie.Ai ramas acolo sus, incompleta, fumeganda, tremurai spasmotic in bataia soarelui lucid.
Erai o papusa dansand mecanic.Ultima ta placere a fost eterna.Ai ramas acolo sus, tremurand de nevoie si dorinta.Oricine ajunge acolo sus poate sa te aiba pentru ca esti vesnic in calduri, esti vesnic neterminata si n-au cu ce sa te mai umple, iubito.Ti-ai plantat gretutatile in mine, n-o sa ne mai salvam niciodata.Eu o sa cad cu o viteza uluitoare in groapa fara sfarsit in timp ce tu o sa dansezi grotesc pe muntele sperantei in iubire.
O sa devin din ce in ce mai greu in toata caderea asta a mea, o sa sara din mine ganduri si stari de foc, nimic n-o sa reziste o sa imprastii pulbere de foc si daca am sa ma agat de lume o sa ma dezintegrez, dar niciodata de tot, niciodata pana la contopirea cu ceva sau pana sa fiu inghitit de vreun alt pacatos de foc, nu, o sa ma refac in viteza aia de nedescris in care singurul gand care ma va tine intr-o viata fara de alintatoare moarte va fi gandul la tine.
Caci noi doi, iubito, vom fi ramas singurii capabili de a ne fi crutat suferinta unul altuia cu conditia sa nu ne fi ciopartit in asemenea hal. Gandul ca ai putea sa ma vezi fericit, te tine in viata acolo sus pe munte, unde barbati cu rasuflari de cai necheaza jur imprejur, te amusina si se napustesc asupra ta ca sa-ti opreasca dansul nefiresc, sa aiba senzatia ca pentru o clipa ei te manevreaza, te poseda sau iti dau placere. Ei lasa placere in tine, dar tu nu simti nimic, ale tale cele toate sunt la mine iar eu cad fara sa fi gasit vreodata fundul. Noi doi suntem solutia fericirii noastre si ca sa scapam unul de altul ar trebui sa putem sa ne dam lovitura finala.
Paradoxul se adanceste, eu sunt o ghiulea de foc, fara ganduri, sangele e plumb topit, ma frec de lume si nu gasesc izbavirea dezintegrarii. Orice fel de taram de care sa ma fac praf ar fi pamantul fagaduintei locul din care as putea sa ma ridic dupa cateva unitati de timp celest. S-ar opri si dansul tau, acolo sus, pentru o vreme si poate ca ai putea sa simti atingerea eliberatoare a unui alt barbat.

E nevoie de un Zeu sus acolo la tine, iubito, ca sa-ti refaca inauntrul, iar aicea jos, pe Pamantul Fagaduintei, e nevoie de o adiere de vant si de ceva timp ca sa mi se adune ramasitele, si sa vad care e noua mea plasmuire.

La tranta cu timpul

Pentru ca luna mai este cea mai frumoasa din an, am hotarat sa petrec in aer liber, nefacand nimic constructiv, cel putin doua ore pe zi. Nu vreau sa las 2010 sa treaca fara sa profit de aceasta luna.Aminitirile nu se pot construi intre patru pereti sau numai intre patru pereti. Cu siguranta nu-mi permit sa-mi bat joc de luna mai. Inspiratia si motivarea vin si din repaosul atat de necesar mintii. Stiu ca e greu de aplicat, mai ales ca suntem intr-o perioada in care muncim de trei ori si castigam o data.Si daca ne luam la tranta cu timpul? Si daca incercam sa nu mai alergam cot la cot cu masele?Si daca facem ca lucrurile sa mearga conform unui bioritm cara sa ne lase sa TRAIM?
In luna mai, imi sun prietenii si ii scot pe terase la pranz. La o bere seara. Ma plimb, alerg, dau o fuga pana la mare intr-o dimineata si verific vantul.
Poate c-o sa citesc prin parcuri, poate c-o sa pierd vremea facand poze sau visand la proiecte.
Si poate c-o sa am un mai plin de amintiri. Si poate ca timpul n-o sa-mi ia nimic, de fapt. Poate ca o sa-mi DEA intreit. Timpul curge impotriva mea atat timp cat eu fac parte din marea masa care lupta cu el. In luna mai am sa pacalesc sistemul. Si am sa castig.