Teatrul actorilor grabiti

Cu siguranta fiecare dintre noi joaca pe cel putin o scena si cu cel putin o masca , cel putin un personaj , in acesta temporalitate. Sa ne considerm actori , care au proprii lor fani , mai multi sau mai putini , mai fideli sau nu , care aplauda la final inainte de a cadea cortina din politete sau chiar din suflet uneori, si atunci spectatorii ati daruiesc pe langa aplauzele palmelor , si un zambet si poate cate o floare, atunci te poti considera un actor de succes. Nu sunt sigur daca a fii actor este sinonim cu a fii mincinos. Daca este asa ami place sa cred ca este o minciuna asumata , constienta, si chiar daca este asa tot incalca legile bunului simt, transformad totul intr-o masinarie care produce si vinde vise , iluzii, iar la manivela nu este nimeni alcineva decat mincinosul ( actorul ).
Se poate intocmi o lista a , actorilor grabiti din viata fiecaruia dintre noi , si sunt sigur ca ar fii multi , am putea crea o companie teatrala de invidiat. Fiecare dintre noi am asistat la piese de teatru live ,pe care le-am trait cu intensitate maxima , actorii astia ne-au facut sa traim jocurile lor cu sufletul , astfel am investit in piesele lor sentimente , manifestari fizice ale corpurilor noastre sleite de energie rezultat al intensitati si maiestriei cu care ei asi abordau rolurile. Acesti actori dau maximul din ei pana cand asi ating scopul iar acela e de asi pune marca lor asupra ta ca specatator al manifestarilor subiective. Apoi se lasa cortina , actiunea se termina si pleaca. E ca si cum cineva s-a vandut pe sine , pentru a putea castiga o farama de energie , indispensabila supravietuiri lui pe scenele vieti jucand diversilor specatori. Marsav lucru . Lista asa numitilor " actori grabiti " e lunga, daca stai sa te gandesti cate piese de teatru ai vazut , in ce locuri si in ce circumstante sau desfasurat , sunt sigur ca fiecare dintre noi poate sa-si faca linistit un " teatru al actorilor grabiti ". Un actor garbit dupa ce sia facut rolul , pleaca , numai el stie cum se simpte dupa ce sia jucat rolul , cat de multumit este de jocul lui in fata spectatorilor, poate ca si ei sufera si ar trebui sa avem o compasiune pentru ei atunci cand se sting reflectoarele de pe scena si se lasa cortina, poate ca in spatele ei si ei au regrete , suferinte , dureri , remuscari , poate ar fii dorit sa joace mai bine , sa fie mai expresivi , sa atinga mai profund spectatorul sau dimpotriva poate ar fii dorit sa nu fii pus atat de mult suflet in lumina naivitatii spectatorilor. Dar sa nu fim patetici, si sa consideram in continuare ca asta ai este meseria lui , jocul acesta al face sa supravietuiasca sa fie mai puternic in urmatorul joc al lui.
Exista undeva in lumea aceasta un asa numit spatiu in care acesti actori se intalnesc si asi beau cafeaua si asi povestesc ultimele roluri jucate , o asa zisa cafenea a , actorilor grabiti, ma gandesc ca daca pe scena vietii sunt grabiti , si intr-o astfel de cafenea timpul ar trebui sa li se para insuficient pentru as putea soarbe in tihna licoarea, poate ca un astfel de spatiu nu are nici macar mese sau scaune , asta pentru a le facilita drumul spre urmatoarea scena , pentru a nu putea zabovi, ar fi teribil daca un astfel de actor siar uita personajul in timp ce sar afunda intr-o ceasca de cafea.
Oricat de mult ai gusta jocul de pe scena exista o limita intre zbuciumul sau de acolo din bataia lumini si linistea ta din fotoliu, tu fiind stapanit de rabdare el fiind inversunat de o graba terifianta , zvarcolirea lui acolo sus vine din dorinta de a nu zabovi in ochii tai mai mult decat ia permis acel Regizor universal, care e undeva in spatele cortinei si ai numara in soapte boabele de nisip din clepsidra .

Tind sa cred ca, cu cat asi marcheaza mai mult publicul cu atat va fii mai apreciat , cu cat va strapunge mai profund cu atat va ramane mai mult timp intiparit pe scena teatrului, si la fel ca si marii actori va avea un portret pus la loc de cinste in holul teatrului, ca fiind o particica la consolidarea dramatismului institutie care se numeste in definitiv " fiinta om ", partas la jocul actorilor grabiti.

Gandul

Gandul este o forta imensa, una dintre cele mai puternice arme pe care omul o poseda, desi de cele mai multe ori nu este constient de acest lucru.
Inainte de orce exista un gand, el fiind punctul de plecare a unei actiuni, este oarecum sufletul ratiuni. Oamenii acorda o foarte mare atentie aspectului fizic, isi modeleaza corpul, incearca sa manance cat mai sanatos, dar foarte putini sunt aceia care se ocupa si de sanatatea lor mentala. Ideal ar fi sa consumam zilnic o portie de ganduri, ganduri pozitive.
Puterea gandului a fost demonstrata printr-un experiment simplu.Se pune apa in doua vase , care se ingheata, iar timp de cateva luni adresezi cuvinte de iubire, multumire, fericire, unuia din vase , iar celuilalt cuvinte de ura, nemultumire, tristete. Rezultatul va fii uimitor. Vasul cu apa care a fost incarcat cu cuvinte pozitive a capatat forma unor cristale, iar cel care a fost incarcat cu, cuvinte cu valenta negativa era diform. Experiment facut de Emoto Masaru.
Avand in vedere ca noi suntem apa in proportie de 70 - 90 % , impactul gandurilor asupra noastra si a mediului este extraordinara. Mintea noastra nu sta locului nicio clipa asa ca ar fii bine sa fim mai atenti cu ce o hranim.Gandul este cea mai puternica unealta cu care ne putem sculpta si cu care putem crea lumea.
Avand in vedere ca inca de cand ne-am nascut gandirea ne-a fost modelata de catre tot felul de factori, familie, societate, media, ar trebui pe cat posibil sa nu incercam sa gandim "lucrurile" importante, ci sa le simtim, sa le traim.

Manipularea este prezenta peste tot in jurul nostru, miliarde de mesaje subliminale ne bombardeaza creierul la fiecare secunda. Gandirea e sanatoasa cand nu ne-a fost modelata, cand porneste de la simtire.

Sentimentele se oglindesc in ganduri, atunci cand gandurile sunt curate, clare, cand simtirea este congruenta cu gandul.

Paralela...

... între oameni şi cărţi. De ce aş alege cărţile în detrimentul oamenilor? Sau viceversa? Normal, argumente am găsit destule în favoarea sau în dauna uneia dintre „categorii”, dar un verdict final încă stă sub auspiciile incertitudinii în mintea mea.
De ce cărţi?
Dintr-o suită de raţiuni mai mult sau mai puţin pertinente...
În primul rând, cărţile nu se supără atunci când le laşi de-o parte şi sunt înduioşător de primitoare atunci când ţi-aduci aminte de ele, indiferent de timpul care a trecut de la ultima îmbrăţişare de priviri. Pe când măsurarea distanţei temporale când vine vorba de oameni este infinit mai anevoioasă.
Apoi, cartea nu trădează, nu înşală, nu se vinde. Fidelitatea e o legătură de căpătâi a ei cu cel ce o deschide.
Lecturarea aceleiaşi cărţi aduce cu sine elemente noi, de fiecare dată când ne întoarcem la ea. Mistere nedesluşite până atunci, noi senzaţii, voluptăţi nebănuite. Oamenii însă sunt aceeaşi, neschimbaţi, cu aceleaşi ticuri verbale sau de conduită. Sunt prea puţini cei care, păstrându-şi forma, îşi schimbă fondul.
De ce oameni?
Pentru că nevoia de a iubi a oamenilor nu poate fi concretizată decât prin contactul cu alţi oameni. Iar cărţile, oricât de „disponibile” ar fi, nu pot substitui un suflet, o atingere, o mângâiere.
Poate un argument de ordin mai degrabă practic - oamenii găsesc soluţii (chiar dacă nu cele mai bune) rapide, pe când un răspuns din partea cărţilor poate veni după ani şi ani de căutări asidue. Sau poate să nu vină niciodată...
În plus, oamenilor le stă în putinţă să creeze cărţi, în vreme ce acestea din urmă sunt văduvite de posibilitatea de a aplica reciproca asupra oamenilor (tehnic vorbind).
Astfel că plutesc pe o mare de argumente mai goale sau mai mai pline de temei... Şi momentan am ales cărţile... Poate că greşesc... Sau poate nu...

Experiment

Intr-un acvariu cu pestisori aurii. Acesti pestisori au fost crescuti
intr-un acvariu incapator, pe mijlocul caruia se afla un geam de sticla,
impartindu-l in doua. De fiecare data cand micutii carasi vroiau sa treaca de geamul de sticla se opreau cu botul in geam. Azi asa, maine asa...pana cand pestisorii au priceput ca pe acolo nu se poate trece si s-au limitat la spatiul restrans pe care il aveau, fara sa mai incerce sa treaca dincolo. Dupa doar cateva luni cercetatorii au scos geamul care impartea acvariul. Si ce credeti ca au facut pestisorii?
Au inotat fericiti ca acum au un acvariu dublu ca dimensiuni si ca nimic nu ii mai stanjeneste? Nu. Pestisorii nu au facut absolut nimic si s-au comportat ca si cum geamul de sticla nu ar fi disparut. Pentru carasi geamul era inca acolo si limitele impuse de acel geam inca existau. Pestisorii devenisera prizonierii propriilor credinte si limitari.

Ne putem da seama ca asta nu se intampla doar in cazul pestilor...Si noi ca oameni ne limitam. Uneori poate din cauza fricii sau a incercarilor esuate.Frica este elementul care distruge orice, o piedica pe care noi ne-o fabricam. Putem combate frica incercand, avand curaj chiar daca pe moment nu vedem nimic concret de care sa ne agatam, caci uneori nu trebuie sa stim exact cum vom ajunge intr-un loc, e suficient sa vrem si sa credem ca putem. Dupa mine, principalii dusmani ai oamenilor sunt: gandurile, teama si ei insisi. Pestisorii din poveste au incercat sa treaca de cateva ori de bariera creata, renuntand intr-un final, iar atunci cand piedica a disparut si li s-a oferit ocazia de a fi liberi, abandonasera ideea de a incerca.

The butterfly effect

Noi, oamenii, ne-am indepartat de noi.
Din ce in ce mai multi si din ce in ce mai indepartati. Dezbinati. Dezradacinati. Candva sudati. Acum soldati care se gandesc doar la soarta lor, scopul pentru care au plecat la lupta fiind abandonat. Solitari.
Atata timp cat te vei plasa pe tine in centru, nu te vei mai descoperi niciodata, pentru ca tu esti in toti ceilalti si trebuie sa vezi imaginea de ansamblu ca sa te poti repera pe tine, un gram de polen intr-un urias borcan cu miere.Caramida peste caramida, asa se formeaza casa. In casa traiesc familiile. Familiile inseamna comunitate. Cineva vrea sa faca economie si din loc in loc, lasa cate o caramida lipsa. Casa se prabuseste. De la o caramida lipsa se distruge comunitatea.De la un suflet inchis se inchide intreaga lume. Nu mai esti conectat. Esti doar un mobil cu bateria incarcata, dar fara acoperire. Esti mort. Orice apartine unui sistem. Orice sistem functioneaza bine inchegat, sudat. Dezbinati nu avem nicio sansa. Nicio sansa de supravietuire reala.Inconstienta, neincrederea, haosul, frica, tradarea, amintirea, amaraciuna din tine te fac sa privesti altfel lumea, cu ochi de sticla, terni si goi.
Miscarea aripilor unui fluture intr-o parte a lumii poate provoca un taifun in alt punct al planetei, asta ne spune teoria haosului, "the butterfly effect".
O schimbare infima poate da totul peste cap, poate transforma lucrurile radical.

Perla din suflet

Erau un el si o ea si era vara. Soarele nu avea mila si le brazda tinerilor pielea imbibata de dorinta. Fiind mult prea cald au ales sa se racoreasca in cristalina si intinsa apa. Se spune ca oceanul e format din picaturi de lacrimi de fericire ale ingerilor. Nisipul le preaslavea si incerca sa-si domine setea, tinandu-le la suprafata pentru a se putea bucura oamenii de ele. El practica surf. Ii placea senzatia pe care i-o oferea inaltimea valurilor, vantul care ii ghida miscarile. Si-l facuse aliat si isi dorea sa vina zilnic la intalnirea lor din ape. Putea fi si un soi de egoism in asta, dar prietenia lui cu vantul era sincera. Il purta mereu in directii diferite si il invata lucruri noi. In schimb ei ii placea sa faca scufundari. O fascina lumea de dincolo de ape, din adancuri. Ii placea misterul. Curiozitatea ei de a analiza, cerceta, de a afla cat mai multe despre lucrurile ascunse era imensa. Mormoloci, meduze, scoici, caluti, pisici de mare, alge, studia tot. De ceva timp calatorea in adancuri din dorinta de a gasi perle. Desi trecuse ceva vreme de cand tot cauta, nu isi abandona visul. Credea in visele ei. Stia ca daca dorinta i-a fost data se va intampla candva. Nu avea de unde sa stie cand, trebuia doar sa spere si sa astepte. Ea isi puse costumul de scafandru si se duse in adancuri. Razele soarelui nu o puteau ajunge, dar ii puteau lumina calea. Stralucirea unei meduze a facut-o sa ramana fara ganduri pentru o clipa si doar sa contemple viata ce i se misca sub ochi. A fost ca o binecuvantare. El intra in mijlocul apei unde valurile dansau frenetic! Azi invatau sa danseze charleston. Era incantat peste masura. Dansa cu valurile, cu aerul, cu vantul. El dansa cu lumina, ea cu intunericul. Iubeau doua lumi diferite. Si ei ii placeau valurile, dar uneori se temea sa nu o duca prea departe sau sa nu o izbeasca cu putere de mal. Ii placea aventura, doar ca voia sa se simta in siguranta si sa detina controlul, sa decida ea. Si lui ii placeau lucrurile noi, stia ca viata e o scoala plina de invataturi. Imprevizibilul era unul dintre tovarasii sai cei mai buni. In timp ce dansa gratios cu particulele de apa, un val puternic il dobori si se lovi de ceva. Putin ametit, buimacit, avea impresia ca s-a lovit in moalele capului de o scoica uriasa. Scoica uriasa iesea incet-incet la suprafata. Ochi migdalati, cafenii, nasuc in vant, gura ciresie, gat lung, umeri laptosi, rotunzi. „O fata! E o fata!”, exclama el, usor emotionat. Ii treceau prin minte mii si mii de ganduri, o poiana plina de licurici era creierul lui acum. Ea incepu sa rada si sa isi ceara scuze pentru ca l-a lovit. El obosise si nu se indura sa ia o pauza, asa ca ii multumi fetei. A venit la momentul potrivit pentru a-i oferi acel moment de respiro de care avea nevoie. Au iesit amandoi din apa si s-au asezat pe nisipul fierbinte si uscat. Asa le era si inima, o sticluta cu nisip din cel mai fin, auriu, cu miros puternic de scoici. Plina de dorinta, neudata. Isi vorbira ore in sir. Sticluta fiecaruia devenea din ce in ce mai grea si mai umeda. Le era teama intr-un fel. Parca voiau sa tina doar pentru ei senzatia pe care o traiau, dar erau constienti ca o impartaseau la fel de intens. Si poate asta ii speria. Le placea mirosul de nisip umed. S-au intalnit zile intregi la rand, fiecare aratandu-i celuilalt lumea din care face parte. El a invatat-o sa faca surf, sa riste si sa nu se mai gandeasca prea mult la consecinte, iar ea i-a oferit un pretios dar, l-a invatat sa aiba rabdare, sa vada ceea ce altii nu puteau vedea. In aceste zile pe care le petreceau impreuna, neconcepand sa stea departe unul de celalalt, de parca apa le era liant, in sticlutele lor cu nisip se formasera doua perle. Ea si-a gasit in sfarsit perla pe care o cauta. Era chiar in inima sa.

Altfel de liniste

Acolo unde nu exista disciplina nu poate exista ordine. Ma deranjeaza foarte mult mai ales in ultima vreme dezordinea , de peste tot. Dezordinea de pe strada , dezordinea din servicii , dezordinea de peste tot. Ma deranjaza foarte mult zgomotul asa zisa galagie stridenta , pe care o consider tot o forma a dezordini. In ultima vreme se pare ca unii oameni nu mai au respect pentru cei din jur si asta cu atat mai mult se pare cu cat se afla intr-o comunitatea mai mica in care pe baza faptului ca se cunosc foarte bine intre ei si pe baza principiului tolerantei, asi permit aproape orce nebunie.
Din acest motiv am inceput sa iubesc din ce in ce mai mult linistea , care se pare ca e foarte pretioasa in ultimul timp, indiferent in ce loc te-ai afla . Nici linistea de care se putea profita acum cativa ani pe la ore tarzi in noapte nu mai exista. Se pare ca orele cele mai sublime in care poti sa te simti al naibi de bine sunt cele intre ora patru si ora sase , pana si caini dorm in astea doua ore.E drept ca nu sunt ore foarte accesibile pentru toata lumea, dar asta e si idea , asta pentru ca unii oameni doar pe atunci se pun in pat , dar e ceva deosebit sa stai in aer liber si sa nu te deranjeze nimic , absolut nimic , si sa simti doar aerul tare al dimineti. Ami amintesc ca la tara , se intampla tot la fel , dar acolo era o altfel de liniste si daca vroiai sa te razboiesti pt o oarecare galagie trebuia sa te ratoiesti la vacuta din grajd sau bivolita care tocmai erau mulse , sau la taurul care ardea de nerabdare sa iasa la plimbare pe pasune , sau pe cocosii care obositi de atata intuneric incercau sa dea de veste ca incepe explozia solara. Nu puteai sa te superi nici pe ciurda de animale care trecea prin fata casei si care ridica colbul pana la stresina caselor, apoi ati era mai mare jena sa spui ceva cand mai trecea cate o caruta cu caii, astia erau rari , dar atunci cand trecea cate o caruta trasa de bivoli in mersul lor foarte incet. Tot acolo pe langa aerul tare de dimineata si mirosul de iarba , fan , mai era si mirosul de roua. Nici aici oamenii nu aveau timp , dar aveau o , ordine , ceea ce ma face sa cred ca aveau si o , oarecare disciplina, si nu cred ca era impusa de o persoana anume ci mai degraba de ritmul vietii , care prin esenta e unul disciplinat si ordonat , nu cunosc vreo abatere serioasa de la ceea ce inseamna acest suport temporar al omeniri , de ex nu am vazut ca acelasi om sa se nasca de doua ori , nu sm pomenit iarna atunci cand ar trebui sa fie vara , nici zi in loc de noapte , totul e ordonat, dupa un parcurs prestabilit. La noi nu este asa noi putem , pentru ca ne permitem , sa facem din noapte zi , din vara iarna , pt ca ne lipseste o anumita apartenenta, si din cauza excesului de zel avem capacitatea de o strica ordinea unei discipline universale.