Terapia scrisului frumos

Hai sa scriem despre dragoste. Povesti incredibile cu intorsaturi pe masura. Iubiri imposibile care se aduna acolo jos in stomac sa-si mestece durerea. Sa scriem despre dragoste cu furia neputintei de a mai iubi dar cu speranta la puterea "n".

Sa scriem despre strazi ude si zambete fugare, despre esarfe cu parfumul "ei" sa scriem despre mii de kilometri de cautari desarte, despre dueluri si cai albi sub ziduri moarte. Sa scriem mii de pagini doar despre un sarut, sa ii desfacem anatomia-n mii de molecule.

Sa scriem despre o privire, o singura privire ca aceea a lui Cicikov in Suflete Moarte cand pentru o clipa s-a crezut capabil de o iubire mai presus de sine. Sa scriem despre dragoste-n mizerie sau razboi despre povestea unui pian atins de mainile unei fete batrane care regreta eternul colonel.

Sa scriem , despre o nunta ca-n povesti, sa scriem despre-un hippiot plin de mister sa ne salvam prin scris si sa chemam iubirea cu incantatii celte, sa ploua peste soare si sa ne ninga ambrozie, oriunde te invarti pe orice strada orice copil de-o schioapa sa stie o poveste despre iubirea dintre un el si-o ea...sa fie oriunde un fir de agatat...ca sa te poti salva, ca sa mai poti zambi sau ca sa-ti speli privirea cu lacrimi de o zi...cam multe prosti.

Pe curand...

A trecut si vara asta. Ieri un pescarus zbura inaintea mea pe malu raului care imparte acest oras in doua lumi, intodeauna m-am intrebat ce cauta un pescarus intr-un oras departe de mare , poate ca prezenta lui aici mai alina putin dorul celor care sunt indragostiti de mare zbura ca si cum imi sugera un traseu catre o lume mai frumoasa. La cativa metri, in fata mea. Am zambit, o fi zambit si el si ne-am despartit. El in zbor, eu in plutire. Soarele mi-a mai ars fata cateva ore, vantul m-a batut aprig. Se termina vara asta. Revenim acasa, acolo unde se formeaza visele. In ultima vreme marea acupa un loc important pentru mine asta probabil si din cauza apartenentei mele ancestrale la ceea ce inseamna munte de aceea acum, ma doare marea innorata. Ma doare fizic, aproape. Nu ne mai gandim atat de des la mare pe timpul iernii. Ea ramane acolo, singura, majestuoasa, imperturbabila, fara sa ne ceara ajutorul. Nu se plictiseste. Isi priveste tarmurile dezolate si trimite spuma rece ca o iluzie a verii. Marea starneste in mine dorinta de personalizare. Mereu incercam sa atribum naturii calitati umane cu speranta ca o vom intelege mai usor asa oglindita. Sau poate ca marea e vie si poetica pur si simplu. Dincolo de proiectiile noastre. Poate ca sufera la fel ca mine odata cu apropierea toamnei. In definitiv, ce e mai viu ca apa? Vara se duce si parca anul asta ia ceva din mine cu ea. Nu e nostalgie, nu e melancolie, nu e nici macar dor. E o senzatie de descompunere. Ca si cum ma raspandesc in patru vanturi si o parte din mine ramane aici sa astepte toamna, sa astepte vesti de la cel care a plecat cu vara, cu simplitatea soarelui, cu fosnetul slab al frunzelor somnoroase intr-o noapte fierbinte, fara aer, in care cad stele pentru cine sta cu ochii pe cer.

Demiurg

Lumea in care traim ne obliga sa fim demiurgi. Multi dintre noi am ajuns la concluzia ca nu traim intr-o lume frumoasa. Frumosul, la nivel de acceptiune mediocra, a suferit atacuri si lovituri sub centura. El a fost redefinit, pur si simplu. Nu se regaseste acolo unde ar fi normal sa il cautam. Asa ca, fiecare dintre noi se vede pus in postura de a-si crea o lume paralela celei cotidiene. O lume in care sa se inconjoare de bine si frumos. Este o incercare de evadare, dar este mai cu seama o redefinire.

Te gandesti sa-ti alegi cu grija prietenii stabilind matrice care sa-i indeparteze de mitocanii din lumea reala. Cauti cu disperare locuri linistite, romantice sau pur si simplu decorate cu bun gust si populate de lume "normala". Incerci din rasputeri sa mentii un cod al unei minime moralitati, sa nu fii victima compromisurilor la tot pasul. Toate astea te transforma insa, intr-un soi de demiurg, creatorul propriei tale lumi, alternativa la cea de care fugi. Or, incercarea de a crea o lume in interiorul alteia doar pentru ca prima nu mai confirma considerentele noastre morale, este un gest de lasitate si in definitiv un pacat. Plus ca din coliziunea celor doua lumi vom avea de suferit tot noi, ambivalenti de serviciu, victime ale propriilor escapade.

In aceasta lume sa-ti propui o viata frumoasa fara sa tii cont de realitatile celei urate este ca si cum ai incerca sa construiesti o statiune de lux in mijlocul unei puscarii. Mai devreme sau mai tarziu tot trebuie sa mergi la culcare...

Lucruri simple

Viata pe pamant a inceput de la lucruri simple , elementare , pe care omul din plictiseala a inceput sa le complice. Cineva spunea acum ceva vreme ca lumea se va intoarce la simplitate la frumos , la viata tihnita , sau cel putin va tanji si isi va aduce cu placere aminte de ceea ce a fost candva.

E greu sa privesti in jurul tau lucrurile simple care te inconjoara in ziua de azi , dar lucrurile simple iti fac viata frumoasa.Iar faptul ca sunt atat de insignifiante , marunte , te face sa nu le observi. Oamenii simpli fara functii pompoase , fara garderobe scumpe , si fara vorbe dichisite, te fac sa te simti om printre oameni. Am avut ocazia de multe ori sa intalnesc oameni extraordinari , din aceia simpli , care intodeauna intr-o discutie sunt atat de spumosi , incat le sorbi pe nerasuflate fiecare cuvant , intonatie , fiecare cuta expresiva de pe fata lor, sunt oamenii care au crescut natural printre altii oameni la feli de naturali. Unde ii gasesti pe oamenii astia? Cu siguranta la ei acasa, o mare calitatea a lor este faptul ca ei stiu unde le este casa , ei isi cunosc atat de bine mersul vietii lor incat au putut descoperi fara sa fii vrut lucrurile esentiale pe care un om artificial le cauta iluzoriu continu toata viata. Oamenii acestia traiesc intr-o armonie extrordinara cu tot ceea ce ii inconjoara , nu complica nimic , nu isi pun intrebari existentiale, nu ii intereseaza cati litri de apa pe metru patrat va cadea din cer , ei stiu ca va ploua mult sau putin , si asta le este suficient.

Nu sunt oameni rigizi , acri , suparaciosi , inchistati , sunt acei oamenii care au replica , care iti intorc cuvintele , atunci cand considera ca este necesar , sunt oamenii care stiu sa vorbeasca cu sufletul si sa se exprime verbal fara ca aceste ganduri , cuvinte in drumul lor de la creier , suflet si pana la locul exprimarii sa fii suferit vreo alterare, dovada a unui echilibru deosebit. Sunt oameni de bun simt care te trateaza intodeauna ca pe unul de al lor atat timp cat tu nu faci nota discordanta si iti areti fata acra si imposibila, in cazu asta ar fii bine sa ramai in lumea ta artificiala, sincronizata.

Am avut ocazia recent de a zabovi cateva ore in preajma acestor oamenii. Cu ei am stat la o masa cu bancute undeva pe un varf de munte intr-o zi de inceput de toamna extrordinara , se vedea ca e toamna , padurea , iarba , aerul totul , pana si soarele si cerul era unul tipic prea maretei Toamne. Alaturi de ei am mancat bulz , unul din cele mai bune , din acelasi ceaun am mancat toti fara a ne fii sfiit unul de altul fara a avea parte de individualismul farfuriei , pe care o masa de oras lar fii cuprins. Cea mai buna jintita din ultiam vreme tot acolo am gustato ,si alaturi de toate acestea elementul care desclesta falcile sudate ale celui care statea sfiit la masa era , cuiul , un cui , doua , trei...... , depinde de rigiditatea falcilor fiecaruia. Dupa toate acestea ori cat de acru si distant fata de lumea simpla ai fi , ati vei dori sa te mai intorci , sa dai mana cu oamenii acestia sa le asculti povestile nesfarsite de la munte cu fiare si dihani , cu vise si legende auzite din batrani , iti vei dorii sa mai vezi lumea vazuta de la acelasi nivel, si ati vei dori sa fii pe aceiasi lungime de unda cu ei pentru ca ai descoperit ca ati face placere, ca te simti bine , te simti altfel, eliberat de tot si toate , iar un lucru e sigur genu asta de lucruri simple nu se vor uita curand si intodeauna vei avea o admiratie pt ele.
Dar e adevarat ca nu oricine pate sa accepte simplitatea, oare de ce ? Pentru ca acesti oamenii nu mai pot intelege lucrurile simple sau oare nici macar nu le pot vedea sau poate ca sunt prea trufasi ? Numai ca, cu cat fugi mai mult de un lucru paradoxal cu atat te apropi mai mult de el si cazi in propria groapa, asa ca daca timpu si lucrurile sar desfasura de la sine , poate ca totul ar fii mai simplu.

Viata ca un film

Sa ai răbdare, sa nu accelerezi mereu ritmul lucrurilor...avand răbdare obţii ce vrei si ce este bun pentru tine si ştii sa apreciezi. Avand înţelegere ajungi sa cunoşti, sa vezi totul mult mai profund, pentru ca eşti deschis. Calmul este dovada stapanirii de sine, e liniştea pe care o simţi cand eşti cu tine si te simţi bine.

Fiecare interpreteaza un rol in filmului propriei vietii. Unii sunt blanzi, calzi, luminosi, sinceri, buni , darnici, sensibili, altii trufasi, lacomi, invidiosi, rai, egoisti, nepasatori. Apoi din plictiseala si uzura, rolurile se mai schimba. Sunt actorul vietii mele, esti actorul vietii tale. Si mai mult decat atat, ne putem regiza intreaga viata.

Azi pot sa rad, chiar daca sufletul are buzele inclestate si se scalda intr-un rau, pot sa zbor chiar daca aripile mi-au fost taiate, pot sa visez chiar daca ei imi zic ca nu e bine sa o fac. Si pot sa fac si invers, atunci cand sufletul are buzele inclestate si se scalda intr-un rau, sa plang, sa nu pot zbura, desi am aripi, sa nu visez desi pot sa o fac. Aleg totusi primul rol.

De ce sa ma limitez? Limitele ni le punem singuri, mintea noastra ne pune piedici si capcane, de care trebuie sa ne ferim, sa nu cadem in ele. Asa ca e mai bine sa ii lasam culoar liber fericirii, ca sa ii facilitam drumul catre noi. Fara prejudecati, resentimente, regrete, sa ne descatusam mintea si sa o lasam ghidata de inima. Sa ajunga pe ce meleaguri vrea ea, nu noi. Cand suntem actorii vietii noastre, uneori ne distribuim in roluri gresite. Rolurile bune cu siguranta pun intr-o lumina buna pe oricine. Si inca o data, personajul pozitiv este cel apreciat.

Orice scenariu e posibil, dar nu oricare e bun. Chiar sta in puterea noastra sa ne trasam drumul propriilor ganduri, care devin apoi fapte. Daca doar gandind atragem lucruri, punandu-le pe o foaie si vorbind despre ele, imaginandu-ne ca au prins viata, deja le-am dobandit. Asa ca daca stim ca nu suntem un regizor tocmai bun, mai bine sa-i lasam pe altii sa ne indrume.

Atunci cand refuzi

Atunci cand refuzam sa primim, devenim mai putin bogati.
Sa refuzi zambetul sincer al cuiva, caldura sufleteasca pe care e dispus sa ti-o ofere, alinarea, intelegerea, intelepciunea...sa refuzi sa primesti clipa de tacere, dialogul privirilor...si totusi, ai un ideal la care ravnesti insetat...ti-e sete, dar alegi sa ramai uscat.
Te lamentezi si totusi te multumesti sa ramai un puzzle descompus. Prin prisma trecutului vezi si viitorul. Ti-l poti doar imagina. Ti-ai dori ceva si iti imaginezi ca oricum nu vei obtine ceea ce visezi, lucrul la care speri...
Te legi la ochi cu valul ignorantei, al fricii, al neincrederii si treci pe langa lucrurile bune. Si culmea, iti pleci privirea asupra lucrurilor care te deranjeaza si-ti spui: "Asa e lumea!". Dar tu cum esti? Nepasator.
Iti creezi un scut cu care vrei sa te aperi, dar uneori poate infrunti ceea ce trebuie sa accepti. Esti prizonierul propriei temnite.

Vei ramane acel puzzle fara o piesa intreaga viata. Daca refuzi sa primesti...

Memoria este o femeie

Memoria este o femeie, fara casa , ea locuieste intr-un parc imens fara garduri, dar cu multa verdeata , cu platani inalti , si un lac undeva in mijloc. Undeva mai pe la asa numita margine imaginara se gaseste un izvor, loc de unde asi trage esenta iar deasupra izvorului cioplit in piatra scrie asa " omul accepta moartea dar nu ceasu morti sale, sa mori oricand numai cand trebuie sa mori , nu " , asta era principiu pe care trebuia sa-l respecte , aceste cuvinte erau asezate acolo, pentru ai aduce aminte de fiecare data cand se revigora. Memoria , doamna aceasta se indeletnicea mare parte din zi cu hranirea porumbeilor care veneau si plecau din parcul respectiv in fluxuri continue , uneori pasarile aveau un caracter salbatec si se napusteau asupra firimiturilor pe care doamna Memorie le arunca pe pavaj, singura ei grija era de a pregati firimiturile la timp , pentru pasarile care veneau inopinat si flamande. Memoria a observat la un mement dat ca pasarile care vin din spatiul orasenesc au aripile mai grele, aterizeaza usor sunt galagioase, dezordonate , iar cand sa isi ia zborul devin lenese iar la destinatie ajung cu intarziere , isi face griji din cauza acestor pasari care nu isi indeplinesc sarcinile , in principiu acelea de mesager .Pasarile de la munte sau din zonele indepartate de spatiile aglomerate au un zbor mai lent cand dau tarcoale domanei Memori , nu se simpte nici macar un curent , ciugulesc repede firimiturile de paine si repede pleaca inspre destinatie purtand cu strasnicie informatia primita, niciodata nu dau gres si intodeauna ajung la destinatie. Doamna Memorie se odihneste uneori intinsa pe o banca , atunci cand spatiul "corpul" care intretine imensul parc amorteste si el pentru moment. Memoria trebuie sa fie sincronizata perfect cu spatiu care o adapasteste iar tributul ei este de a intretine si de a mentine viu si aerisit acest spatiu, de a fii apta in orce moment de a hrani orce pasare, trimisa de un gand ratacitor , spre a fii hranita cu firimiturile cunoasterii.
Gandirea este tot o femeie care spune asa " O gandire vinovata nu poate fi critica ,iar o gandire care nu e critica e nula ".