Iarna

Anotimpurile de la inceputuri spre albul imaculat…Primavara zvelta ce aduce bucurie in suflete inghetate, de lumina verii ce incalzeste, de mozaicul toamnei, de omatul pur al iernii… sic el mai frumos anotimp, granita dintre ele, atunci cand doua anotimpuri se imbratiseaza-n tacere si se indragostesc?

Iarna, imploram gerul cu lumina calda si timida, sa-mi ucida sufletul cu albul sau de nepatruns… o imploram, sa-mi topeasca tandru izvorul neputintelor in care mi se ascund patimile... caci simteam, cum ninge sub cerul pielii mele cu firimituri din atingerea ta, … ninge sub cerul pielii mele si se acopera inima cu ometi de splendoare, din care erup coni de inorogi ce-mi aduc aminte de eternitate.
Sunt clipe in care in orice pozitie ar sta trupul, sufletul ramane tot ingenuncheat… danseaza, pe vibratiile inimii… se leagana si aduna lacrimile inimii, poate plumbul lor ii va inceti dansul… din universul intunecat, ies la liman culorile luminii, curcubeul adevarat ce l-a exilat in universul monocrom.
Timp nemilos, da-i o clipa sufletului, o clipa magica prin care mai poate imbratisa o data eternitatea… opreste-ti ticaitul o clipa si lasa sufletul sa evadeze in adancul lui.
Adanc, tot mai adanc, spirale haotice… cuvinte in care se pierd sentimentele, amintirea,
respirand pentru o clipa chiar, fericirea… adunand fiecare firimitura risipita prin vieti suferinde… din lumina ochilor ei, adunandu-ma in aroma buzelor… cand ne dezvaluim goliciunea.
Traiesc in mintea ta, in linistea eternitatii, pentru ca viata mea "adevarata", sa fie mai usoara... respire… expir… oftez.in rotogoale, disting simboluri colosale, fixez al camerei tavan… astept sa ma intrebi in soapta: “Unde ti-e zborul gindului acum?”
Nu iti vorbesc un timp nimic, mi-e teama sau imi este frig… invaluiti im alb satin,
prin care nu pot sa-ti raspund, sa te privesc in mod profound, contopiti intr-o tacere
a carei prada prompti o cerem!
Privim pe geam, Soarele ce coboara si sarutul ce te infasoara… in furia geamatului mut.
ne inclestam in rani deschise, ce-si vind sperante interzise… e focul nou ce ne cuprinde, secunda asta dulce, plina de iubire, de incredere, de lumina… iubito timpul ni-l strabate, intr-o clipa de eternitate!
Mi-e dor de ziua ce nu era zi, de nopti ce n-aveau luna unde pune… cand Universul framanta in galaxii, sa inventeze a noastra iubire.
Cat timp a trait un fulger, am avut prilejul sa cunosc o emotie a cerului… undulatiile timpului, au cernut fiori in ale mele priviri, in esenta unei calde picaturi departe de agitatia lumii, pe o insula exilata in miez de ocean planetar… nu exista nici un om aici.
Aici se deschide o alta lume, o lume in care valuri salbatice se preling printre tarmuri dantelate… pasarile se aduna sa cante pentru pustietate, animale prea putin cunoscute ies din vizuinele lor, lasandu-se atinse de alizeul bland si razele diminetii.

Aici, pestii inoata in ape limpezi, curcubee ingenuncheaza langa cristalele zorilor… aici, florile nu sunt rupte, copacii nu sunt taiati, iar perlele sunt inghitite de nisipurile fine.
Aici nu e nici o barca, nici un port, nici un calendar care sa numere zilele si noptile, nu e nici o carte in care sa fie scrisa istoria acestui taram.
Aici s-a rasucit timpul lasand in urma lui un parfum Edenic ce aminteste de inceputuri… departe pe o insula pustie, ceasul naturii ticaie in rasarituri si apusuri ce imbratiseaza un taram in care zac neatinse visele.
Mereu ne facem timp sa le ducem mai departe in eternitate… sa le spargem in clipe marunte de care sa putem vorbii usor… apoi sa le adunam in risipa amntirilor din soapte, sa le dam ecou sublim.

Strig mereu ecoul, ce-mi inunda timpanele cu numele tau… iar ceasul s-a oprit la ora venirii tale… apoisufletul meu, capata zambet de penel!
Da-mi iubire, acesta clipa de eternitate, iar Eu voi sti sa tin de ea, cat voi trai!

Clepsidra

In bataia vantului,
Intre degetele mainii tale,
Si nisipul poate fi o stare de constiinta
Ca si necuvantul
Ca si neplansul,
Nisipul din clepsidra nu face dune
Doar fata timpului ramane fara riduri.

Ai incercat vreodata sa numeri graunte de nisip? Ti se pare o nebunie, dar o clepsidra poate face asta!
Mi-am pus manusi de box, si numar graunte de nisip… pe ultima am spart-o cu ciocanul, mi se parea prea mare.
Eram invidios pe TIMP, ca o poate face zilnic fara sa oboseasca… sau ca cineva sa considere asta o nebunie.
Intre doua graunte de nisip, am constatat ca frumusetea interioara, se reflecta instantaneu in exterior… cate clipe mor neobservate!?
Oare daca doua inimi, s-ar putea atinge, s-ar numi tot iubire?Altii spun ca iubirea tot de la creier pleaca… ce trist, timpul ne poate pune conditii!
Acum nu mai intorc clepsidra… am in mine un ticait, pentru fiecare clipa ce se apropie mai mult de tine!

Taverna viselor - ...

Asculta mai multe audio instrumentala

Satul meu

Te astept sa atingi cu ochii…
roua tacerii de pe petalele
sufletului meu, din gradina vietii…
Ocolita de ploaia fericirii, si adesea
cuprinsa de o cumplita arsita a
singuratatii iar, ecoul noptilor de
dor, trece prin batranul condei,
si se opreste pe o hartie albă…
Doar fluturii de vise, isi continua
zborul stingher aici, in satul meu.

Nicicand

Am fost un boboc,
fara speranta uitat
in furtunile vietii.
Si acum, petalele
sufletului meu, zi
de zi infloresc sub
razele ochilor tai,
in gradina necunoscuta
a destinului si,
zambetul tau bland
imi aduce roua viselor.
Iar diminetile de iubire,
ma fac sa fiu cum,
n-am mai fost nicicand…
si, as vrea sa raman
multe anotimpuri asa.

Cutie magica

Imi aduc aminte ca prin vis cum cineva spunea sa nu rupem pagini din carti, deoarece ele nu vor creste la loc… ei bine, am impresia ca realitatea e rupta dintr-o carte ce sufera acum o tortura de neconceput, trecuta prin filtrul propriei constiinte, are abilitatea sa depaseasca pana si cea mai dibace imaginatie… aura capatata, scoate de sub esarfa cenusiului intregul univers miniatural si il pune in lumina celui mai aspru Soare.
Asa se naste Raiul, prin ochii ce stiu cum sa priveasca… cat de frumos e pana si iadul!

Oh Doamne, cat am hranit trupul si mintea sa ma asculte, si in cele din urma, secunda de trufie se topeste, ratiunea isi face loc rapid cu puternicele-i coate si urla din toti rarunchii: “oamenii sunt egali, judecata este o forma de subcultura, madria un pacat, superioritatea un mit.”
Asemeni filelor rupte, carnea cade de pe trup si scoate in evidenta oasele, apoi, cartilagiile se dizolva-n tacere, lasand dezlegare zgomotului oaselor in cadere.
Un tunnel cu labirint final, lumina… capatand culoare, se apropie cu tot cu departare, iar
cararea avea un final de cafea, materializat sub forma unor frunze maronii muribunde, in frig, tremura infricosat de respiratia vantului nemilos, sufletul.
Plamanii se contractau, gemeau, suierau in imbratisarea dureroasa a aerului tare… narile usturau, fata isi sigila porii, ochii isi schimbau nuanta precum norii formele… roua, abia eliberata de lanturile invizibile ale ghetii, se dezmortea in milioane de curcubee individuale.
O floare albastra, abandonata de natura in pantecele inca neacoperit al iernii, se incapatana a imbuna marea infinita cu un iz bizar, dulce, netulburat.
Acel covor brodat cu picaturi de apa, din norii pe care pictasem amintirea ei, putea sa reinvie mortii!

Visele, cu totii le avem, le uram, le iubim, ni le amintim mereu… dar, indiferent de pozitia pe care o adoptam, ele sunt acolo, in "cutia magica a vietii.” Cu toate acestea, e o realizare sa visez… asta inseamna ca apuc sa si dorm, ma cheama cu o voce ce strabate timpul, spatiul si materia… ma cheama iarba aproape moarta, lipita cu obrazu-i palid si inghetat de tarana tasata… ma cheama aerul… ma cheama panza albastra a cerului, cu cicatrici albe de nori si alunite de pasari razlete… ma cheama o bucata din mine… raspund: vin, vin, vin!

Dulce ca pacatul

Se spune ca, visul pe care il visezi singur ramane un vis, visul pe care il visezi cu altii devine realitate… Eu te visez pe tine, “ingerul” meu scump.
Asta seara mi-ai adus lacrimi pe obraji..de ai stii cat m-am abtinut sa nu plang dar fiecare gand spre tine ma dus… imi lipsesti enorm si nimeni nu poate compensa lipsa ta!
Si ingeri au lacrimi, dar ei sunt suflete care plang dupa o perdea de nori !
Acum in acest moment a-s fugi si m-as opri direct in bratele tale-te-as saruta , te-as saruta intr-un amestec dulce-sarat al lacrimilor mele... “Esti dulce ca pacatul”, ti-as spune si tu ai zambi... dar din ochi, ploua cu poeme peste fluturi, iar sufletul meu si-a daltuit pentru vesnicie trasaturile, si-a masurat lungimea aripilor sale, oare daca as respira praf de stele, ochii mei ar mai lacrima?
Cand noaptea isi lasa perdeaua, Eu iti picur poeme la ureche… ne amestecam, apoi adormim in soapte de rugaciune si plapuma de lumina.
A doua zi, priveai Soarele ca pe un simplu bec, si cautai in zare sa-i stingi rasaritul… pentru ca noaptea sa nu se mai transforme-n zi.
Cu mana ta in mana mea, umplem chiar si eternul, de fericirea noastra… si albul se schimba in alb din nou.
Nu am scris niciodata pentru tine… am scris intotdeauna pentru noi!