... ca mi-am negat niste dureri in ultimul an. Niste lovituri. Aparent a fost bine. Pare ca te simti mai puternic. Aproape reuseti sa-ti vinzi iluzia asta. Ca esti mai puternic. Pana cand intr-o zi un singur cuvant declanseaza in tine durere nevindecata, netratata, netraita, peste care ai aruncat zeci de kilograme de uitare asa cum arunci nisip peste jarul unui foc de plaja dupa ce s-a terminat o noapte magica si te duci sa te culci pe unde nu conteaza.
Apoi, cand durerea izbucneste, mai proaspata ca niciodata, vulcanoida, purulenta, acneica, te trezesti ca ai pierdut timp, ca sunt conturi nereglate si in tot timpul asta - cat ai crezut ca ceea ce pui la spate ramane pe veci acolo si nu-ti va mai iesi niciodata in cale - n-ai facut altceva decat sa fii mai putin om.
Fericirea e pe buzele tuturor. Toata lumea o vinde, toata lumea o cumpara, nimeni nu o pastreaza caci este cel mai pretios activ care se tranzactioneaza la Bursa Imaginatiei. Nimeni nu vorbeste despre Suferinta ca unica solutie pentru a incheia conturile cu tine. Lumea evita sa ia in seama acest cuvant. Suntem din ce in ce mai slabi si mai fricosi. Nu vreau sa ma achit de trecut prin suferinta, nu, conturile cu ea trebuie inchise pe loc. Suferinta trebuie impuscata atunci cand ridica ochii spre mine.
22 mai 2010
21 mai 2010
Sweetbox - Read my Mind PV
Am incercat sa privesc dincolo de oglinda sufletului , am reusit , iar acum am devenit mai bogat.Multumesc.
17 mai 2010
Miros de suflet
Sufletul fecioarei miroase a mosc si grau timpuriu stropit de ploaie.
Sufletul copilului miroase a zapada amestecata cu crengute de brad. Sau a abur de lapte ars.
Sufletul tarfei miroase a alge si crini in ziua a doua. Mai miroase a balta de noiembrie strabatuta de cizme din cauciuc.
Sufletul hotului miroase a frica. Iar frica miroase a carne de porc in descompunere.
Sufletul vaduvei miroase a lemn uscat. De fag sau de stejar.
Sufletul lasului miroase a cenusa muiata in apa salcie. Sau a carpa inca umeda de lesie si praf.
Sufletul fugarului n-are miros.
Sufletul bogatului miroase a peste crud sau a carne incinsa pe gratar stropita cu vin de tara.
Sufletul criminalului miroase a sudoare rece.
Sufletul politicianului miroase a flegma uscata pe furnirul decojit al unui birou de provincie.
Sufletul copilului miroase a zapada amestecata cu crengute de brad. Sau a abur de lapte ars.
Sufletul tarfei miroase a alge si crini in ziua a doua. Mai miroase a balta de noiembrie strabatuta de cizme din cauciuc.
Sufletul hotului miroase a frica. Iar frica miroase a carne de porc in descompunere.
Sufletul vaduvei miroase a lemn uscat. De fag sau de stejar.
Sufletul lasului miroase a cenusa muiata in apa salcie. Sau a carpa inca umeda de lesie si praf.
Sufletul fugarului n-are miros.
Sufletul bogatului miroase a peste crud sau a carne incinsa pe gratar stropita cu vin de tara.
Sufletul criminalului miroase a sudoare rece.
Sufletul politicianului miroase a flegma uscata pe furnirul decojit al unui birou de provincie.
16 mai 2010
Ratare catifelata
Iubire e cand in raport cu ea tot ceea ce fundamentezi pe ratiune nu functioneza.
Liniste e cand accepti ca nu trebuie sa fundamentezi iubirea pe ratiune.
Oamenii fac greseli mari de dragul iubirii. E un fapt stiut.
Ajung sa se substituie celui de langa ei in forma doar. Ratand fondul.
Aud adesea ca iubirea inseamna sa-l sprijini pe cel de langa tine in momentele grele. Sa simti nevoia sa o faci. Asta nu presupune, insa, ca il intelegi, ca ajungi sa-i studiezi resorturile si sa stii care sunt nevoile lui REALE.
Compasiunea fata de nemultumirile sau nefericirea partenerului tau si umarul pe care i-l oferi nu inseamna nimic altceva decat un antiinflamator sau cel mult un anestezic.
Intelegerea nevoilor reale ale celui iubit, asta este pariul unei relatii. Sa mergi adanc in sufletul celui langa care traiesti si sa nu transformi o relatie intr-o mecanica a sabloanelor. "Hai sa-l sun sa vad ce face", "Cum a fost la birou iubitule", "Esti bine?", "Hai sa ne relaxam in weekend, vrei?", "Hai langa mine si uita de toate problemele pentru cateva ore"; toate propozitiile astea impartite intr-un orar prestabilit nu fac decat sa reduca la o tema generala nevoia unuia pentru celalalt.
Peste asta vine frica oamenilor de a-si spune in fata unul altuia ce-si doresc cu adevarat. Mai ales in plan spiritual. Din iubire oamenii isi menajeaza partenerii. Anumite lucruri nu se spun pentru ca ar fi prea dur sau prea pretentios pentru celalalt. Si uite asa, ajungi sa-ti privesti partenerul si sa-ti pui intrebari (pentru ca nu i le pui lui) vis-a-vis de posibilele lui capacitati de a-ti oferi ceva ce nu-i vei cere niciodata. De frica.
Pentru ca iubirea e perfida pe cat e de curata. Ea se naste si infloreste cu cele mai inaltatoare sentimente, dar moare otravita de cele mai ascunse indoieli.
Puterea de a afla totul despre cel din fata ta fara a-i tulbura apele sufletului, da, asta e marea provocare a iubirii.
De cate ori nu ne-am pus intrebarea asta: - Cum sa te fac sa afli ce imi trebuie de la tine, spiritual vorbind, fara sa te fac sa suferi, fara sa te lovesc?
Si de cate ori am rostit-o partenerului nostru?
Iubirea incepe cu intrebari simple pe care le rostim si sfarseste cu intrebari la fel de simple pe care nu le punem niciodata.
Liniste e cand accepti ca nu trebuie sa fundamentezi iubirea pe ratiune.
Oamenii fac greseli mari de dragul iubirii. E un fapt stiut.
Ajung sa se substituie celui de langa ei in forma doar. Ratand fondul.
Aud adesea ca iubirea inseamna sa-l sprijini pe cel de langa tine in momentele grele. Sa simti nevoia sa o faci. Asta nu presupune, insa, ca il intelegi, ca ajungi sa-i studiezi resorturile si sa stii care sunt nevoile lui REALE.
Compasiunea fata de nemultumirile sau nefericirea partenerului tau si umarul pe care i-l oferi nu inseamna nimic altceva decat un antiinflamator sau cel mult un anestezic.
Intelegerea nevoilor reale ale celui iubit, asta este pariul unei relatii. Sa mergi adanc in sufletul celui langa care traiesti si sa nu transformi o relatie intr-o mecanica a sabloanelor. "Hai sa-l sun sa vad ce face", "Cum a fost la birou iubitule", "Esti bine?", "Hai sa ne relaxam in weekend, vrei?", "Hai langa mine si uita de toate problemele pentru cateva ore"; toate propozitiile astea impartite intr-un orar prestabilit nu fac decat sa reduca la o tema generala nevoia unuia pentru celalalt.
Peste asta vine frica oamenilor de a-si spune in fata unul altuia ce-si doresc cu adevarat. Mai ales in plan spiritual. Din iubire oamenii isi menajeaza partenerii. Anumite lucruri nu se spun pentru ca ar fi prea dur sau prea pretentios pentru celalalt. Si uite asa, ajungi sa-ti privesti partenerul si sa-ti pui intrebari (pentru ca nu i le pui lui) vis-a-vis de posibilele lui capacitati de a-ti oferi ceva ce nu-i vei cere niciodata. De frica.
Pentru ca iubirea e perfida pe cat e de curata. Ea se naste si infloreste cu cele mai inaltatoare sentimente, dar moare otravita de cele mai ascunse indoieli.
Puterea de a afla totul despre cel din fata ta fara a-i tulbura apele sufletului, da, asta e marea provocare a iubirii.
De cate ori nu ne-am pus intrebarea asta: - Cum sa te fac sa afli ce imi trebuie de la tine, spiritual vorbind, fara sa te fac sa suferi, fara sa te lovesc?
Si de cate ori am rostit-o partenerului nostru?
Iubirea incepe cu intrebari simple pe care le rostim si sfarseste cu intrebari la fel de simple pe care nu le punem niciodata.
N-am nevoie decat sa stau...
...intr-o camera cu pereti de lapte cald,
Fara tavan.
Intins pe spate privesc cerul senin.
Stelele nu sunt stele, ci gauri intr-o catifea neagra care ne desparte de o alta lume, luminoasa.
Stau cu tine in pat, iubita mea, ti-e trupul umbre si alb din reflexiile laptelui luminat de luna.
Daca te ating, atingerea e atat de cumva, incat pare ca ma ating pe mine.
Pe mine ma mangai daca te mangai pe tine, iubita mea.
As putea sa-ti fac un ceai negru cu lapte. N-am nevoie decat sa scobesc cu ceasca in peretii casei noastre fara tavan...
Fara tavan.
Intins pe spate privesc cerul senin.
Stelele nu sunt stele, ci gauri intr-o catifea neagra care ne desparte de o alta lume, luminoasa.
Stau cu tine in pat, iubita mea, ti-e trupul umbre si alb din reflexiile laptelui luminat de luna.
Daca te ating, atingerea e atat de cumva, incat pare ca ma ating pe mine.
Pe mine ma mangai daca te mangai pe tine, iubita mea.
As putea sa-ti fac un ceai negru cu lapte. N-am nevoie decat sa scobesc cu ceasca in peretii casei noastre fara tavan...
13 mai 2010
Recomandare
Iubito, am imbratisat destine paralele.
Pe al nostru l-am lasat in strada, tremurand de frig. Camasa ta barbateasca, pantalonii mei de pijama, neras, duhnind a intrebari clocite si neterminate. Sta in mijlocul strazii, incapabil sa traverseze, ca un batran cu mintea inca tanara pe care l-a parasit vlaga.
Destinul nostru, iubito, a ramas in mijlocul strazii. Un copil pe care noi nu-l mai tinem de mana, caruia nu-i mai ciupim obrajii dolofani, pe care nu-l mai rasfatam cu orele tarzii in prezenta celor mari.
Un singur amanunt ne-a scapat: acolo, in mijlocul strazii, abandonat, al nimanui, prea ingrozit ca sa se poata sustrage, ar putea sa incurce circulatia in asa hal incat alte destine sa ajunga in aceeasi situatie generand un ambuteiaj oribil.
Ar fi fost de datoria noastra sa-l omoram, iubito, inainte sa imbratisam in sila destine paralele. Din spirit civic, din respect fata de traficul si destinele altora, din consideratie pentru noi insine si pentru ceea ce ne-a facut candva sa radem la aceleasi glume.
Recomandare: daca intalniti pe strada destine abandonate, incapabile de a se misca, faceti un efort si ajutati-le sa traverseze. Eventual, incercati sa le plasati langa vreun cos de gunoi. Nu le priviti in ochi si nu va lasati prada vreunui sentimentalism ieftin. Gestul dumneavoastra sa ramana un simplu act de igiena urbana.
Va multumim.
Pe al nostru l-am lasat in strada, tremurand de frig. Camasa ta barbateasca, pantalonii mei de pijama, neras, duhnind a intrebari clocite si neterminate. Sta in mijlocul strazii, incapabil sa traverseze, ca un batran cu mintea inca tanara pe care l-a parasit vlaga.
Destinul nostru, iubito, a ramas in mijlocul strazii. Un copil pe care noi nu-l mai tinem de mana, caruia nu-i mai ciupim obrajii dolofani, pe care nu-l mai rasfatam cu orele tarzii in prezenta celor mari.
Un singur amanunt ne-a scapat: acolo, in mijlocul strazii, abandonat, al nimanui, prea ingrozit ca sa se poata sustrage, ar putea sa incurce circulatia in asa hal incat alte destine sa ajunga in aceeasi situatie generand un ambuteiaj oribil.
Ar fi fost de datoria noastra sa-l omoram, iubito, inainte sa imbratisam in sila destine paralele. Din spirit civic, din respect fata de traficul si destinele altora, din consideratie pentru noi insine si pentru ceea ce ne-a facut candva sa radem la aceleasi glume.
Recomandare: daca intalniti pe strada destine abandonate, incapabile de a se misca, faceti un efort si ajutati-le sa traverseze. Eventual, incercati sa le plasati langa vreun cos de gunoi. Nu le priviti in ochi si nu va lasati prada vreunui sentimentalism ieftin. Gestul dumneavoastra sa ramana un simplu act de igiena urbana.
Va multumim.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)