Egoism subtil

In sufletul meu exista o camera izolata ( unde pe fundal se canta ceva de genu asta : sugarush beat company - l-o-v-e ). Undeva la etajele superioare. E o camera mica patrata inconjurata de pereti grosi de sticla. De acolo va vad pe voi toti. Numai eu am acces in camera asta. E mobilata simplu, saracacios as putea spune. Un pat, o masa si un scaun. Cand ma inchid in camera pentru mai mult timp ingerii imi aduc sandwich-uri calde.Din camera asta va privesc, adunati la poalele sufletului meu. Nu va aud pentru ca peretii grosi de sticla nu lasa zgomotele sa ajunga pana la mine. Va vad cum urlati, ranjiti, va veseliti sau vorbiti, stati intinsi pe spate si nu ziceti nimic.

Sunteti multi acolo jos. E o adunare care colcaie, animata de un freamat ciudat ale carui origini nu le cunosc. Nimeni nu se incumeta sa urce. Am cainii mei raspanditi printre voi gata sa va muste. Sunt niste dulai negri, aparent inofensivi. Cateodata ii asmut. De multe ori mizeria ajunge sa-mi murdareasaca geamurile. Atunci trimit o femeie sa le curete ca sa va pot vedea din nou.Mananc in liniste sandwich-urile aduse de ingeri.

Ma uit la voi. Nu va aud pentru ca geamurile sunt groase. Gurile se misca grotesc si nu incerc sa intuiesc ce articuleaza. Imi face bine linistea din camera mea. Ma intind pe pat si tac. Durerea din capul pieptului ma mai lasa atunci. Nu am voie sa stau foarte mult aici. Ingerul care imi aduce sandwich-uri vine dupa cateva zile si imi face semn sa plec. Atunci stiu ca trebuie sa ies. Trag aer in piept si ma indrept spre usa...ma mai intorc o data spre inger. Incearca sa-si ascunda compasiunea incruntandu-se...parasesc camera si ma indrept usor spre poalele sufletului...va mai trece timp pana cand ma voi putea intoarce in camera cu pereti grosi de sticla...

Prea mult

Se intampla de multe ori si tot de atat de multe ori fara vointa ta " sa vorbesti , sa spui , sa faci , mai mult decat trebuie ", manat probabil de o ambitie care in momentele acelea este oarba si muta , si se naste dintr-o miscare schizofrenica a unei bucati de carne aflata in agonie. Se pare ca faptele au puterea de a crea un chimism atat de concentrat incat a ramane fara un gram de sensibilitate e doar o chestiune manifestata dar imposibil de constientizat si de asumat.

Tot chimismu acesta da nastere la manifestari fizice la expresii si tonuri necugetate nascute in clipe de pierdere abisala a propriului eu. Ca orce chimism si acesta poate fii concentrat atunci , cand intr-un dialog " se spun sau sa fac lucruri care intrec masura " , sunt momente in care armonia ta se rupe , devii singur, doar tu, cuvintele si trismusu tau grotesc, esti parasit de esenta, esti gol , esti o bucata, care pluteste pentru cateva momente undeva deasupra apartenetei sale , si va muri zdrobit de goliciunea lui in din acele moment.

Este clar ca e de preferat ca aceasta zdrobire de tera sa fie unica , sa i se intample celui care se simpte a fii cel mai repede gol , asta poate ii va servi ca exemplu celui asupra caruia vroia sa se inalte goliciunea. Asta il va ajuta ca niciodata sa nu simpta acea usurare care sa-l faca sa pluteasca initial, dupa care sa-si gaseasca sfarsitul intr-o prabusire vesnica.
Un astfel de exemplu ne va ajuta sa fim mai grei acolo unde suntem.

O noua era

Se spune ca se apropie sfarsitul , iar sfarsitul pentru multi inseamna foc , caldura mare, si probabil o sa se intample cam asa :caldura o sa ne topeasca creierii care se vor scurge pe pamant formand o magma uriasa de idei. Iubirile lumii se vor amesteca necunoscute. O noua Era chimica va guverna Pamantul. Oamenii-si vor tiri existentele guvernate doar de pofte prin balta mustinda de sinapse si circumvolutiuni.

Apoi, dintr-odata, va reveni inghetul. Mlastina mondiala de creieri se va intari. Bucati de ganduri si dorinte vor fi incastrate vesnic in cuburi concrete cu care se vor juca eschimosii sfarsitului lumii.

Voi fi o trista amintire in mana unui copil cu ochii oblici si guler imblanit. Viscolul nu va mai purta pe aripile sale soaptele niciunei iubiri...

Fuga timpului

Incerc o senzatie ciudata. Aceea a timpului care fuge de mine. As putea sa folosesc timpul in favorea mea dar el fuge de mine.Nu am de unde sa il apuc, nu am cum sa il manevrez, nu e palpabil, nici macar nu-i mai simt curgerea.Ma dezintegrez in miile de lucruri pe care as vrea sa le fac.Toate lucrurile astea zboara prin aer rezultat al unei explozii dupa care nimic nu se va repune in locul in care era.Fiinta mea pare sa se indrepte catre alt puzzle.De acum inainte alt puzzle am de rezolvat.Fara sa fi inteles mare lucru din cel dinaintea mea.
Timpul fuge de mine in seara asta.Sunt in afara lui.Vrea oare Dumnezeu sa intervina pe bursa asta a miilor de lucruri care ne macina dorintele?Sa inghete putin cifra de afaceri in continua crestere a viselor noastre?Ar fi singura solutie.Natura umana duce o singura lupta.Impotriva limitelor.De orice fel.
Cum va fi? Cand va fi? Cu ea va fi? Timpul se retrage din vietile noastre.Odata cu retragerea lui ramine brutalitatea raspunsurilor venite prea devreme.Timpul fuge de mine in seara asta.Poate ca singura noastra sansa e sa fugim noi dupa el.

Terapia scrisului frumos

Hai sa scriem despre dragoste. Povesti incredibile cu intorsaturi pe masura. Iubiri imposibile care se aduna acolo jos in stomac sa-si mestece durerea. Sa scriem despre dragoste cu furia neputintei de a mai iubi dar cu speranta la puterea "n".

Sa scriem despre strazi ude si zambete fugare, despre esarfe cu parfumul "ei" sa scriem despre mii de kilometri de cautari desarte, despre dueluri si cai albi sub ziduri moarte. Sa scriem mii de pagini doar despre un sarut, sa ii desfacem anatomia-n mii de molecule.

Sa scriem despre o privire, o singura privire ca aceea a lui Cicikov in Suflete Moarte cand pentru o clipa s-a crezut capabil de o iubire mai presus de sine. Sa scriem despre dragoste-n mizerie sau razboi despre povestea unui pian atins de mainile unei fete batrane care regreta eternul colonel.

Sa scriem , despre o nunta ca-n povesti, sa scriem despre-un hippiot plin de mister sa ne salvam prin scris si sa chemam iubirea cu incantatii celte, sa ploua peste soare si sa ne ninga ambrozie, oriunde te invarti pe orice strada orice copil de-o schioapa sa stie o poveste despre iubirea dintre un el si-o ea...sa fie oriunde un fir de agatat...ca sa te poti salva, ca sa mai poti zambi sau ca sa-ti speli privirea cu lacrimi de o zi...cam multe prosti.

Pe curand...

A trecut si vara asta. Ieri un pescarus zbura inaintea mea pe malu raului care imparte acest oras in doua lumi, intodeauna m-am intrebat ce cauta un pescarus intr-un oras departe de mare , poate ca prezenta lui aici mai alina putin dorul celor care sunt indragostiti de mare zbura ca si cum imi sugera un traseu catre o lume mai frumoasa. La cativa metri, in fata mea. Am zambit, o fi zambit si el si ne-am despartit. El in zbor, eu in plutire. Soarele mi-a mai ars fata cateva ore, vantul m-a batut aprig. Se termina vara asta. Revenim acasa, acolo unde se formeaza visele. In ultima vreme marea acupa un loc important pentru mine asta probabil si din cauza apartenentei mele ancestrale la ceea ce inseamna munte de aceea acum, ma doare marea innorata. Ma doare fizic, aproape. Nu ne mai gandim atat de des la mare pe timpul iernii. Ea ramane acolo, singura, majestuoasa, imperturbabila, fara sa ne ceara ajutorul. Nu se plictiseste. Isi priveste tarmurile dezolate si trimite spuma rece ca o iluzie a verii. Marea starneste in mine dorinta de personalizare. Mereu incercam sa atribum naturii calitati umane cu speranta ca o vom intelege mai usor asa oglindita. Sau poate ca marea e vie si poetica pur si simplu. Dincolo de proiectiile noastre. Poate ca sufera la fel ca mine odata cu apropierea toamnei. In definitiv, ce e mai viu ca apa? Vara se duce si parca anul asta ia ceva din mine cu ea. Nu e nostalgie, nu e melancolie, nu e nici macar dor. E o senzatie de descompunere. Ca si cum ma raspandesc in patru vanturi si o parte din mine ramane aici sa astepte toamna, sa astepte vesti de la cel care a plecat cu vara, cu simplitatea soarelui, cu fosnetul slab al frunzelor somnoroase intr-o noapte fierbinte, fara aer, in care cad stele pentru cine sta cu ochii pe cer.

Demiurg

Lumea in care traim ne obliga sa fim demiurgi. Multi dintre noi am ajuns la concluzia ca nu traim intr-o lume frumoasa. Frumosul, la nivel de acceptiune mediocra, a suferit atacuri si lovituri sub centura. El a fost redefinit, pur si simplu. Nu se regaseste acolo unde ar fi normal sa il cautam. Asa ca, fiecare dintre noi se vede pus in postura de a-si crea o lume paralela celei cotidiene. O lume in care sa se inconjoare de bine si frumos. Este o incercare de evadare, dar este mai cu seama o redefinire.

Te gandesti sa-ti alegi cu grija prietenii stabilind matrice care sa-i indeparteze de mitocanii din lumea reala. Cauti cu disperare locuri linistite, romantice sau pur si simplu decorate cu bun gust si populate de lume "normala". Incerci din rasputeri sa mentii un cod al unei minime moralitati, sa nu fii victima compromisurilor la tot pasul. Toate astea te transforma insa, intr-un soi de demiurg, creatorul propriei tale lumi, alternativa la cea de care fugi. Or, incercarea de a crea o lume in interiorul alteia doar pentru ca prima nu mai confirma considerentele noastre morale, este un gest de lasitate si in definitiv un pacat. Plus ca din coliziunea celor doua lumi vom avea de suferit tot noi, ambivalenti de serviciu, victime ale propriilor escapade.

In aceasta lume sa-ti propui o viata frumoasa fara sa tii cont de realitatile celei urate este ca si cum ai incerca sa construiesti o statiune de lux in mijlocul unei puscarii. Mai devreme sau mai tarziu tot trebuie sa mergi la culcare...