Eu si ploaia

Apa. Imensa fluiditate. Vii, pleci, iar vii, iar pleci, dar ramai cu mine mereu. Faci parte din mine asa cum eu fac parte din tine.
Mereu dorm bine cand ploua. Asta pentru ca ma acoperi, iubita Ploaie, ca o plapuma groasa si energia celorlalti nu mai fuzioneaza cu a mea. Imperativa si sonora, fiinta ta multipla ma obliga sa meditez, sa ma gandesc la mine. Sentimentele mele fluide curg si-mi impanzesc tot corpul cum rar mi se intampla. Ma regasesc, Ploaie, ma regasesc ca pe o persoana distincta si ma simt bine in compania mea muta. Regasesc persoana perfecta cu care sa beau ceai de menta in foisor si careia sa ma exprim liber, sigur fiind ca nu ma persifleaza. Eu sunt cel mai bun prieten al meu, persoana cu care intretin o legatura de similaritate spirituala iar tu esti circumstanta care ne pune in legatura.

Eu impreuna cu mine formam o jumatate de om care asteapta alergand cu siguranta ca acolo mai exista o jumatate care asteapata alergand fragmentata si obosita. Sunt o piesa dintr-un puzzle de doua piese pe care vantul le-a ascuns in doua locuri secrete, bine pazite, in doua sisteme solare distincte care sunt despartite de 2161 de zile si 1641 kilometri. Cat de aproape in ciuda distantei reci si necrutatoare. Ploaie, mi-e frica de o eventuala gaura neagra care ameninta eventualitatea asamblarii puzzle-ului nostru. Vreau sa intre in functiune legea magnetismului dar mi-e teama sa nu fiu un ciot demagnetizat. Sunt gata sa fiu absorbit de necunoscut dar mai intai vreau a ma reintregi!

O minune

Imi complic existenta, o fac cu pricepere, sunt specializat
Pot sa iau orice lucru extrem de simplu si sa-l transform intr-unul complicat.
Cu toate astea n-am indraznit niciodata sa complic o minune
O minune e un lucru mult prea fragil, e cam tot ce se poate spune.
Daca ai noroc sa intalnesti o minune
Sa ai grija de ea...
Trebuie sa stii sa intelegi o minune
Si poate o sa stea, poate o sa stea...
Poate o sa stea...

Habar n-am ce trebuie sa faci si cum sa ingrijesti o minune
Probabil sunt cativa care stiu dar oricum nimeni nu-ti spune
Ma gandesc totsui ca o minune e ca o umbra, merge cu tine fara sa stii
Tot ce trebuie sa faci e sa te uiti la soare macar o data pe zi.

Daca ai noroc s-o intalnesti poate o sa stea...

Libertate

Nu-i inteleg pe oamenii care fac jogging cu proprii caini. Am vazut o asemenea scena astazi. Un brac german vizibil plictisit si epuizat de o alergare care probabil redefinea eternitatea pentru bietul patruped. Ce poate fi mai rau pentru un caine in ale carui gene fierbe vanatoarea decat sa alerge monoton in spatele stapanului, silit sa contemple asfaltul, ceva pomi si, eventual, bucati de parc. Mi-ar placea sa pot fi martorul unui dialog intre caine si stapan pe tema asta. Ceva de genul: - Almack, hai baiatule, mergem sa alergam! - Nu stiu ce sa zic Paul, am avut o saptamana grea; cred ca raman acasa... (pe un ton oarecum afectat) - Almack, treci am zis!! - Uite ce e, Paul! Mai intai, te rog sa nu ridici tonul! Doi la mana, nu cred ca rostul meu in viata ta e sa-ti fiu companie la jogging! Eu stiu ca astepti sa imbini utilul cu placutul si ai vrea sa ma faci sa-mi fac nevoile cat timp tu alergi, dar cred ca asta nu te califica in cursa pentru un bun stapan. Sau, pe scurt, du-te fara mine! Ma plictisesti!
Din pacate insa un asemenea dialog nu e posibil si adesea trebuie sa vedem cainii transformati in capricii umblatoare plangandu-si de mila pe rute de jogging.
Cainele nu ar trebui sa defineasca un statut.

Iubesc maidanezii. Independenti, plini de anticorpi, acesti frumosi nebuni ai orasului nostru pot afirma cu laba pe inima ca sunt stapanii propriilor decizii. Viata lor, care se imparte intre hingheri si fatalitate e plina de farmecul hazardului. Nici o constrangere, nici o zi la fel cu alta, idile trecatoare, prietenii durabile, dese schimbari de domiciliu, prigoana, ploaie si vant sau balaceala prin praf in arsita verii. Dar mai presus de toate libertate. Si mai presus de libertate cerul instelat deasupra capetelor lor. Caci ar fi prematur sa vorbim si de legea morala din caine. Una peste alta maidanezii ne aduc aminte ca se poate trai si de pe azi pe maine si inca cu destula poezie. In fata unei asemenea demonstratii, ma inclin. Pentru ca noi oamenii, nu mai suntem liberi de prea mult timp...

Egoism subtil

In sufletul meu exista o camera izolata ( unde pe fundal se canta ceva de genu asta : sugarush beat company - l-o-v-e ). Undeva la etajele superioare. E o camera mica patrata inconjurata de pereti grosi de sticla. De acolo va vad pe voi toti. Numai eu am acces in camera asta. E mobilata simplu, saracacios as putea spune. Un pat, o masa si un scaun. Cand ma inchid in camera pentru mai mult timp ingerii imi aduc sandwich-uri calde.Din camera asta va privesc, adunati la poalele sufletului meu. Nu va aud pentru ca peretii grosi de sticla nu lasa zgomotele sa ajunga pana la mine. Va vad cum urlati, ranjiti, va veseliti sau vorbiti, stati intinsi pe spate si nu ziceti nimic.

Sunteti multi acolo jos. E o adunare care colcaie, animata de un freamat ciudat ale carui origini nu le cunosc. Nimeni nu se incumeta sa urce. Am cainii mei raspanditi printre voi gata sa va muste. Sunt niste dulai negri, aparent inofensivi. Cateodata ii asmut. De multe ori mizeria ajunge sa-mi murdareasaca geamurile. Atunci trimit o femeie sa le curete ca sa va pot vedea din nou.Mananc in liniste sandwich-urile aduse de ingeri.

Ma uit la voi. Nu va aud pentru ca geamurile sunt groase. Gurile se misca grotesc si nu incerc sa intuiesc ce articuleaza. Imi face bine linistea din camera mea. Ma intind pe pat si tac. Durerea din capul pieptului ma mai lasa atunci. Nu am voie sa stau foarte mult aici. Ingerul care imi aduce sandwich-uri vine dupa cateva zile si imi face semn sa plec. Atunci stiu ca trebuie sa ies. Trag aer in piept si ma indrept spre usa...ma mai intorc o data spre inger. Incearca sa-si ascunda compasiunea incruntandu-se...parasesc camera si ma indrept usor spre poalele sufletului...va mai trece timp pana cand ma voi putea intoarce in camera cu pereti grosi de sticla...

Prea mult

Se intampla de multe ori si tot de atat de multe ori fara vointa ta " sa vorbesti , sa spui , sa faci , mai mult decat trebuie ", manat probabil de o ambitie care in momentele acelea este oarba si muta , si se naste dintr-o miscare schizofrenica a unei bucati de carne aflata in agonie. Se pare ca faptele au puterea de a crea un chimism atat de concentrat incat a ramane fara un gram de sensibilitate e doar o chestiune manifestata dar imposibil de constientizat si de asumat.

Tot chimismu acesta da nastere la manifestari fizice la expresii si tonuri necugetate nascute in clipe de pierdere abisala a propriului eu. Ca orce chimism si acesta poate fii concentrat atunci , cand intr-un dialog " se spun sau sa fac lucruri care intrec masura " , sunt momente in care armonia ta se rupe , devii singur, doar tu, cuvintele si trismusu tau grotesc, esti parasit de esenta, esti gol , esti o bucata, care pluteste pentru cateva momente undeva deasupra apartenetei sale , si va muri zdrobit de goliciunea lui in din acele moment.

Este clar ca e de preferat ca aceasta zdrobire de tera sa fie unica , sa i se intample celui care se simpte a fii cel mai repede gol , asta poate ii va servi ca exemplu celui asupra caruia vroia sa se inalte goliciunea. Asta il va ajuta ca niciodata sa nu simpta acea usurare care sa-l faca sa pluteasca initial, dupa care sa-si gaseasca sfarsitul intr-o prabusire vesnica.
Un astfel de exemplu ne va ajuta sa fim mai grei acolo unde suntem.

O noua era

Se spune ca se apropie sfarsitul , iar sfarsitul pentru multi inseamna foc , caldura mare, si probabil o sa se intample cam asa :caldura o sa ne topeasca creierii care se vor scurge pe pamant formand o magma uriasa de idei. Iubirile lumii se vor amesteca necunoscute. O noua Era chimica va guverna Pamantul. Oamenii-si vor tiri existentele guvernate doar de pofte prin balta mustinda de sinapse si circumvolutiuni.

Apoi, dintr-odata, va reveni inghetul. Mlastina mondiala de creieri se va intari. Bucati de ganduri si dorinte vor fi incastrate vesnic in cuburi concrete cu care se vor juca eschimosii sfarsitului lumii.

Voi fi o trista amintire in mana unui copil cu ochii oblici si guler imblanit. Viscolul nu va mai purta pe aripile sale soaptele niciunei iubiri...

Fuga timpului

Incerc o senzatie ciudata. Aceea a timpului care fuge de mine. As putea sa folosesc timpul in favorea mea dar el fuge de mine.Nu am de unde sa il apuc, nu am cum sa il manevrez, nu e palpabil, nici macar nu-i mai simt curgerea.Ma dezintegrez in miile de lucruri pe care as vrea sa le fac.Toate lucrurile astea zboara prin aer rezultat al unei explozii dupa care nimic nu se va repune in locul in care era.Fiinta mea pare sa se indrepte catre alt puzzle.De acum inainte alt puzzle am de rezolvat.Fara sa fi inteles mare lucru din cel dinaintea mea.
Timpul fuge de mine in seara asta.Sunt in afara lui.Vrea oare Dumnezeu sa intervina pe bursa asta a miilor de lucruri care ne macina dorintele?Sa inghete putin cifra de afaceri in continua crestere a viselor noastre?Ar fi singura solutie.Natura umana duce o singura lupta.Impotriva limitelor.De orice fel.
Cum va fi? Cand va fi? Cu ea va fi? Timpul se retrage din vietile noastre.Odata cu retragerea lui ramine brutalitatea raspunsurilor venite prea devreme.Timpul fuge de mine in seara asta.Poate ca singura noastra sansa e sa fugim noi dupa el.