Praf de lume

Ingrijorare pe trei ganduri aruncate intr-un nisip uscat, ingrijorate dar purtate de vant... mi-am spus "esti un zeu" cand am privit cerul, mesaje ale unei lumi indepartate pe care doar eu le cunosteam, destul de simplu, pictorul nu sa grabit deloc si nici nu sa zgarcit la detalii, a avut grija sa imi opreasca si mie trei stelute, le-am pus pe piept sa le port cu mine mereu, si a mai avut grija sa ma faca sa nu inteleg ce este uitarea si nici macar nu ma invatat sa fiu un zidar bun.

Cine poate construi ziduri cand nu stie cum sa aseze o camarida, si astfel zeci de ploi si-au lasat picuri prin tavanul stramb. Imi aduc aminte de ultima ploaie, ma impiedicam in timp ce fugeam cu oalele prin camera, dar cui ii pasa?! cui ii pasa?... imi vei spune ca tie si ma vei lu-a in brate, dar inainte sa termini de citit vei uita continutul si vei ramane cu ultima propozitie in cap, si asta pentru cinci minute... nu-i vina ta, mai mult e a mea caci iti aduc aminte.

Fantomele unei minti uscate imi aplauda in urechi, maini haotice imi storc sufletul de sentimente, nenorocita soarta mi-au ales, cineva nu a avut noroc la zaruri, si parca cartea care mi-am tras-o nu depasea nici macar cele cinci degete de la o mana, absorbit de dublu sau nimic fericirea sa pierdut. Caci pe undeva a fost si ea, cateodata o vedeam asa cum vezi un curcubeu, parca daca ma grabeam puteam ajunge acolo unde era, puteam atinge, dar... lumea mea se face praf...

Monument al spatiului necunoscut

Toamna intodeauna anotimp care te pregateste pentru acea perioada a , anului in care omul deapana amintiri in casa lui calda cu oamenii dragi stransi in jurul mesei. E capricioasa toamna asta , ba se bucura si zambeste de iti e mai mare dragu , si iti da impresia ca totul in jurul tau sclipeste , ba cateodata e atat de suparata si incruntata incat cutele care i se formeaza de la atata mahnire , nu fac alceva decat sa dea nastere la ploi necontenite , iar respiratia grea si oftatul jalnic , da totul peste cap si apleaca la pamant , la origine , copacii , florile, plantele ,si suflete .
Imi imaginez cum ar fi un oras fara orologiu, fara clopotul din turnu biserici care sa nu te lase sa te indepartezi prea mult de la calendarul tau de zi cu zi. Un oras fara timp e un oras pustiu, secundele si minutele nu mai au ce contoriza, someaza , daca pana si ele se plictisesc de un astfel de spatiu , e cert ca sufletele acelea nu merita sa le treaca nici macar timpul. Un loc fara timp e un oras inchis , nimeni nu stie unde se duc zilele cand noaptea le ia , nimeni nu stie distanta care desparte ziua de intuneric , nimeni nu stie care e casa norilor , care e taina florilor. Cred ca nici vise nu exista , sar putea sa existe totusi istorie , dar cine sa cunoasca taina omului , sau unde e casa Domnului , daca inimile aici sunt inchise iar gandurile nu mai pot zbura in zare , cine sa prinda gandurile acestea si sa le traduca , cine sa faca lumina , atunci cand nici macar nu stii cand va veni lumina ?

Acesta e genu de loc , gen monument necunoscut , la care toti se inchina si-l priveste dar fara sa se intrebe de unde este , ce a fost . Se multumesc cu gandul ca exista . E important sa existi , dar parca e la fel de important sa-ti cunosti trecutul, care inseamna minute si secunde care la un moment dat au curs prin tine , altfel nu esti decat o........taina .

Impresii

Traim intr-o lume plina de culori, de imagini, de muzica, de frumos. Dar asta e doar fundalul. Daca privesti imaginea, in ansamblu, predomina negrul, monotonia, zgomotul, intunericul: ura, furie, aroganta, mandrie, egoism, agresivitate, lupta...
Prefer sa imi amintesc totusi de partea frumoasa, incerc sa las in urma inaginea de ansamblu, sa vad doar fundalul. Poate sunt optimist, lucru care pana nu de mult nu ma caracteriza, dar aveam nevoie sa evadez din realitatea asta odioasa, din viata asta care ucide viata, si mi-am gasit evadarea in muzica, in imagini, in amintiri frumoase, in vise, in poezie, in creatie.

Acum vreo doua zile, intorcandu-ma de la serviciu, vad in scara blocului vecin asezati pe o paturica doi copii - o fetita si un baietel - de vreo 4-5 ani, desenand. Erau asa frumosi, in naivitatea lor, in importanta pe care o dadeau creatiei, fara a avea griji. Ajunsa acasa, am iesit in balcon si langa blocul din fata, in dreptul unui pin ce cunoaste si copilaria mea, vad o fetita la vreo 4 ani care dansa si canta singurica, pentru ea: Lambada iar apoi Macarena. Fra sa astepte audienta, aplauza, incurajari, atentie sau altceva. Fara sa se opreasca din cauza privirilor indiscrete sau a zambetelor pe care le starnea. Dansa si canta pentr EA, un lucru pe care uitam sa-l mai facem dupa ce crestem: sa fim cine suntem si sa facem ceea ce dorim pentru noi, pentru ca asa vrem.
Asta e pentru mine imaginea copilariei. Desi intotdeauna am asociata aceasta imagine cu vara, suntem copii in orice anotimp, si, daca ne amintim mai tarziu, la orice varsta.

Pana sa ma maturizez imi placea si maturitatea pentru ca nu venise vremea ei inca.

Fara suflet

Trebuie sa ne ingrijim de un singur lucru in viata asta: de suflet. N-ar trebui sa fie greu, ne nastem cu el, ne defineste si tot ce facem in viata facem pentru suflet. sau asa ar trebui. dar nu mai e asa....

Din ce in ce mai des observ ca sufletul nu mai conteaza.... nu ne mai cultivam, nu ne mai formam gusturi, nu ne mai respectam ca oameni, nici pe noi insine si nici semenii. Am devenit egoisti dar nu e un egoism care sa fie benefic sufletului (da, eu cred ca exista asa ceva), ci am devenit egoisti intr-un fel care ne distruge sufletul. am devenit mai mult decat egoisti, suntem egocentrici. Suntem interesati, suntem avizi de bani si putere, suntem avari din punct de vedere economic dar si emotional, psihologic, sentimental si cultural.

Nu ne mai intereseaza persoane, nu mai vrem pe nimeni, vrem doar nimicuri, ne croim o viata falsa, bazata pe adunatul a cat mai multor nimicuri, a tuturor lucrurilor banale si nesemnificative pe care le vor toti, nu mai stim sa fim oameni. Suntem fixati pe lucruri pe care nu le analizam si nu le cunoastem valoarea, avem in jurul nostru oameni pe care nu ii vrem, nu mai stim sa visam, nu mai avem idealuri, doar ne dorim dar asteptam zane sa ne implineasca aceste asteptari. Nu mai avem identitate, vointa, credinta, interese "interesante", suntem niste falsi care se ascund in fata unor masti, pe care din ignoranta si orgoliu le consideram perfecte, pentru a nu fi renegati de ceilalti. Nu vrem sa parasim turma desi nu ne place. Nu mai avem valori,nu mai suntem oameni de caracter, nu mai avem personalitate, nu mai incercam sa fim noi, nu mai avem timp, nu ne mai facem timp, nu mai stim, nu mai credem, nu mai spunem, nu mai facem, nu mai avem, nu mai vrem, nu mai dam, nu mai luam, nu mai cercetam, nu mai simtim, nu mai iubim.

nu mai stim sa fim noi,
nu mai stim daca mai avem suflet,
nu mai stim sa avem grija de suflet,
nu mai stim sa fim esenta, suntem ca ploaia,
suntem slabi. Nu avem scuza,
suntem pesimisti si gandim negativ,
suntem horror; avem sufletele in paragina, macinate de multe rele,
suntem suflet"-less".

Franturi

In fotografiile acelea, vad timpul stand în loc și gasindu-mi zi de zi raspunsuri la intrebari...gasesc un da, un nu, un "te iubesc" sincer,nespus pe moment, dar simtit cu toate celulele ...vad cum pamantul tremura sub noi,vad cum traim și ce traim și mai ales vad ca simtim. Simti sa-mi zambesti,simti sa treci dincolo de lentila si sa-mi dai fiori cu privirea. Stii ce se va întampla cu poza asta, stii ca o voi lipi pe perete si când o voi vedea ma voi gandi la tine iar eu stiu ca zambetul tau va ramane mereu in mine. Asa ca zambeste-mi frumos.

Zambeste-mi acum,zambeste-mi pentru maine,zambeste-mi si pentru 17 si pentru 18,dar mai ales pentru ...zambeste-mi,da,da zambeste-mi pentru poimaine,pentru luna ce urmează și pentru tot restul vietii cand vom fi despărtiti și ne vom uita obiceiurile,gesturile,cafelele și versurile,toamnele și amintirile,pasii,mainile,degetele,bratele,trupul,gatul,urechile,buzele si ochii.

Zambeste-mi din fotografie si lasa-ma sa te uit odată, si încă odata, si încă odata...
In fotografie te vad mereu si-ti zambesc melancolic dintr-un colt de toamna ce de-abia iese din puf.
Parca imi e dor de-o ploaie frumoasa de toamna.

Astazi am plans

Astazi am fost la un concert de muzica clasica. Imi place ateneul e unul din locurile in care fiecare dintre noi ar trebui sa se simpta deosebit. Imi place si la opera dar iubesc deocamdata ateneul. Si tot astazi am plans ascultand partea a doua a concertului pentru pian si orchestra de Beethoven.
Stiu ca e un cliseu. Muzica clasica emotioneaza pana la lacrimi, e un fapt stiut. E insa ceva dincolo de emotie. Macelarul spinteca burta mielului si scoate de acolo toate organele, pe rand. Nu ramane nimic. Mainile pline de sange umbla dupa ficat, rinichi, inima. Dispar inmanusate prin taietura larga si reapar pline de carne inca pulsand.

M-am simtit ca si cum sunetul mi-ar fi spintecat membrana translucida si elastica din jurul sufletului meu. Parca o mana nevazuta umbla, fara menajamente, sa scoata afara prin crapatura spintecata de muzica ultimele ramasite, cele mai fine, mai curate si mai gustoase ale sufletului meu. Sau poate din contra, raul ma parasea si ramaneam bun si vlaguit ca dupa o lobotomie. Oricum ar fi, m-am trezit plangand. Fara sa pot controla.

Mi-aduc aminte de dictatori celebri impresionati pana la lacrimi de muzica. Hitler iti putea recita pe de rost librete din operele lui Wagner. Apoi cu cinism omora milioane de oameni. Si totusi, acesti scelerati, varsau lacrimi la maretia lui Beethoven, Mozart sau Handel. Oare nu este limpede ca aceasta muzica atinsa de divinitate reuseste sa scoata fie si pentru cateva secunde o picatura de bunatate chiar si din cel mai sterp suflet? Oare vom gasi vreodata solutia revelarii binelui etern?

Redescoperirea

Opreste-te pentru cateva minute. Opreste-te acolo unde toti cei din jurul tau sunt in apogeul trecerii lor prin lume. Opreste-te exact in momentul in care totul pare sa fie la viteza maxima. Ofera-ti prilejul de a te vedea transpus in fiecare dintre ei. Uita-te atent si analizaza ce ai ajuns. Priveste-i cum te privesc si da-ti seama ca si tu te-ai privi la fel. Analizeaza-i: incaltamintea, pasii, haina de piele sau blugii, umbrelele sau tigara din mana stanga.

Toti te privesc cum ii privesti si nimeni nu te intelege de ce tu stai iar ei se misca, de ce tu esti ciudatul. Ai ajuns ciudat doar pentru ca te-ai privit in oglinda sociala pentru cateva minute. Nu mai faci parte din masa de oameni prea grabiti sa se opreasca si ei cu tine si sa se priveasca in altii, prea putin inteligenti poate. Esti exclus acum, dat la margine. Nu ca ai vrea sa te mai intorci...ti-ai dat seama ce ai ajuns si acum vrei sa fi altfel. Nu mai vrei sa fi obisnuit, nu mai vrei s ate amesteci in paleta lor de culori, mai mai suporti NORMALUL si vrei sa fi TU. E cel mai bun exercitiu de cunoastere.

Acumj FUGI! fugi repede...cat poti tu de tare. Misca-te mai repede ca ei. Fugi intr-un loc in care nu acoperisul blocurilor dau linia orizontului. Fugi oriunde, in orice loc ce iti permite sa fi tu. Fugi de ei. Fugi de ordinar. Fugi de obisnuit. Fugi de ceea ce ai fost si nu erai cu adevarat.