Drumul drept

Drumurile sunt asemeni oamenilor. Nascute si nenascute, altele doar dorite fara convingere. Unele sunt nedorite, justificat sau nu. Exista drumuri nascute stramb datorita unor cause obiective si altele care platesc inconstienta sau doar ignoranta celor care le dau viata. Unele drumuri se nasc frumoase si imbatranesc sau se prapadesc inainte de vreme, in timp ce altele, carora nu le da nimeni nicio sansa se ridica peste noapte, ca intr-o poveste a copilariei in care orice este posibil.

Exista drumuri bolnave, pe care nu ai vrea sa orbecai niciodata, inzapezite, intortochiate si neumblate, ca niste locuri bantuite de spirite rele, dar exista si drumuri insorite, stralucitoare, la marginea carora ai vrea sa te opresti si sa te tolanesti, la soare, langa macii in floare.
Sunt drumuri care numai urca si drumuri care s-au saturat de atata coborare.

Drumurile sunt ca si oamenii, isi duc prin lume crucea, cu trufie sau cu resemnare, dupa caz.

Oare care sa fie “drumul drept”?

Eu sunt

Mintea functioneaza cu cuvinte. Tu esti prezenta. Inainte de a fi fost cuvantul a fost prezenta; omul a incercat sa dea inteles, la ceea ce simtea prin simturile lui, iar asta a dus la aparitia cuvintelor.
Dar, atentie!!!, un cuvant e mult mai sarac decat experienta, e doar o ethichetare a ceea ce este.

E adevarat ca cuvintele ne influenteaza comportamentul; fiindca fiecare cuvant este incarcat cu un anumit grad de prezenta. Cand mintea detine controlul, cuvintele nu sunt incarcate cu prezenta; cand esti prezent cuvintele sunt vii.

Eu sunt, si asta nu are nimica de a face cu cuvintele, cu ceva ce poate fi scris pe foaie oferindu-i un sens. Eu sunt, si de aceea trebuie sa fiu atent, sa fiu observatorul propiei mele minti si deasemenea sa imi locuiesc corpul; fara a eticheta senzatiile pe care le simt. Daca etichetezi ii dai materie prima mintii, si intri intr-un ciclu de gandire. Esti mai mult decat o forma; sau un cuvant.

Esti.

Waiting

Gandul ca s-ar putea sa o vad...S-ar putea sa o intalnesc. Sublima agonie.Teama paroxistica.Bucurie palpabila.Universul concentrat in varful unui ac in mine.
Sunt punctul 0 al universului. Sunt energie fluida.

Forte nenumite,care ar putea sustine stele si planete intr-un dans neinteles,perfect si tacut,toate acele forte stau intinse pana la scrasnire,asemeni unei corzi de vioara,intr-o zvacnire,intr-o asteptare violenta,catharsica.
Duhul blandetii. Ei pluteste prin mine,pe deasupra mea. Tacerea mea e o rugaciune.Gandurile mele urla izbindu-se unele de altele.

Sunt pictura unei furtuni.O gradina zoologica inaintea unui cutremur. S-ar putea sa o vad. S-ar putea ca azi sa Exist. Chipul Ei e lumina.
Sunt umbra. Sunt dovada luminii.
Sunt un diapazon.Lovit de ploaie vibrez numele Ei. Cand il gandesc,simt miros de liliac,se perinda prin mine toate primaverile lumii. Adulmec pe undeva prin preajma lunii parfumul ei din iulie. Aud melodii pe care Ea le viseaza.Viseaza muzica pentru ca este alcatuita din muzica. Daca intind mana in noapte si mangai intunericul, simt pe varful degetelor pielea Ei infiorata sub sarutarea mea.

Praf de lume

Ingrijorare pe trei ganduri aruncate intr-un nisip uscat, ingrijorate dar purtate de vant... mi-am spus "esti un zeu" cand am privit cerul, mesaje ale unei lumi indepartate pe care doar eu le cunosteam, destul de simplu, pictorul nu sa grabit deloc si nici nu sa zgarcit la detalii, a avut grija sa imi opreasca si mie trei stelute, le-am pus pe piept sa le port cu mine mereu, si a mai avut grija sa ma faca sa nu inteleg ce este uitarea si nici macar nu ma invatat sa fiu un zidar bun.

Cine poate construi ziduri cand nu stie cum sa aseze o camarida, si astfel zeci de ploi si-au lasat picuri prin tavanul stramb. Imi aduc aminte de ultima ploaie, ma impiedicam in timp ce fugeam cu oalele prin camera, dar cui ii pasa?! cui ii pasa?... imi vei spune ca tie si ma vei lu-a in brate, dar inainte sa termini de citit vei uita continutul si vei ramane cu ultima propozitie in cap, si asta pentru cinci minute... nu-i vina ta, mai mult e a mea caci iti aduc aminte.

Fantomele unei minti uscate imi aplauda in urechi, maini haotice imi storc sufletul de sentimente, nenorocita soarta mi-au ales, cineva nu a avut noroc la zaruri, si parca cartea care mi-am tras-o nu depasea nici macar cele cinci degete de la o mana, absorbit de dublu sau nimic fericirea sa pierdut. Caci pe undeva a fost si ea, cateodata o vedeam asa cum vezi un curcubeu, parca daca ma grabeam puteam ajunge acolo unde era, puteam atinge, dar... lumea mea se face praf...

Monument al spatiului necunoscut

Toamna intodeauna anotimp care te pregateste pentru acea perioada a , anului in care omul deapana amintiri in casa lui calda cu oamenii dragi stransi in jurul mesei. E capricioasa toamna asta , ba se bucura si zambeste de iti e mai mare dragu , si iti da impresia ca totul in jurul tau sclipeste , ba cateodata e atat de suparata si incruntata incat cutele care i se formeaza de la atata mahnire , nu fac alceva decat sa dea nastere la ploi necontenite , iar respiratia grea si oftatul jalnic , da totul peste cap si apleaca la pamant , la origine , copacii , florile, plantele ,si suflete .
Imi imaginez cum ar fi un oras fara orologiu, fara clopotul din turnu biserici care sa nu te lase sa te indepartezi prea mult de la calendarul tau de zi cu zi. Un oras fara timp e un oras pustiu, secundele si minutele nu mai au ce contoriza, someaza , daca pana si ele se plictisesc de un astfel de spatiu , e cert ca sufletele acelea nu merita sa le treaca nici macar timpul. Un loc fara timp e un oras inchis , nimeni nu stie unde se duc zilele cand noaptea le ia , nimeni nu stie distanta care desparte ziua de intuneric , nimeni nu stie care e casa norilor , care e taina florilor. Cred ca nici vise nu exista , sar putea sa existe totusi istorie , dar cine sa cunoasca taina omului , sau unde e casa Domnului , daca inimile aici sunt inchise iar gandurile nu mai pot zbura in zare , cine sa prinda gandurile acestea si sa le traduca , cine sa faca lumina , atunci cand nici macar nu stii cand va veni lumina ?

Acesta e genu de loc , gen monument necunoscut , la care toti se inchina si-l priveste dar fara sa se intrebe de unde este , ce a fost . Se multumesc cu gandul ca exista . E important sa existi , dar parca e la fel de important sa-ti cunosti trecutul, care inseamna minute si secunde care la un moment dat au curs prin tine , altfel nu esti decat o........taina .

Impresii

Traim intr-o lume plina de culori, de imagini, de muzica, de frumos. Dar asta e doar fundalul. Daca privesti imaginea, in ansamblu, predomina negrul, monotonia, zgomotul, intunericul: ura, furie, aroganta, mandrie, egoism, agresivitate, lupta...
Prefer sa imi amintesc totusi de partea frumoasa, incerc sa las in urma inaginea de ansamblu, sa vad doar fundalul. Poate sunt optimist, lucru care pana nu de mult nu ma caracteriza, dar aveam nevoie sa evadez din realitatea asta odioasa, din viata asta care ucide viata, si mi-am gasit evadarea in muzica, in imagini, in amintiri frumoase, in vise, in poezie, in creatie.

Acum vreo doua zile, intorcandu-ma de la serviciu, vad in scara blocului vecin asezati pe o paturica doi copii - o fetita si un baietel - de vreo 4-5 ani, desenand. Erau asa frumosi, in naivitatea lor, in importanta pe care o dadeau creatiei, fara a avea griji. Ajunsa acasa, am iesit in balcon si langa blocul din fata, in dreptul unui pin ce cunoaste si copilaria mea, vad o fetita la vreo 4 ani care dansa si canta singurica, pentru ea: Lambada iar apoi Macarena. Fra sa astepte audienta, aplauza, incurajari, atentie sau altceva. Fara sa se opreasca din cauza privirilor indiscrete sau a zambetelor pe care le starnea. Dansa si canta pentr EA, un lucru pe care uitam sa-l mai facem dupa ce crestem: sa fim cine suntem si sa facem ceea ce dorim pentru noi, pentru ca asa vrem.
Asta e pentru mine imaginea copilariei. Desi intotdeauna am asociata aceasta imagine cu vara, suntem copii in orice anotimp, si, daca ne amintim mai tarziu, la orice varsta.

Pana sa ma maturizez imi placea si maturitatea pentru ca nu venise vremea ei inca.

Fara suflet

Trebuie sa ne ingrijim de un singur lucru in viata asta: de suflet. N-ar trebui sa fie greu, ne nastem cu el, ne defineste si tot ce facem in viata facem pentru suflet. sau asa ar trebui. dar nu mai e asa....

Din ce in ce mai des observ ca sufletul nu mai conteaza.... nu ne mai cultivam, nu ne mai formam gusturi, nu ne mai respectam ca oameni, nici pe noi insine si nici semenii. Am devenit egoisti dar nu e un egoism care sa fie benefic sufletului (da, eu cred ca exista asa ceva), ci am devenit egoisti intr-un fel care ne distruge sufletul. am devenit mai mult decat egoisti, suntem egocentrici. Suntem interesati, suntem avizi de bani si putere, suntem avari din punct de vedere economic dar si emotional, psihologic, sentimental si cultural.

Nu ne mai intereseaza persoane, nu mai vrem pe nimeni, vrem doar nimicuri, ne croim o viata falsa, bazata pe adunatul a cat mai multor nimicuri, a tuturor lucrurilor banale si nesemnificative pe care le vor toti, nu mai stim sa fim oameni. Suntem fixati pe lucruri pe care nu le analizam si nu le cunoastem valoarea, avem in jurul nostru oameni pe care nu ii vrem, nu mai stim sa visam, nu mai avem idealuri, doar ne dorim dar asteptam zane sa ne implineasca aceste asteptari. Nu mai avem identitate, vointa, credinta, interese "interesante", suntem niste falsi care se ascund in fata unor masti, pe care din ignoranta si orgoliu le consideram perfecte, pentru a nu fi renegati de ceilalti. Nu vrem sa parasim turma desi nu ne place. Nu mai avem valori,nu mai suntem oameni de caracter, nu mai avem personalitate, nu mai incercam sa fim noi, nu mai avem timp, nu ne mai facem timp, nu mai stim, nu mai credem, nu mai spunem, nu mai facem, nu mai avem, nu mai vrem, nu mai dam, nu mai luam, nu mai cercetam, nu mai simtim, nu mai iubim.

nu mai stim sa fim noi,
nu mai stim daca mai avem suflet,
nu mai stim sa avem grija de suflet,
nu mai stim sa fim esenta, suntem ca ploaia,
suntem slabi. Nu avem scuza,
suntem pesimisti si gandim negativ,
suntem horror; avem sufletele in paragina, macinate de multe rele,
suntem suflet"-less".