Am umplut sala.......Oare?

Daca Euclid a reusit sa fie misterios, eu de ce nu pot fi?

Cine spune ca nu sunt? Crezi ca ma cunoști? Nici pe jumătate. Copertina mea ramane ridicata, actorii continua sa joace, iar carapacea ramane deasupra. Nu incerca sa ma scoti. Ies si singur ... uneori.

Adevaratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul.

Sunt o carte deschisa. Citeste-ma. Daca intelegi ceva, atunci esti un fel de Euclid al II-lea. Eu nu inteleg, dar am renuntat de mult la asta.
Sunt o carte deschisă. Citeste-ma. Crezi că acum stii totul despre mine? De fapt, nu stii nimic. Dar imi place sa iti las impresia asta. De ce? Nu stiu ...

Mi-a spus cineva ca mai trebuie sa cresc, mai am multe de invatat si de adaugat in sala mea de teatru. De unde stii? Esti cumva un Nostradamus secund? Tin sa te anunt ca nu-mi plac Nostradamusii.

Te anunt cu regret ca toti crestem si mai avem de crescut. Pana ajungem in pamant. Este trist, dar relevant. Si tot nu ajungem sa invatam, nici macar pe sfert din ce ar trebui si ar fi, pana la urma, firesc. Si poate ca acesta din urma, este un lucru bun. Urat ar fii sa le stim pe toate. Si urat ar fi verosimulul, daca exista unul.
Si te mai anunt cu vehementa ca am crescut destul. Nu mai vreau, multumesc de oferta! Si nici sa mai adaug actori in sala mea de teatru nu-mi doresc. S-a inchis casting-ul. Nu mai e loc. Ce-i prea mult, strica ... iar eu deja am umplut sala.

Masca acra

EA a deschis ochii, iar EL a sarutat-o pe retina. I-a atins ploapele si i le-a stins cu zahar brun.

EL i-a atins buzele cu miere de masline. I-a demachiat pometii patati cu masca de lamaie. Nu stia că mierea e prea dulce. Nu stia ca zaharul e frate cu diabetul.

EA s-a imbolnavit, iar EL a fost de-a drapta patului sau. I-a dat apa din izvoarele cele mai pure iar mancarea a gatit-o cu propria-i figura. EA nu a mai gustat vreodata zaharul. EA a uitat gustul mierii.
Iar masca de lamaie s-a intins treptat , treptat acum pe tot corpul.

EA i-a zambit si a murit in agonie.
EL si-a lipit o masca de satir. Nu a mai vazut-o. Dar nici nu a mai gustat vreodata mierea. Nici macar zaharul brun.
EL nu a mai iubt. EL, nu a mai zambit.
EA, a murit. Zambind ...

Poveste de octombrie

Si-a Inghesuit sufletul intr-un cos de gunoi. Nu avea loc si a imprastiat hartiile urat mirositoare. Cuvinte vechi si mucegaite ii radeau ironic si stupid. Nu-i placea. Ar fi vrut sa iasa, dar corpu-i era invalid. Testul din jurul ei devenea din ce în ce mai mic. Nu-i placea. Dar era nevoie. Cum ar fi putut fi vreodata descoperita?

Nu o mai vazuse vreodata plangand. A alinat-o strangandu-i lacrimile si pictand pe ele fete zambitoare. A privit-o cum ii raspunde cu un zambet timid si a tresarit ca lovit. A placut-o, desi nu o putea vedea. A iubit-o, desi ea nu raspundea. Carapacea parea facuta din plumb. A incerca sa intre langa ea, dar nu a avut loc. A incercat s-o i-a in brate, dar nu a putut. A suspinat si a perorat iubire.

Ea nu a stiut cum sa-l aline. Nu a putut. A incercat sa iasa. Si-a incordat trupul, a inchis ochii si a incercat sa-si sparga gratiile. Nu a mers. Testa ei nu era nici macar o vraja. O lacrima nu o putea evapora, iar un sarut nu putea rupe otelul. Era creatie proprie. Si-a fortificat fiinta asa încat nici ea ss nu mai poata iesi.

Vazand-o cum se chinuie, i-a vorbit pentru prima data. Vorbea cursiv. Simtea cursiv. O iubea cursiv.

Ea nu auzea.El a tacut. Ea a ascultat pentru prima oara linistea. El a iubit pentru prima si ultima oară, o broasca testoasă. In schimb, ea a ramas pentru totdeauna, o broasca testoasă.

Ai vrea sa vii cu mine?

Hai sa mergem undeva cat mai departe, sa ne bagam picioru in tot, sa ii lasam pe astia sa sufere dupa noi, sa mergem sa uitam, sa radem, sa zburam, sa dormim in picioare si sa ne trezim intr-o mare...intr-o mare multime de oameni pe care sa nu-i cunoastem si de care sa ne indragostim si care sa ne urasca pentru dragostea pe care o avem in sufletelul asta trist si "crizat" si obosit si plin de E-uri si de gaze si de cacaturile care le aud in fiecare zi la televizor si de lumea din jur care vrea doar binele ei.
Si sa stam in fund, spate-n spate, sa ridicam mainile, sa simtim ca traim...

Gust de halva

Vine o vreme când sevele arborilor
Ajung să inunde tâmple norilor,
Un răstimp când goana aborigenilor
După inorogul sacrificat de strămoșii barbari
Se împiedică de maul de spini.

Vine o vreme cu gust de halva
Și de lemn proaspăt dezvelit,
Un răstimp de numărat amintiri
Poleite de fosfor și mângîiate de foc,
Un înalt pe care îl intuim între coaste
Și pagini întomnite devreme.

Furnica, fluturele si floarea

Stau tolanit precum un inger pe un nor, numai ca nu sunt inger, iar norul e doar o bordura, prin minte imi trec mai multe ideei decat masini pe autostrada soarelui vara, si precum autostrada mai sus mentionata ma blochez, as vrea sa fac atatea mi-am spus iar dupa o secunda imi dau seama ca nu as vrea sa fac nimic, decad de pe bordura ce o credeam ce-a mai joasa treapta dintre mine si cer, decad undeva pe sosea si incep sa ma scurg odata cu apa ce a spalat strada in aceasta dupa amiaza ploioasa, poate nu a fost destul de rece pentru a ma trezi, sau poate nu ma putut trezi pentru ca nu avea din ce...
Ajung in canalele murdare ale orasului, scursurile unei societati sunt acum pe mine, devin un nimic. Ma opresc... pentru a deveni un nimic inainte trebuia sa fii fost cineva, imi dau seama ca am pierdut notiunea timpului lasandu-mi viata in maini ce nu-s mai curate ca mine, chiar si acum cand sunt aici, locul cel mai de jos al acestui oras.

Ridic mana si ma prin de o furnica, puternica mi-am spus. Ma ridicat, sa chinuit si se pare ca a reusit, ma adus langa bordura de langa care plecasem, un fluture ma prinde de umeri si ma aseaza langa o floare, aceasta isi scutura petalele pe chipul meu, lasandu-mi fata sa straluceasca in soare. poate nu ar fii trebuit dar inchei aici. azi printre picaturi de ploaie soarele mi-a zambit.

Fragment minuscul

Te-ai infasurat in viziunea zilei de maine si treci pe strada prafuind in nestire terasele si magazinele. Crezi in ceva pana cand gandul se topeste prin porii sinapselor si se scurge in emotii care te pietrifica. Astepti si crezi, ai un fel de speranta care acopera toamna cu gingasii din copilarie insă stii că nu este indeajuns. Vezi oameni transfigurati, transparenti si straini insfacati de cotiturile strazilor, impinsi intre peretii caselor sau subtiati in silueta textila prin ascensoare nesigure, urcati mai aproape de cerul innorat. Lumi peste lumi de sticla fierbinte se rostogolesc in bulevarde comune, arcuindu-se sferic in mijlocul multimilor, ca un fel de zapada batatorita de zei si prin care pesti gigantici, preistorici isi jelesc oasele strabunilor. Astepti cu mainile in buzunarele vechi, cu varfurile degetelor atingand fragmente minuscule de paine, astepti un fel de vant precum cel din porturile de altadata, un vad de miros de rufe uscate si de mirodenii.