helloooooooo....let the magic begin !!!!

O stea cazatoare imi atinge fata si mi se prelinge inceeet in suflet.O simt inauntrul meu raspandind lumina si mister...In ea poarta povestea unui om ce a trait candva pe-acest pamant efemer si noaptea, cand dorm, imi sopteste-ncet la ureche visele pe care el le-a visat si gandurile pe care el le-a avut!...

Martin Solveig - Hello

De doua ori multumesc

O dimineata frumoasa de toamna la fel cum au fost si ultimele zile , o dimineata in care simti ca ai o mie de motive pentru care sa traiesti asa cum iti place. Si vezi lume in jurul tau , multa lume ," pestrita " cum imi place mie sa o numesc , unii grabiti , altii care traiesc privind la soare. De multe ori recunosc ca sunt grabit , asta pentru ca imi place sa am timpul meu si sa-l respect foarte mult , de aceea nu intorc nici capul si nici nu zabovesc mult cu priviri insistente mai ales asupra fiintelor bipede din jurul meu ,asa ca s-a intamplat astazi ca in graba mea un domn care de altfel era si foarte prezentabil , sa ma opreasca , era imbracat intr-un costum culoare deschisa , uite pentru ca nu am dat atentie unui astfel de , detaliu nici macar nu am retinut ce culoare avea , dar in lumina soarelui parca era cel mai potrivit element din spatiu , ochelarii fumuri aducea aminte cu ceva din trecutu zvapaiat probabil al acestor oameni , iar parul carunt tinea blazonul unei vieti petrecute in respect nu , numai de sine . Ei bine , acest domn ma rugat sa-i fac o poza , cu un telefon mobil , ma surprins lucrul acesta recunosc , nu ma asteptam , dar cu un galtej in gat pe care lam simtit inca de cand ma interpelat. Am intodeauna un respect deosebit pentru acesti oameni care stiu sa se poarte nu am sa detaliez nimic din ce inseamna aceasta purtare asta pentru ca fiecare o intelege in felul lui.

Sigur ca am acceptat sa-i fac o poza , s-a pregatit , luand o pozitie onorabila impunatoare pentru varsta lui. Lam mai intrebat daca mai doreste sa-i mai fac una , ma refuzat politicos ne-am multumit respectuos iar eu mi-am vazut de graba mea. Ma impresionat doua cuvinte pe care mi lea spus " sunt singur " , ok , e groaznic cand esti singur indiferent in ce imprejurare sau la orce varsta te-ai afla , iar din respect pentru el nici macar nu m-am gandit ce ar putea insemna acest singur , am fost fericit ca am vazut un om de care imi era dor sa vad de mult si care m-a facut fericit doar prin faptu ca exista , fara ai cunoaste prea indeaproape viata. As multumi in fiecare zi daca astfel de lucruri mi-ar fi dat sa vad.

Pentru ca miau placut locatiile in care cei care imi citeau blogu ieri , am ales ca astazi si acum sa le multumesc ca mau purtat cei drept cu gandu si cu ochii inchisi prin locuri cum ar fi Beclean , Cluj , Baia Mare , Simleu Silvaniei , Bucuresti , locuri extraordinare care imi vor face placere oricand sa le revad , pana atunci inchid ochii si visez.

O stare , o emotie

Te regasesc in mirosul de cenusa ce salasluieste pe aripile ingerilor atent sculptati pe morminte. Ma plimb agale pe aleile ce continuu se cearta cu talpile mele. Trec printre vieti si istorii, printre oameni si slugi, carora cumva banii le-au jucat festa de ai uni in acelasi loc, inaintea impartirii intre Iad si Paradis. Acest loc, fie uluitor de frumos si linistitor, fie surpinzator de terifiant si imbibat in moarte, este locul inceputului sau sfarsitului. Niciodata nu vom sti cu adevarat unde incepe sfarsitul si unde sfarseste inceputul. Oricum ar fi, atractia apasata pe sufletul sau spiritul trecatorilor, ramane.

Piatra. Nemuritoarea piatra. Sau poate doar simbol uman al nemuririi. Copaci, batrani, tristi, salas pentru pasari abatute cantand trist. Rascolitoare zi t. Ma mangaie adierea toamnei in acest loc al meu si al nimanui. Fara simturi pasesc, privesc. Fiecare mormant ma cheama. Nume insirate la nesfarsit care ma implora sa le rostesc chiar si in gand. Stanga morminte. Dreapta morminte. In fata morminte. In spate morminte. Totul invaluit in verde si gri piatra. In sunete vii dar triste ale vietatilor din copaci. Un bot de caine, nici vesel nici trist, apare si dispare. Are aceeasi incursiune incerta ca si a mea. O mare de simtire si ne-simtire ma invaluie. Chemarea. A cui?….. Conteaza? Nu. Ramane doar chemarea.
Brusc vantul imi reda mirosul. Mirosul esentei de parfum. Acel parfum in care ma regasesc, care se desprinde de aparenta si ma reda pe mine mie. Parfumul meu da viata cimitirului. Ingerii zambesc. Fotografiile murmura si imi multumesc pentru prezenta mea. Intr-un mod ciudat, ma simt si ei asa cum si eu ii simt. Dureroasa noastra imbratisare se infratea cu lumina soarelui, scursa printre crengile si frunzele ale copacilor batrani. Ai privit vreodata aceasta lumina magica de soare scurs pe pamant? E momentul in care soarele se apleaca sa iti maingaie obrazul fara sa te loveasca ca atunci cand se uita la tine de de-asupra campului, acea mangaiere suava, lipsita de brutalitatea unui secret dat in vileag din dorinte demonstrative, uitandu-se astfel natura si esenta sa de secret. Priveste acea poezie de imagine cadru impletita cu miresme tomnatice si lasa-te purtat in cele mai adanci dorinte, tainute chiar si tie. Priveste copacii si ploaia de lumina angelica ce se scurge printre ei. Ghemuieste-te la umbra celui mai batran dintre arbori, saruta-l, vorbeste-i, asculta-l, fraternizeaza cu tot ceea ce iti ofera neconditionat, acele daruri pe care de atatea ori ti le intinde in timp ce tu treci nepasator si mandru pe langa ei, pe langa copacii mei. Descopera-ma.
Alerg si ma daruiesc doar celei care alearga mai mult ca mine. Treci de profunda-mi fermitate si vindeca-mi teribila nesiguranta. Creste-ma ingenunchindu-ma. Fa toate aceste fara sa-mi banalizezi miracolul.

In acest loc, simtul tragediei si al limitelor alearga sa faca dragoste, salbatic, tineresc, inovator cu posibilitatile nelimitate ale vietii. Totul tanjeste dupa placerile orasului si ale lumii pierdute. Dansul dezamagirilor cu sentimentul de a putea cuceri intreaga lume, e la un acord distanta de a se derula. Si totusi, acest acord distanta reprezinta totul. Ca acea fractiune de secunda care determina, sub imperiul unei hotarari grabite, o viata. Simt povestea mea construita in fiecare din povestile lor, din sperantele lor, din lacrimile lor. Imi vad propria viata din afara mea, o stiu derulandu-se, avand in exact acelasi timp sentimentul ca am gleznele legate cu lanturi. Dupa un cavou gothic, sta ascuns un inger, piatra vie, cu chipul ascuns sub pelerine, ghemuit umil si protejand o lumanare. Poti trece de atatea ori pe langa el fara sa il vezi. Insa de simtit, nu ai cum sa nu il simti. De vazut il vezi numai daca te striga usor “SSSSSSShhhhhhhhh……….”. Te-ai intors. L-ai vazut. Il stii cu tine.

Trebuie sa murim ca sa ne dam seama ca am fost morti tot timpul. Morti in temeri, morti in clisee, morti in vise avortate.

Monolog cu viata

Da, imi plac asa cum sunt creatiile tale, intotdeauna fidele tiparului tau. Sa nu crezi ca nu respect asta. Eu sunt cel care te-a respectat tot timpul. Dar totusi ... esti plictisitoare si urata. Nu esti cruda, esti macabra. Doar n-oi sta doar sa desenezi. Ne uiti ca pe niste copii lasati in tomberoane. Ai vreo idee cum e? A, stai, am uitat ... tu esti viata, tu doar desenezi. Penibil pentru tine. Creionul se sterge, ss stii! Iar minele se sfarsesc. Creta nu-i buna. Ai fi o viata deplorabila daca ai ajunge sa ne desenezi cu creta. Macar o pensula autentica sa-ti permiti. Dar stii ca si acuarelele se ispravesc? Pana cand? Nu de alta, dar vreau sa stiu si eu daca apuc ceva divergent in talentul tau. Sa vad daca esti in stare de ceva realmente. Oricum esti ca un pictor nebun care deseneaza mereu aceeasi muza stramba. Dar eu le vad perfecte. Sunt muzele tale perfecte. Uitate in tomberon. Sa stii ca pute. Ca tine. Duhnesti de la distanta.

Si mi-a crescut tupeul. M-am jucat cu tine. Am incercat sa va transform pe toti in fulgi de zapada. Si v-ati topit. Iar apa a ajuns luata de canal. Iarna v-a transformat din nou in gheata. Ce gheata frumoasa, perfecta. Fara forma si suflet. Si am alunecat. Si am cazut. Si m-a durut. Am facut vanataie si nici macar nu ti-a pasat. Mda, esti perfecta asa, nealterata, apretata de gheata, inconjurata de creatiile tale tot asa de perfecte. Iar eu am tupeu. Am atata tupeu! N-ai idee cat! Nu ma subestima. Obrazul meu e indeajuns de tare cat sa te sparg. Si sa-ti fac vanatai de foc. Negre si urate. Acum esti interesanta, nu? Nu te doare ca pe mine. Ma doare si cand te vad cum te chinui. Dar imi place.
Ia spune-mi, tie iti place de tine? Sa stii ca eu te-am creat. Tine-ma minte. Nu-mi uita fata vreodata. Acum stii de cine sa te feresti. De ce te zbati? Te las oricum sa te evapori. Nu sunt asa ca tine. Nu distrug, nu abandonez. Redau libertate intr-un loc acceptabil.
Dar data viitoare, invata sa ma respecti.

Am umplut sala.......Oare?

Daca Euclid a reusit sa fie misterios, eu de ce nu pot fi?

Cine spune ca nu sunt? Crezi ca ma cunoști? Nici pe jumătate. Copertina mea ramane ridicata, actorii continua sa joace, iar carapacea ramane deasupra. Nu incerca sa ma scoti. Ies si singur ... uneori.

Adevaratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul.

Sunt o carte deschisa. Citeste-ma. Daca intelegi ceva, atunci esti un fel de Euclid al II-lea. Eu nu inteleg, dar am renuntat de mult la asta.
Sunt o carte deschisă. Citeste-ma. Crezi că acum stii totul despre mine? De fapt, nu stii nimic. Dar imi place sa iti las impresia asta. De ce? Nu stiu ...

Mi-a spus cineva ca mai trebuie sa cresc, mai am multe de invatat si de adaugat in sala mea de teatru. De unde stii? Esti cumva un Nostradamus secund? Tin sa te anunt ca nu-mi plac Nostradamusii.

Te anunt cu regret ca toti crestem si mai avem de crescut. Pana ajungem in pamant. Este trist, dar relevant. Si tot nu ajungem sa invatam, nici macar pe sfert din ce ar trebui si ar fi, pana la urma, firesc. Si poate ca acesta din urma, este un lucru bun. Urat ar fii sa le stim pe toate. Si urat ar fi verosimulul, daca exista unul.
Si te mai anunt cu vehementa ca am crescut destul. Nu mai vreau, multumesc de oferta! Si nici sa mai adaug actori in sala mea de teatru nu-mi doresc. S-a inchis casting-ul. Nu mai e loc. Ce-i prea mult, strica ... iar eu deja am umplut sala.

Masca acra

EA a deschis ochii, iar EL a sarutat-o pe retina. I-a atins ploapele si i le-a stins cu zahar brun.

EL i-a atins buzele cu miere de masline. I-a demachiat pometii patati cu masca de lamaie. Nu stia că mierea e prea dulce. Nu stia ca zaharul e frate cu diabetul.

EA s-a imbolnavit, iar EL a fost de-a drapta patului sau. I-a dat apa din izvoarele cele mai pure iar mancarea a gatit-o cu propria-i figura. EA nu a mai gustat vreodata zaharul. EA a uitat gustul mierii.
Iar masca de lamaie s-a intins treptat , treptat acum pe tot corpul.

EA i-a zambit si a murit in agonie.
EL si-a lipit o masca de satir. Nu a mai vazut-o. Dar nici nu a mai gustat vreodata mierea. Nici macar zaharul brun.
EL nu a mai iubt. EL, nu a mai zambit.
EA, a murit. Zambind ...