Respect seniorul de valoare

Intodeauna ni s-a dat exemplu de urmat modele de oameni in varsta care timp de 60 - 80 de ani au facut ceva in viata lor au invatat lucruri au constientizat elemente definitori pentru un caracter de invidiat. Si acum parca ni se impun modele , numai ca aceste modele nu mai sunt de urmat , nu mai ai ce sa iei de la astfel de oameni . Nu vorbesc acum despre pasarile rare de la manastiri sau din cine stie ce colt al lumi asteia.Vorbesc in general despre generatia varsnica. Nu mai reprezinta un model pentru tineri , nu mai au valoare , asta cu parere de rau , am constatat ca exista multi tineri cu mai mult bun simt decat oameni in varsta. E dezamagitor ca seniori se afla intr-o categorie inferioara si niciodata nu o sa ai ajunga pe stramosii lor .Sa nu uitam ce educati erau stramosi nostri indiferent din ce patura sociala faceau parte. Nu ar trebui sa se mire ca nu li se acorde respect , ar trebui sa se gandeasca la cauze , si sa fie mai putini slobozi la gura .Respect seniorul de valoare , refuz sa am model un pseudo - senior care a trait ca un robot toata viata.

Biblioteca

Ami amintesc acum , ca la mine in oras exista cea mai familiara biblioteca din lume . E o biblioteca de stat , care se gaseste intr-o cladire veche , mai precis in incinta casei de cultura orasenesti , dar e separat de tot ceea ce inseamna programele casei de cultura.Nu asta e important ci faptul ca e un spatiu cochet si in care m-am simtit bine intodeauna cand ajungeam acolo. La starea asta ajuta faptul ca tot spatiul asta avea o viziune inspre afara spre dealul care margineste orasul , apoi fiind amplansata in centrul vechi al orasului se vedea parcul si biserica impunatoare a Romano Catolicilor. Cum e alcatuita biblioteca : are un intrand in care se afla undeva in capat in fata unui geam care e cel mai special pt ca are cea mai frumoasa priveliste si e primul lucru care ati atrage atentia, ei bine se afla biroul bibliotecarului .Care e o femeie binenteles de mare caracter , apoi de o parte si alta a intrandului se afla doua sali mari reprezentand depozitele cu carti la care ai acces la raft . In stanga e literatura , romaneasca , straina, la stanga e stiinta, .Ami este cam straina partea stanga , nu am avut ocazia sa zabovesc mult printre acele rafturi , asta pt ca mi se parea ca oricum nu am sa pot citi tot , si ma invinovateam cand vedeam atatea carti in jurul meu , de faptul ca am ramas in urma si nu am sa pot recupera niciodata acele capodopere care trebuiau citite la un anumit moment .Partea stanga o cunosc foarte bine asta datorita faptului ca e incomparabil de mica fata de dreapta. Tin minte si acum locul unora din carti , pe care aveam impresia atunci ca sunt singurul om care le deschide , ca nu sunt pretuite asa cum ar trebui. Raftul cel mai interesant pt mine si in fata caruia pierdeam minute bune pana sa ma hotarasc ce carte sa-mi iau , ca nu veneam expre pt ceva anume sau cand aveam si un astfel de scop nu ma puteam abtine sa nu scotocesc si sa gasesc o carte doua, trei , interesante , chiar daca nu erau de nivelul meu , dar incercam sa le inteleg .Raftul de medicina era de un metru , carti esentiale , tin minte , vreo doua anatomi , o fiziologie si ceva de biochimie, la fel era si raftul biologie si chimie, alceva nu ma prea interesa.
Experienta placuta cu biblioteca incepe atunci cand am imprumutat prima carte de la ei si nu am restituito la timp .Am primit amenda , a venit o carte postala acasa prin care eram instintat ca sunt amendat pt posesie ilegala a unei carti .Am ajuns a doua zi la biblioteca cu cartea si suma respectiva de bani .Binenteles ca toata treba cu amenda era de fapt un joc emotional , pt ca atunci cand am ajuns acolo si ma pregateam sa platesc suma respectiva mi s-a spus oarecum oarogant ca nu trebuie sa fac asa ceva. Nimic nu mia trebuit mai mult desi nu aveam decat vrei 16 - 17 ani poate mai putin , tot incapatanat eram si cu principi clare . Ei bine asa cum am stiut eu atunci iam tinut o predica cum nu cred ca a mai auzit si nu cred ca va mai auzi femeia aceea vreo data , iam spus ca bani respectivi ai dau in sensu unei donati din care biblioteca sa poata sa se intretina sa cumpere carti si alte cele , ca avea nevoie , deci scopul meu era nobil.Bibliotecara , o tinea pe a ei , ca nu , si nu .Eu pe a mea , ca asa doresc eu , si ca bani ai dau spre binele biblioteci , am mai spus si alceva , nu mai ami aduc aminte acum foarte clar ce , dar stiu ca femeia a fost grozav de impresionata. Nu ma deranjat faptul ca am primit carte postala cu replica " va rugam frumos sa restituiti cartea imprumutata ......" ci faptul ca era vorba si de o amenda , pe care o primea un tip care nu era in stare sa indoaie nici macar ultima pagina a carti , mi s-a parut o sfidare , o denigrarea a tot ceea ce eram eu atunci , adica faceam parte brusc din categoria delicventilor , eram o rusine a societati . Ei bine am decis sa demonstrez ca eu sunt altfel .De atunci a inceput aceasta iubire.
Mia trecut prin cap sa donez o parte din cartile mele de specialitate , sa fac un raft asa cum as fi vrut sa-l gasesc eu acum mult timp cand m-am lovit de acel singur metru patrat de carti .Apoi m-am gandit ca , nu stiu daca pot sa fiu atat de darnic cu ceva care inca mai e a statului , si de care nu va avea nimeni , grija vreodata , de ce sa ai dau o floare statului cand el mia dat doar palme pe vremea aceea.Desi asta va fii una din dorintele mele atunci cand nu voi mai fi , pana atunci am propria mea biblioteca asa cum mio doream atunci cand ami lipsea.

Pasare de noapte

(Leona Lewis My Hands)

Am fost la un moment dat o pasare . Am fost o pasare de noapte , ziua stateam la adapost , ferindu-ma de ami arata aripile pe care le tineam strans pe langa corpul meu , ochii mei obositi dupa zborurile nocturne la un moment dat au devenit sensibili la lumina puternica a soarelui.
Asteptam sa vina seara ca sa ma pot inalta , sa-mi pot deschide aripile larg . Erau momente cand asteptam undeva pe culme sa vina acea putere care sa-mi umfle aripile si care ma ajuta sa ma inalt.
Ami amintesc ca pana atunci au existat doar adieri , calde si slabe , era imposibil sa ma inalt cu ajutorul lor, erau prea slabe, desi eram un mare profitor si nu scapam nimic.
Dar stiam ca am ceva care era al meu , era numai pntru mine , ami era drag, pentru ca impreuna zburam in fiecare seara pana noaptea tarziu in departari , nescrise si neumblate nici macar cu mintea unui muritor. De ce tineam asa de mult la vantul asta puternic pe care al asteptam in fiecare seara, pt ca ma sustinea si simteam ca impreuna facem un lucru extraordinar , eu nu puteam fara el , poate ca el da , dar in acele momente eram un tot unitar. Erau calatorii initiatice , de fiecare data era de vazut un loc nou in care odata popositi lasam frau liber imaginatiei intr-o alta dimensiune unde putea sa asi creeze propriul spatiu propice , nimic nu ne deranja , pt ca poate atunci nu mai eram fiinte cu nevoi firesti ci eram palcuri de idealism intr-un spatiu al absolutului unde cladeam eternitatea.
Si in fiecare noapte faceam ca distanta sa fie mai scurta si drumul mai usor spre ceea ce insemna orizont infinit.
Apoi ne intorceam sub clar de luna osteniti de efortul de a mai fii fost inca o noapte impreuna in acel spatiu , despartirea era grea intodeauna pt ca ceea ce adunam in acele cateva ore in corpurile noastre facea ca sa cadem ca niste materiale grele intr-un somn de veghe pana la o noua incursiune.Din nou ami strangeam aripile sub corsetu camasi albe si porneam sub soarele naucitor pe acealeasi sinistre carari ....

Romania incremenita

Asi citi postu asta avand in fundal :"Hijo de la luna" varianta in franceza

Exista o lucrare a lui Salvador Dali, The Persistence of Memory. Aceea in care ceasurile se scurg si atarna sugerand parca dilatare, dar si un soi de incremenire datorata unui fundal fantastic al picturii.

Am avut senzatia, trecand prin locuri in care timpul parca nu mai lucrase, ca Romania se scurge ca intr-un fel de topeala si abandon ireversibile, carora nu mai suntem in stare sa le facem fata.

Am trecut prin sate paraginite, pe langa fabrici solitare si ruginite, am trecut pe langa oameni care manau abatuti vite parca resemnate. In statiunile balneare de pe Valea Oltului sentimentul parasirii este amplificat de cele cateva hoteluri a caror activitate s-a oprit pe vremea comunistilor. Nimeni n-a mai intervenit timp de douazeci de ani lasand dezolarea sa se instaleze confortabil. Daca privesti la degradarea cladirii Casei Poporului, cu peretii gri pe care parca s-au scurs lacrimi amestecate cu funingine, ai senzatia ca traim pe urmele si ramasitele unei civilizatii candva infloritoare si care apune acum pe zi ce trece. Simti asta si cand te plimbi pe Lipscani. Dupa intersectia cu un Smardan renovat si cotropit de arivismul si cupiditatea patronilor de terase care nu inteleg decat sa speculeze, nu sa si respecte ideea de spatiu, dupa intersectia cu Smardan urmeaza un Lipscani paraginit, cazut, ruinat si neterminat. Mizeria insasi nu reuseste sa persiste inlocuita fiind de variatiuni ale aceleiasi teme.Ideile noastre se scurg si ele, incapabile sa se materializeze in proiecte. Media profita si vinde inconsistenta in pachete de emisiuni vulgare, la limita acceptabilului. Te intrebi pana unde poate merge mizeria, dar raspunsul la aceasta intrebare intarzie sa apara, caci toata lumea pare sa astepte momentul in care acest potop lent, aceasta dezasamblare morala perpetua care pare ca ne-a cuprins pe toti, se va opri fie si pentru o secunda. Daca tabloul vivant al decorticarii noastre materiale si spirituale s-ar opri din a-si schimba guasele care aluneca in jos ca niste aluviuni din epoci preistorice, atunci poate ca am REALIZA cu adevarat dimensiunea problemei noastre. Aceea ca nimic nu mai pare sa reziste, nimic nu mai pare sa conteze.

Cu o lume intr-o continua degradare, actul creator nu mai are niciun rost.Stiu, suna pesimist, dar orice forma de optimism pe o corabie al carei catarg risca sa se pravaleasca peste tine in mijlocul furtunii, mi se pare un gest iresponsabil.

Asta cred eu, pentru moment. Iar aceasta credinta se va scurge si ea, printre cuvintele schimonosite care nu reusesc sa mai schimbe nimic.

Incoerenta totala

"Ratiunea si iubirea lupta la inceput violent intr-un suflet care se inalta, dar intelepciunea se naste din pacea care se statorniceste in cele din urma intre iubire si ratiune" (Maurice Maeterlinck).

Atunci când iubesc simt ca pot sa ajung pâna la luna si înapoi, ca nimeni nu îmi poate lua ceea ce simt. Când sufar însa, tot din iubire, simt ca cerul întreg se prabuseste peste mine, ca pamântul îmi fuge incontrolabil de sub picioare. Sufletul mi-e cuprins de haos. Deci – incoerenta totala. Iubirea îmi pare a fi singurul scop al vietii, singurul lucru care îi da coerenta pentru ca tot ce e bun se naste în si din iubire. Si totusi iubirea apare brusc, incoerent, fara constructii premeditate. Iar atunci când dispare, lasa în urma un dezastru total, prin urmare – din nou incoerenta. Si atunci? În ce consta de fapt ratiunea sentimentelor? Pentru ca nici atunci când suntem fericiti, nici atunci când suferim îngrozitor din iubire nu suntem rationali... pentru ca, de fapt, a fi rational e ultimul lucru la care ne gândim atunci când sufletul o ia înaintea mintii.
Asa ca raspunsul vine de la sine... sentimentele nu sunt niciodata rationale. Pentru ca daca ar fi, nu s-ar mai numi sentimente, ci ratiune, iar în iubire ratiunea ramâne o utopie... inventata de cei care nu au iubit niciodata.
Honore de Balzac graia ceva de genul: "Cu cat judeci mai mult, cu atat iubesti mai putin." Am am inteles ca iubirea nu trebuie fundamentata pe ratiune, dar linistea nu a venit...

Nu departe de noi

Oameni se chinuie de o bucata buna de vreme sa descopere ce este dincolo de cerul pe care al vedem noi in fiecare zi.
Seara ziceam ca pe cer se vad luminitele din lumea de dincolo , ferestrele adica stelele sunt locurile prin care cei curiosi trag cu ochiul spre tera. Dar cate ferestre sunt pe cerul asta , se pare ca exista destul de multi curiosi care privesc la fratii lor de pe pamant .
Deci ne-am pus deacord ca dincolo de cerul asta intunecat seara mai exista o lume , una sclipitoare de data asta . Ma inspirat foarte mult un castel sclipitor undeva pe un fundal deosebit , ceea ce ma duce cu gandul ca acolo ar putea fii organizata societatea dupa modelul unor mici inparatii, fiecare cu hotarul si rgulile ei .Ami amintesc acum de exemplu de imparatia printesei de gheata, tot acolo precis ca domneste si doamna Toamna care supravegeaza printr-un ocher mare rodu pamantului si trimite spiridusi la inceputul anului sa , sadeasca seminta rodului, binenteles ca asta se face prin colaborare stransa cu domnia sa Primavara in a carui imparatie spiridusii se ingrijesc de hranirea si cresterea vietatiilor astfel incat sa devina frumoasa , frumosi la sfarsit de toamna. Primavara e mama printului Aprilie , Vara e mama lui Augustus dar si a Iuliei , familie numeroasa . Iarna al are ca fecior pe Printul Decembrie , asta intodeauna e cel mai sclipitor dintre toti .
Apoi daca mai exista o lume dincolo de ceea ce ne este noua permis sa vedem inseamna ca mai exista si o luna si un soare altul fata de care al stim noi .

Poate exista si ceva suprem in toata chestiunea asta care ar trebui sa lacuiasca izolat undeva in lumea respectiva , sa fie oare un castel sclipitor undeva pe luciul unui ocean sub o luna plina care sa ai fie strajeru de incredere . Iar apa oceanului sa ai fie oglinga universului , si sa nu aiba nimic de facut toata ziua de cat sa mai intoarca cate o fila din imensa carte a universului subteran.....

Elisa - "Stay" - (International official video - 2007)

Din nou imi este dor de ceva frumos. Observ cu placere ca unii oameni se schimba in timp .Trec peste diferite obstacole care ai intareste sau ai trezeste din melancolia trecutului. La multi dintre ei in loc de negru , culoare lait motiv in ultima vreme am vazut ca grila de culori s-a inbogatit cu ceva culori deschise , ce dau o stare optimista si de bine , o stare sanatoasa in final.E foarte frumos sa vezi un om zambind , sa vezi ca sufletul se bucura de rasaritul si apoi de apusul soarelui , si ca traieste cu speranta ca noua zi va fii aceea speciala pe care a asteptato de multa vreme.

E frumos sa fii linistit intr-o lume nebuna , e frumos sa devii linistit sa ati fi gasit locul , sa stii ca inspre acolo trebuie sa ma indrept , sa fii sigur ca nimic nu mai e intamplare ci este ceea ce tu ti-ai propus, e frumos sa nu visezi cu ochii inchisi .E frumos atunci cand te intereseaza doar ce se va intampla in viitor , iar trecutul al lasi undeva uitat pe o plaja la apus de zi cand valurile inca calde vor nimici acel trecut firav construit din miliarde de particule de amintiri la fel cum un castel din nisip plateste tribut viitorului si se intoarce din nou in imensitatea oceanului .