Apusul planetei OM

Ma azvarlu zilele astea in internet cu aviditatea de nou, de frumos, de cunoastere. Dau peste nabadaiosi ce nu si-au rezolvat conturile cu propria viata. Incerc sa dau click mai departe. Ma impotmolesc de descrieri vaste, pe care nu le voi cuprinde niciodata. Intru in hatisuri. Ma simt ca in padurile virgine. Iau maceta si-ncep sa tai. tai tot ce-i iese in cale, doar-doar voi ajunge la tinta. Nu vad niciun satuc cu cosuri fumegande a stiinta, a nou, a neplictiseala.

Dau click mai departe: vesnicile intortocheate cuvinte fara noima ce se doresc a fi metafore. Insiruiri lipsite de sens de care ma dezbar imediat.
Caut videoclipuri. Da. Gasesc cateva. Ma rasfat cu vorbe bine spuse de unii "mari". Da, macar atat. Sa vrei sa gasesti maretia, trebuie sa mergi spre maretie. Sper sa gasesc, totusi, maretie si in cei de langa mine. Minima. Ma bucur cand dau de ea. Jubilez si-mi vine sa deschid pentru asta chiar si o sticla de sampanie. S-o beau singur? Nu, nu merge. O s-o beau virtual, cu amicii virtuali, celor carora le multumesc pentru similaritatile de gandire. Le multumesc ca exista. Ma bucur de ei. Ma bucur cu ei. Ma bucur pentru ei. Pentru ei si pentru mine.

Ma gandeam la ce face criza din oameni. M-au dezamagit. Ei nu se mai lupta cu adevaratele motive, ci cu unele imaginare. Transforma totul intr-un camp de batalie ireal, existent doar in mintea lor. Saracia si nefericirea deformeaza caracterele slabe si le cladeste pe cele tari. Putini raman oameni. Multi uita de ce sunt nefericiti si ajung sa se certe fara noima. Ma minunez. Eu nu sunt ciuca batailor nimanui. Nici macar motiv nu sunt. Sunt doar un observator extern. Raman uimit sa vad ca din senin lumea e agresiva. Privirile piezise le simti in ceafa dupa ce le urezi "O zi buna!". O simt ca pe o ironie. Au uitat sa se bucure cu adevarat. Confuzia le incetoseaza mintile, ducandu-i la actiuni negandite. Ma socheaza.

Nemultumirea se citeste in ochii tristi, in lipsa luminii si licaririi, in absenta sclipirii. Nu mai e nimic dincolo de ei, decat niste ziduri de ruine sufletesti. Voi ajunge sa ma feresc de contactul cu astfel de indivizi. Ma trag in jos. Incerci sa fii amabil, iti spun: "Nu, mersi!". Cred ca, pana la urma, unii chiar isi merita soarta. Eu nu le pot plange de mila si nici nu e datoria mea sa le port de grija. Am vrut pentru ei doar putin soare. Nu-l au. Si nici nu mai au puterea de a-l primi. Si nici vointa. E eclipsa de iubire in sufletele lor. Au ajuns sa traisca in partea de noapte a planetei OM. Si ce pacat!...

Alta floare aceasi gradina

Linistea sa asezat pe pleopele arse de palme, palme primite de la toate acele stele cazatoare ce odata aveau un nume, nume date de iubiri ce odata pareau nemuritoare, nemuritoare in ochi orbi.
Inima timpului a incetat sa bata, priviri amortite cauta un refugiu in care sa creada, patura dorintelor a fost asezata pe cerul lor astfel noi inimi asteapta pentru a fii taiate, acestea vor hranii fara de inteles burtile crapate ale unor flamanzi fara de loc.
Cineva a rupt linistea oferind un " Te Iubesc" pe o buza crapata de vant, iar o mana atinge un mijloc oferind furnicaturi pana in varful degetelor, ochii sau transformat in nori oferind umarului ploi, si ea dorinta isi cauta locul, fara a intreba cat timp mai are de trait.

Te rup din trecut frumoasa floare, in aceasta toamna ai gustat din maturitatea lumii, poate prea devreme pentru sufletul tau cinstit. Cata culoare intr-un pachet de carti, si cate litere pe cer citesc noaptea, cate puncte am pus dupa fiecare lacrima, si cata libertate am gasit dupa fiecare colt, cate cuvinte scrise de o amintire stangace,si cate pleoape umede sau scurs, doar mainile isi mai amintesc drumul si doar corpul tau cunoaste libertatea. E doar o soapta intr-un anotimp ploios, e doar un vis, caci maine ne vom naste iar .
Suntem doar umbre, ai unor sfinti diformi, fi gustul meu, asupra omenirii.
Defectul tau ma face sa fiu om.

Oda celei ce va sa vina ,

Nu mai pot sa respir…valurile tale imi cioplesc cuvintele pana la sufocare. Ma ameteste marea ta. De unde ai atata putere ? M-au inghetat strigatele copacilor pe care i-am tot taiat sa potriveasca in palma pianistului sublimul. Bratele tale albastre iar m-au gasit. In padurile unde am zacut ultima oara, tot descult ai alergat . Cate nopti mai avem de privit ca sa simtim in bucatile departarii rupte din noi, aripi? Cu atatea telegrame sarate pe care mi le trimiti, ochii tai ingropati in pielea mea, sangereaza. Da sau nu de ti-e, mana cu care ma chemi ridica ultimul inger in vitraliile raiului . Ma spal dimineata in inima ta si raman cu stele pe gene. As cadea de tot in tine sa ma ingroape intrebarea in nisipul cu care te plimbi prin viata mea.

Sufletul meu e prea mic astazi ca sa cuprinda infinitul.
Sau orizonturile.
Inima mea nu cunoaste astazi decat intrebarea
care ma bantuie de cativa ani printr-o umbra .
Ma rastigneste astazi durerea.
M-au infrant astazi cuvintele.

Si astazi ploua

La Paris ploua , la Bucuresti, ploua, iar eu ma plimb prin ploaie cu o umbrela neagra cu capat de carja. Imi place cand ploua domol toamna. Si ploua peste piatra cubica, cand ploua capata o culoare rosietica, parca cararea mea ar fi un rau insangerat. Atata suferinta pentru niste biete pietre cubice. Si continua sa ploua , nu cred ca se va opri curand , am o retinere de a ma uita in sus, presimpt ca cerul e atat de incarcat si nu imi face placere sa am dreptate in privinta asta , asa ca incerc sa evit , ochii mei alearga pe raul insangerat al dalelor de piatra. Si continua sa ploua.

Ma gandesc ca in momentul cand am sa imbatranesc am sa-mi permit sa port si palarie, fara ca cineva sa ma priveasca ciudat, pentru ca nu va fii decat un accesoriu la moda in acele momente , varsta nu-mi va trada preferintele extravagante de acum. Nu-mi face placere sa ma ud , dar mie dor de verdeata , si chiar daca ploua am sa ma asez pe o banca. Intodeauna ma intreb unde ar trebui sa ma asez la mijloc sau pe margine, aceasi dilema imi ia intodeauna in jur de doua minute din viata ca sa ma hotarasc, desi e libera prefer sa stau mai pe margine. Si continua sa ploua. E liniste , atat de liniste , fac abstractie de picuratul cerului si incerc sa aud picaturile care se preling de pe petalele zecilor de trandafiri din fata mea. Sunt superbi si atunci cand continua sa ploua. Intodeauna cand vin aici imi doresc sa ma plimb pe marginea lacului , desi niciodata nu pot sa fac o tura completa si nici nu-mi doresc , de data asta nu ma mai atrage , nu vreau sa vad salcile de pe margine care isi povestesc singuratatea, nu vreau sa vad valurile ciuruite de stropi de ploaie, prea multa agitatie. Iar eu vreau liniste , atunci cand ploua . Am sa ma ridic si am sa plec, ca intodeauna imi voi aminti aceasi banca pe care a stat o parte din mine cateva momente , pentru ca cealalta parte calatorea printre stropi de ploaie , dar fara umbrela.

Eu si ploaia

Apa. Imensa fluiditate. Vii, pleci, iar vii, iar pleci, dar ramai cu mine mereu. Faci parte din mine asa cum eu fac parte din tine.
Mereu dorm bine cand ploua. Asta pentru ca ma acoperi, iubita Ploaie, ca o plapuma groasa si energia celorlalti nu mai fuzioneaza cu a mea. Imperativa si sonora, fiinta ta multipla ma obliga sa meditez, sa ma gandesc la mine. Sentimentele mele fluide curg si-mi impanzesc tot corpul cum rar mi se intampla. Ma regasesc, Ploaie, ma regasesc ca pe o persoana distincta si ma simt bine in compania mea muta. Regasesc persoana perfecta cu care sa beau ceai de menta in foisor si careia sa ma exprim liber, sigur fiind ca nu ma persifleaza. Eu sunt cel mai bun prieten al meu, persoana cu care intretin o legatura de similaritate spirituala iar tu esti circumstanta care ne pune in legatura.

Eu impreuna cu mine formam o jumatate de om care asteapta alergand cu siguranta ca acolo mai exista o jumatate care asteapata alergand fragmentata si obosita. Sunt o piesa dintr-un puzzle de doua piese pe care vantul le-a ascuns in doua locuri secrete, bine pazite, in doua sisteme solare distincte care sunt despartite de 2161 de zile si 1641 kilometri. Cat de aproape in ciuda distantei reci si necrutatoare. Ploaie, mi-e frica de o eventuala gaura neagra care ameninta eventualitatea asamblarii puzzle-ului nostru. Vreau sa intre in functiune legea magnetismului dar mi-e teama sa nu fiu un ciot demagnetizat. Sunt gata sa fiu absorbit de necunoscut dar mai intai vreau a ma reintregi!

O minune

Imi complic existenta, o fac cu pricepere, sunt specializat
Pot sa iau orice lucru extrem de simplu si sa-l transform intr-unul complicat.
Cu toate astea n-am indraznit niciodata sa complic o minune
O minune e un lucru mult prea fragil, e cam tot ce se poate spune.
Daca ai noroc sa intalnesti o minune
Sa ai grija de ea...
Trebuie sa stii sa intelegi o minune
Si poate o sa stea, poate o sa stea...
Poate o sa stea...

Habar n-am ce trebuie sa faci si cum sa ingrijesti o minune
Probabil sunt cativa care stiu dar oricum nimeni nu-ti spune
Ma gandesc totsui ca o minune e ca o umbra, merge cu tine fara sa stii
Tot ce trebuie sa faci e sa te uiti la soare macar o data pe zi.

Daca ai noroc s-o intalnesti poate o sa stea...

Libertate

Nu-i inteleg pe oamenii care fac jogging cu proprii caini. Am vazut o asemenea scena astazi. Un brac german vizibil plictisit si epuizat de o alergare care probabil redefinea eternitatea pentru bietul patruped. Ce poate fi mai rau pentru un caine in ale carui gene fierbe vanatoarea decat sa alerge monoton in spatele stapanului, silit sa contemple asfaltul, ceva pomi si, eventual, bucati de parc. Mi-ar placea sa pot fi martorul unui dialog intre caine si stapan pe tema asta. Ceva de genul: - Almack, hai baiatule, mergem sa alergam! - Nu stiu ce sa zic Paul, am avut o saptamana grea; cred ca raman acasa... (pe un ton oarecum afectat) - Almack, treci am zis!! - Uite ce e, Paul! Mai intai, te rog sa nu ridici tonul! Doi la mana, nu cred ca rostul meu in viata ta e sa-ti fiu companie la jogging! Eu stiu ca astepti sa imbini utilul cu placutul si ai vrea sa ma faci sa-mi fac nevoile cat timp tu alergi, dar cred ca asta nu te califica in cursa pentru un bun stapan. Sau, pe scurt, du-te fara mine! Ma plictisesti!
Din pacate insa un asemenea dialog nu e posibil si adesea trebuie sa vedem cainii transformati in capricii umblatoare plangandu-si de mila pe rute de jogging.
Cainele nu ar trebui sa defineasca un statut.

Iubesc maidanezii. Independenti, plini de anticorpi, acesti frumosi nebuni ai orasului nostru pot afirma cu laba pe inima ca sunt stapanii propriilor decizii. Viata lor, care se imparte intre hingheri si fatalitate e plina de farmecul hazardului. Nici o constrangere, nici o zi la fel cu alta, idile trecatoare, prietenii durabile, dese schimbari de domiciliu, prigoana, ploaie si vant sau balaceala prin praf in arsita verii. Dar mai presus de toate libertate. Si mai presus de libertate cerul instelat deasupra capetelor lor. Caci ar fi prematur sa vorbim si de legea morala din caine. Una peste alta maidanezii ne aduc aminte ca se poate trai si de pe azi pe maine si inca cu destula poezie. In fata unei asemenea demonstratii, ma inclin. Pentru ca noi oamenii, nu mai suntem liberi de prea mult timp...