Gand de septembrie

Soare bland de septembrie imi mangaie degetele. Din cand in cand, pictez cu gene orizonturi. Sunt in fata laptopului si revad fotografii.Sufletul ei de lebada isi deschide aripile printre ceruri de chihlimbar si cu ochii inchisi ii aud zborul. Lin se plimba prin palatul acela de cristal din varful muntelui inconjurat de apa imensa si copaci nesfarsiti.Un inger care a fost lebada din Nordul ultimului meu timp. De ea n-ar fi fost, n-as fi stiut.
Miroase a scoarta de stejar si mi-e dor de padurile in care m-ai asteptat. Toamna am gust de struguri si rasaritul ma imbie cu lemn pentru ani ce vor fi sa-ti aline buzele si limba intaiului tau dor.Ai plecat pe front necunoscut soldat si printre bombardamente, cu ruj rosu vei scrie pe oglinzile viselor.

Pulberi kaki cad intr-o simfonie de arome peste frunzele care se desprind in palmele mele. Pulberi din tine. Mirosi a sange si a argint. A castane, cedru si a miere. E toamna soldat. Numai pamantul pe unde mergi stie cum te-au inganat genunchii mei, in noptile in care marsaluiai eternitatea.

De ce m-am gandit la asa ceva pt ca inima mea stie o singura limba. Limba celuilalt. Restul e vocabular.Inima mea nu are colturi la care sa stai. Inima mea stie doar sa te tina de mana.Inimii mele nu-i e frica, nici in moarte nu te minte. Restul o doare. Inima mea vede cu sufletul, si sufletul saruta tot cu gura, atinge tot cu mana. Cand n-are cu cine , sufletul meu face dragoste cu vantul. Restul nu e. Si unde e NU ( pot, vreau, cred, simpt, gandesc, acolo curge sange si bat clopote. Cu sfiala.

Alege sa cazi. Liber. ( second )

Ma deranjeaza ca am redefinit speranta prin partile astea. Pana acum putin timp speranta era un declansator. Era o tableta efervescenta aruncata in paharul cu mizeria de zi cu zi. Fuzionand cu mizeria, speranta mai nastea vise plapande. Acum speranta e o grenada amorsata.
Esti un sinucigas daca mai speri. Iti mananci din propria viata, iti infuleci propriul timp. Esti nebun.
Pe terenurile de lupte se bat ei, cei pe care i-am lasat sa ne conduca in timp ce dormeam. Se bat pana la sange, pana cand unul dintre ei moare. Zona de conflict e inconjurata de garduri inalte impletite cu sarma ghimpata. In spatele gardurilor multimea priveste balind. Victoria nu se va sarbatori. Multimea nu va primi halci de carne sau bani. Nimic din toate astea. Ne uitam totusi. Cu gurile cascate si degetele infasurate pe sarma, stam agatati de gardul protector si privim infometati.

Sunt intr-o permanenta stare de avort. Toate gandurile mele mor in cateva saptamani, jalnici embrioni care n-apuca metamorfoza. Creierul mi-e naclait si sunt paralizat. N-am chiureta, n-am anestezic. Am ceva apa fierbinte in speranta ca vreun gand va reusi sa se nasca si sa-l pot creste pe langa gardurile cu sarma ghimpata.

Intrebarile imi dau o stare de voma. Nu mai intreb nimic. E important sa nu mi se faca greata. Oricum ar raspunde evaziv. Asta m-ar ameti si mai tare. Mi-ar tulbura urechea interna. Acolo unde se formeaza echilibrul. Unde se formeaza echilibrul in tara asta? In fiecare dintre noi. Care noi? In fiecare dintre mine. Oricum, cei care gasesc echilibrul nu intind mana catre cei care bajbaie in vertij. Nimeni nu echilibreaza pe nimeni. Balansul ne defineste. As fi vrut sa-i intreb multe lucruri. Mi-e frica sa nu vomit.

Cat de imbecili sa fim incat sa credem ca o balada populara defineste un popor? Nu balada populara defineste poporul, ci insasi optiunea poporului pentru balada.
O tara care moare trebuie sa lase loc unei tari care se naste. Istoria? In halul in care am ajuns e un detaliu. Trecutul? Un vis urat. Viitorul? Nu stim inca pentru ca ghicitoarele nu platesc taxe.

Alege sa cazi. Liber. ( first )

Sunt chirias in tara mea. Taxele pe care le platesc sunt pretul chiriei. In schimbul acestor bani sunt lasat sa locuiesc in Romania. Ma lasa sa si vorbesc, desi nu ma asculta. Nu e o locuinta extraordinara, nici vorba, iar proprietarii nu se preocupa decat sa-si incaseze banii la timp.
Senzatia ca nu am tara mea e dureroasa. Poate ca in diaspora as fi resimtit mai putin aceasta durere. O plecare asumata e o suferinta asumata. Viata a ales pentru mine sa raman. Inca.

Apatrid in propria-mi tara poate suna paradoxul meu. N-am vorbe si nu mai am nici macar ura. Ar fi fost bine sa-i pot uri pe toti iresponsabilii astia nebuni. Ura e un combustibil. Indiferenta, nu. Indiferenta nu hraneste nimic. Dar ucide la randul ei printr-un soi de exterminare lenta. E ca un camp pe care nu mai creste nimic de la prea multe pesticide.
In Romania nu mai creste nimic. Creste doar o stare de perplexitate gatuita.

Nimeni nu e in stare sa-si elibereze urletul. Pentru ca e greu sa urli cand esti singur. Iar noi, romanii, suntem singuri. Fiecare pentru sine. Urletul se naste in colectivitate sau macar atunci cand pe partea ailalta a prapastiei are cine sa te auda, atunci se desfac baierele sufletului care sa nasca urletul.

Senzatia ca sunt batjocorit nu ma face sa-mi revin. Inca sper ca e o senzatie. Contrar aparentelor sunt un individ pozitiv. Evit inca sa inteleg ca sunt batjocorit. Asta ma transforma intr-un masochist. Bine ai venit in Romania, straine.

Daca vrei senzatii tari si un popor pestrit in mijlocul caruia sa-ti petreci cativa ani din viata e ok. Ce-ti putem oferi? Pai ar fi multe. Iti rastalmacim bolile si iti gresim diagnosticul - asta e supercool- vei trai mereu la maxim, intr-o confuzie vecina cu nebunia. E supertare. Te putem tine ore in sir blocat in trafic si cand vei simti nevoia sa protestezi te lovim si te injuram. Avem pornografie peste tot si aproape legal. E suficient sa-ti faci abonament. Pregateste-te sa fii complet neinteles. Niciodata un strain n-a fost mai aproape de charisma genialitatii ca aici, acum, la noi. Numai la noi cele mai simple lucruri se pot transforma in veritabile enigme. Sfinxul e la orice colt de strada. Orice functionar public iti poate schimba destinul cu cel putin trei intrebari. Avem mizerie morala constanta. Te-ai plictisit de convenientele si sabloanele societatilor civilizate? Ti-e dor de tradari si pumnale in spate? Vrei sa asisti la lucraturi fara subtilitate? Te excita sa n-ai incredere? Vrei sa simti gustul exotic al principiilor terfelite? Iti oferim asta in pachetul standard, straine. Nu-ti cerem sufletul. Iti vrem doar banii. Alege sa traiesti la limita, alege Romania. Alege sa cazi. Liber.

Apusul planetei OM

Ma azvarlu zilele astea in internet cu aviditatea de nou, de frumos, de cunoastere. Dau peste nabadaiosi ce nu si-au rezolvat conturile cu propria viata. Incerc sa dau click mai departe. Ma impotmolesc de descrieri vaste, pe care nu le voi cuprinde niciodata. Intru in hatisuri. Ma simt ca in padurile virgine. Iau maceta si-ncep sa tai. tai tot ce-i iese in cale, doar-doar voi ajunge la tinta. Nu vad niciun satuc cu cosuri fumegande a stiinta, a nou, a neplictiseala.

Dau click mai departe: vesnicile intortocheate cuvinte fara noima ce se doresc a fi metafore. Insiruiri lipsite de sens de care ma dezbar imediat.
Caut videoclipuri. Da. Gasesc cateva. Ma rasfat cu vorbe bine spuse de unii "mari". Da, macar atat. Sa vrei sa gasesti maretia, trebuie sa mergi spre maretie. Sper sa gasesc, totusi, maretie si in cei de langa mine. Minima. Ma bucur cand dau de ea. Jubilez si-mi vine sa deschid pentru asta chiar si o sticla de sampanie. S-o beau singur? Nu, nu merge. O s-o beau virtual, cu amicii virtuali, celor carora le multumesc pentru similaritatile de gandire. Le multumesc ca exista. Ma bucur de ei. Ma bucur cu ei. Ma bucur pentru ei. Pentru ei si pentru mine.

Ma gandeam la ce face criza din oameni. M-au dezamagit. Ei nu se mai lupta cu adevaratele motive, ci cu unele imaginare. Transforma totul intr-un camp de batalie ireal, existent doar in mintea lor. Saracia si nefericirea deformeaza caracterele slabe si le cladeste pe cele tari. Putini raman oameni. Multi uita de ce sunt nefericiti si ajung sa se certe fara noima. Ma minunez. Eu nu sunt ciuca batailor nimanui. Nici macar motiv nu sunt. Sunt doar un observator extern. Raman uimit sa vad ca din senin lumea e agresiva. Privirile piezise le simti in ceafa dupa ce le urezi "O zi buna!". O simt ca pe o ironie. Au uitat sa se bucure cu adevarat. Confuzia le incetoseaza mintile, ducandu-i la actiuni negandite. Ma socheaza.

Nemultumirea se citeste in ochii tristi, in lipsa luminii si licaririi, in absenta sclipirii. Nu mai e nimic dincolo de ei, decat niste ziduri de ruine sufletesti. Voi ajunge sa ma feresc de contactul cu astfel de indivizi. Ma trag in jos. Incerci sa fii amabil, iti spun: "Nu, mersi!". Cred ca, pana la urma, unii chiar isi merita soarta. Eu nu le pot plange de mila si nici nu e datoria mea sa le port de grija. Am vrut pentru ei doar putin soare. Nu-l au. Si nici nu mai au puterea de a-l primi. Si nici vointa. E eclipsa de iubire in sufletele lor. Au ajuns sa traisca in partea de noapte a planetei OM. Si ce pacat!...

Alta floare aceasi gradina

Linistea sa asezat pe pleopele arse de palme, palme primite de la toate acele stele cazatoare ce odata aveau un nume, nume date de iubiri ce odata pareau nemuritoare, nemuritoare in ochi orbi.
Inima timpului a incetat sa bata, priviri amortite cauta un refugiu in care sa creada, patura dorintelor a fost asezata pe cerul lor astfel noi inimi asteapta pentru a fii taiate, acestea vor hranii fara de inteles burtile crapate ale unor flamanzi fara de loc.
Cineva a rupt linistea oferind un " Te Iubesc" pe o buza crapata de vant, iar o mana atinge un mijloc oferind furnicaturi pana in varful degetelor, ochii sau transformat in nori oferind umarului ploi, si ea dorinta isi cauta locul, fara a intreba cat timp mai are de trait.

Te rup din trecut frumoasa floare, in aceasta toamna ai gustat din maturitatea lumii, poate prea devreme pentru sufletul tau cinstit. Cata culoare intr-un pachet de carti, si cate litere pe cer citesc noaptea, cate puncte am pus dupa fiecare lacrima, si cata libertate am gasit dupa fiecare colt, cate cuvinte scrise de o amintire stangace,si cate pleoape umede sau scurs, doar mainile isi mai amintesc drumul si doar corpul tau cunoaste libertatea. E doar o soapta intr-un anotimp ploios, e doar un vis, caci maine ne vom naste iar .
Suntem doar umbre, ai unor sfinti diformi, fi gustul meu, asupra omenirii.
Defectul tau ma face sa fiu om.

Oda celei ce va sa vina ,

Nu mai pot sa respir…valurile tale imi cioplesc cuvintele pana la sufocare. Ma ameteste marea ta. De unde ai atata putere ? M-au inghetat strigatele copacilor pe care i-am tot taiat sa potriveasca in palma pianistului sublimul. Bratele tale albastre iar m-au gasit. In padurile unde am zacut ultima oara, tot descult ai alergat . Cate nopti mai avem de privit ca sa simtim in bucatile departarii rupte din noi, aripi? Cu atatea telegrame sarate pe care mi le trimiti, ochii tai ingropati in pielea mea, sangereaza. Da sau nu de ti-e, mana cu care ma chemi ridica ultimul inger in vitraliile raiului . Ma spal dimineata in inima ta si raman cu stele pe gene. As cadea de tot in tine sa ma ingroape intrebarea in nisipul cu care te plimbi prin viata mea.

Sufletul meu e prea mic astazi ca sa cuprinda infinitul.
Sau orizonturile.
Inima mea nu cunoaste astazi decat intrebarea
care ma bantuie de cativa ani printr-o umbra .
Ma rastigneste astazi durerea.
M-au infrant astazi cuvintele.

Si astazi ploua

La Paris ploua , la Bucuresti, ploua, iar eu ma plimb prin ploaie cu o umbrela neagra cu capat de carja. Imi place cand ploua domol toamna. Si ploua peste piatra cubica, cand ploua capata o culoare rosietica, parca cararea mea ar fi un rau insangerat. Atata suferinta pentru niste biete pietre cubice. Si continua sa ploua , nu cred ca se va opri curand , am o retinere de a ma uita in sus, presimpt ca cerul e atat de incarcat si nu imi face placere sa am dreptate in privinta asta , asa ca incerc sa evit , ochii mei alearga pe raul insangerat al dalelor de piatra. Si continua sa ploua.

Ma gandesc ca in momentul cand am sa imbatranesc am sa-mi permit sa port si palarie, fara ca cineva sa ma priveasca ciudat, pentru ca nu va fii decat un accesoriu la moda in acele momente , varsta nu-mi va trada preferintele extravagante de acum. Nu-mi face placere sa ma ud , dar mie dor de verdeata , si chiar daca ploua am sa ma asez pe o banca. Intodeauna ma intreb unde ar trebui sa ma asez la mijloc sau pe margine, aceasi dilema imi ia intodeauna in jur de doua minute din viata ca sa ma hotarasc, desi e libera prefer sa stau mai pe margine. Si continua sa ploua. E liniste , atat de liniste , fac abstractie de picuratul cerului si incerc sa aud picaturile care se preling de pe petalele zecilor de trandafiri din fata mea. Sunt superbi si atunci cand continua sa ploua. Intodeauna cand vin aici imi doresc sa ma plimb pe marginea lacului , desi niciodata nu pot sa fac o tura completa si nici nu-mi doresc , de data asta nu ma mai atrage , nu vreau sa vad salcile de pe margine care isi povestesc singuratatea, nu vreau sa vad valurile ciuruite de stropi de ploaie, prea multa agitatie. Iar eu vreau liniste , atunci cand ploua . Am sa ma ridic si am sa plec, ca intodeauna imi voi aminti aceasi banca pe care a stat o parte din mine cateva momente , pentru ca cealalta parte calatorea printre stropi de ploaie , dar fara umbrela.