9 aug. 2010

Infinitul suspendat

In jurul Pamantului Dumnezeu a infasurat un pergament de stele. Sta in spatele lui si invarte flasneta mileniilor. Iar stelele se desfasoara in fata noastra. Se nasc mor si calatoresc.

Oamenilor li s-a dat moartea pentru ca nu au putut intelege infinitul. Omul nu concepe lucrurile fara sfarsit. De aceea moartea ne linisteste intr-un fel. Impacarea cu ideea mortii este mai degraba linistea ce deriva din infinit. Daca am fi inteles infinitul am fi trait vesnic.

Dumnezeu sta ascuns in spatele stelelor si proiecteaza imagini pentru fiecare dintre noi. Un inger s-a dus ieri la Dumnezeu si l-a intrebat: Doamne, pot sa vad si eu filmul tau ?

Filmele noastre, milioanele de filme proiectate de Dumnezeu si vizionate in avanpremiera de ingeri. In spatele stelelor se afla Dumnezeu. Stelele si universul au un sfarsit, oare cine va mai proiecta filmele noastre, cine va mai invarti flasneta mileniilor...................

7 aug. 2010

Poemele calatoare

In Franta putina lume cumpara poezie , nu prea se consuma asa ceva desi este orasul indragostitilor , probabil cuvintele dulci soptite seara pe bulevard undeva pe o banca vin mai mult din emotiile spontane decat din carti , si asa e si frumos sa se intample pana la urma. O idee geniala a fost aceea a poemelor calatoare . Regia Autonomă a Transporturilor Pariziene lansează în fiecare an un concurs de poezie ,iar cele mai bune texte sunt afisate in metrou. Ce n-ar da un scriitor să se stie citit de zece milioane de oameni, chiar dacă e vorba de un poem în două versuri, ei asta se intampla la metroul parizian. Eu personal gasesc foarte poetic acest lucru, ca exista poeme mobile, calatoare, care strabat Parisul de colo-colo.Ma întreb daca poemele din vagoanele de metrou nu sunt putin geloase pe cele afisate în statiile de metrou si care sunt, deci, fixe, sedentare. Aceasta este însa soarta textelor literare, nu exista egalitate între ele, unele sunt mai bune, altele mai proaste, unele mai citite, altele mai necitite, unele se misca prin Paris, altele stau pe loc în statiile de metrou. Cine stie, daca ar fi mai atenti poate ca, oamenii ar descoperi în poezie multe dintre raspunsurile la întrebarile lor esenţiale.

"La belle époque"

Parisul posedă muzee de istorie dar şi muzee de atmosfera, muzee de societate dar şi muzee mistice, muzee savante dar şi muzee epicuriene, muzee sanctuar dar şi muzee feerice.

Scotocind prin Paris poti sa descoperi lucruri cu adevarat interesante , locuri care stau oarecum in umbra si putini straini le cunosc sau macar au auzit de ele, dar ce satisfacţie cînd ajungi să descoperi bijuterii emoţionale precum muzeul vieţii romantice, muzeul vinului, muzeul artelor de balci sau muzeul aerului…Aceste muzee originale ascund adevătare comori şi sunt găzduite, uneori, în tot felul de subsoluri şi pivniţe, în apartamente private sau în restaurante. Umorul şi nostalgia fac parte din exponate, ca să nu mai vorbim de atmosferă.Muzeul Singer Polignac se află, de exemplu, într-un spital, pentru că expune opere de artă realizate de bolnavi mintali. Intradevar idea a fost una de laudat , lucrarile au fost lasate in locul in care sau nascut si in acelasi timp murit. De multe ori bolnavii mintali isi creaza proprile lor lumi in care se simpt bine , lucrarile de aici sunt absolut originale , prin originalismul fiecarui creator manat de problemele, vremi.Lucrări sunt realizate între 1890 şi 1960 cînd s-a dezvoltat foarte mult în Franţa terapia prin pictură. Muzeul Catacombelor, aflat în galerii subterane de unde se extrăgea pe vremuri piatra de construcţie, conţine în jur de… 6 milioane de schelete. “Parizienii sunt de trei ori mai numeroşi sub pămînt decît la suprafaţă”, ne explică, nu fără o undă de umor macabru, Dominique Lesbros, realizatorul ghidului. Din detaliile furnizate de el mai aflăm că aceşti morţi au ajuns în catacombe în urma demolării a peste 30 de cimitiruri pariziene, mai ales în cursul secolului al XIX-lea pe fondul marilor lucrări de modernizare a Parisului. Acum , acest loc este destul de cunoscut de catre turisti de altfel reprezinta una din principalele atractii ale acestui oras.

Tot pe sub pamant mai exista un muzeu, Muzeul fostelor cariere ale Capucinilor, aflat la 20 de metri sub pămînt, cu accesul prin incinta spitalului Cochin, foarte cunoscut la Paris. De fapt este o insiruire de galeri pe sub orasul luminilor , intradevar e de admirat truda oamenilor care au sapat 300 de km de galerii , mare parte din ele adica aproape un sfert se afla sub arondismentul al 14-lea, unde piatra de construcţie era, s-ar părea, cea mai abundentă. Greu de imaginat pentru cineva care se află în faţa catedralei Notre-Dames că 30 la sută din piatra pe care o conţine a fost extrasă din… măruntaiele Parisului. Mie mia placut foarte mult , asta si pt ca balciul in Romania este peste tot de fapt poate ca mai nou ar putea fi numit chiar si brand de tara ca tot e la moda , si am putea transforma o mare parte din tara noastra intr-un muzeu natural de mare proportie, hmmm , nu ar fii rau .

Muzeul artelor de balci, găzduit într-un ansamblu de foste depozite pe cheiurile Senei, în zona Bercy. Un colecţionar pasionat, pe nume Jean-Paul Favand, a adunat acolo tiribombe şi căluşei de alta dată, caruseluri şi manejuri, velocipede şi oglinzi deformante, flaşnete şi gondole de lemn… O întreagă lume dispăruta poate fi regasită în acest muzeu feeric: o lume a acelor balciuri populare în care artiştii şi cascadorii se întîlneau cu şarlatanii şi ghicitorii. Spirit fin şi amator de frumos, Jean-Paul Favand, colecţionarul, a adunat din întraga Europa doar obiectele care aveau şi o conotaţie artistică, obiecte şi instalaţii de bîlci sculptate şi pictate de artişti uneori naivi, dar inventivi şi plini de har. Nu seamana deloc cu balciurile cunoscute in ziua de azi pe la noi , dar poate acum ceva vreme cand eu nu eram , atmosfera era asemanatoare. Obiectele sunt foarte interesante incat ati vine sa le iei cu tine , am intalnit aici pana si jucari care acum ceva vreme insemnau pentru mine o avere.Langa Opera Garnier se afla ceva ce pentru orce femeie ar insemna o parte din raiul pe pamant.

Muzeul parfumului , nu e un loc in care poti admira doar sticlute care acum cea vreme suceau mintile unora , tot aici am vazut şi o orgă de parfum de secol XIX conţinînd 400 de fiole cu esenţe diferite, o bijuterie. Si pentru ca prea multa arta cateodata strica , muzeul mulajelor dermatologice si cel al anatomiei patologice te readuce cu picioarele pe pamant.

Aceiasi pereti albi

De fapt fiecare cerc concentric era o etapa din viata unui suflet pe pamant . in cazul meu de fiecare data cand parcurgeam acest asa zis cerc , nu reuseam sa-i pun capat, sa-l inchid, de fapt nici nu ami dadeam seama cand treceam din unul in altul .Deocamdata ma aflam pe taramul unui suflet care asi desfasura viata intr-un ritm alert , era de inteles fiind o floare pana la urma . Dar putea sa fie pana la urma si calea destinului meu , se pare ca de data aceasta m-am trezit in fata faptului de am putea crea eu singur culorile peretilor , am inteles ca mi s-a oferit calea si un spatiu ingrijit si ne patruns, iar eu eram dator sa-l aranjez asa cum credeam de cuvinta. Problema era ca viata pe care ar fi trebuit sa o duc , aici , in acest infinit deocamdata alb , era conditionata de efemeritatea acestui spatiu , care se distrugea in fiecare zi , se auzeau zgomote puternice, erau peretii marginali care au ajuns sa ingalbeneasca de la o vreme si se rupeau si cadeau intr-un hau imens , ramanea unul din cercurile concentrice fara un zid de sprijin , acolo era singurul capat al acestei lumi , acolo era sfarsitul , acolo pe marginea prapastiei puteai sa renunti . Amenintarea aceasta era iminenta , se va intampla o data sa ma ajunga , acest lucru nu facea alceva decat sa grabeasca pasul meu , sa ma faca sa inaintez spre acel ceva care insemna undeva salvare . Dar eu aveam si o indatorire de respectat , pe care o ignoram deocamdata , si nu vedeam in fata mea nimic alceva decat aceiasi pereti imensi si albi si aceleasi cercuri concentrice . In calatoria de azi am descoperit un potential pericol si am realizat ca nu ma va ierta atunci cand ma voi intalni cu el.

6 aug. 2010

Inceput de calatorie

De foarte multe ori m-am intrebat cum ar fii sa ma pierd imbatat de parfum prin labirintul petalelor unui trandafir alb . Cred ca daca as ajunge la dimensiunea necesara incat sa pot sa alerg printre petalele trandafirului as avea o oarecare frica de a nu-i rupe pereti subtiri de a nu-i murdari cu mainile unui neghinita albul care ma fascina atunci cand puteam sa-l cuprind cu totul intr-o singura palma.Inbatat de esenta care mar invalui din toate colturile as incepe sa-l strabat cu grija , fara ai tulbura prea mult fauna , desi fara o poteca precisa nu as ajunge nicaieri , dar nici nu as fii atat de sigur ca as vrea sa ajung undeva anume . Nu e deajuns ca sunt acolo unde imi doream de mult sa ajung?....Totusi firea curioasa , nu ar fii avut astampar si atunci ar fii inceput sa cerceteze , drumurile toate erau concentrice mergeam in cerc pana cand la un moment dat buimacit de atata alb si splendoare din jurul meu am obosit . Aici nu exista locuri mai speciale unul fata de altul , aici nu exista spatii unde te poti simti mai bine si altele pe care sa le urasti , aici e locul unde nu ai de ales ori ati place si iubesti frumosul absolut ori cazi in pacatul de a judeca si omora o minune a universului. Calatoria mia inceputa printre petalele unui trandafir mi s-a parut la un moment dat ca este nesfarsita , pt ca oricat as fii mers nu descopeream nimic nou , aceiasi pereti albi orbitori in razele soarelui si aceasi miere dulce si afrodisiaca care ami tinea si de foame si de sete pe ici si colo. Nici un reper nu era de gasit in tot acest spatiu , nici macar pereti nu se micsoareau sau mareau , totul avea aceiasi simetrie ca la inceput , un drum infinit ..........

Uneori mai ploua

Eu am venit cu ploaia. Sau cu Bacovia. De fapt... am venit cu Alecsandri, o trilogie poetica pe care am cumparat-o de la chioscul de ziare al aeroportului.La 11.000 de metri inaltime, oricarui gand ai dai valente ultimative, caci nu stii daca mai urmeaza ceva dupa el. Acolo, deasupra norilor, cei pe care ai iubesti iti par atat de departe incat nu-ti ramane decat surogatul pansarii constiintei.Ploua la Paris. Si cu toate astea... bantui pe Avenue Montaigne, sunt mic in comparatie cu libertatea mea care imi este afisata.
Dupa cateva zile ploioase, ieri a fost soare, la Paris.
Am experimentat un regal gastronomic din legume, intr-un restaurant care se numeste L'Arpege in care proprietarul este si le chef, Alain Passard, la fel de cunoscut ca si Alain Ducasse.Apoi am traversat vis a vis, la Muzeul Rodin, gazduit de un vechi hotel, Biron, construit la inceputul secolului al XVIII lea si care a luat numele proprietarului sau.
Aici isi petrece sculptorul ultimii ani de viata, atunci cand nu locuieste la vila sa din Meudon. Aici a fost mai intai o scoala de maici sub congregatia "Sacre Coeur de Jesus ".
Muzeul papusilor este undeva in Marais, cartierul „salvat" de Andre Malraux.O statie de calatorie pentru orice copil. Aflat la varsta inocentei sau a maturitatii. Dintr-o vitrina imi zambesc personajele principale ale „telenovelelor" din anii '80, „Dallas" si „Dinastia". Ce nebunie era cu Dallas-ul asta pe vremea lui Ceausescu! Mi-aduc aminte ca eram copil, dar totul in casa, de la curatenie, gatit, spalat, calcat, vizite, lectii, se regla in functie de ora 21 a zilei de joi, cand se difuza serialul... Zambesc facand comparatie cu saturatia impinsa pana la refuzul digestiei intelectuale de astazi a nenumaratelor optiuni cinematografice. Muzeul papusilor este un loc in care trebuie sa-ti aduci copiii. Eu m-am adus pe mine... azi.
Pentru ca vara asta aproape se termina am incercat sa-i fac o sinteza si sa o scriu aici in cateva cuvinte , am ajuns sa o compar cu Vara lui Vivaldi. La-nceput e linistita... nimic nu pare sa o tulbure. Cerul e senin, ploile-s departe, cucii-s molateci si la fel de singuratici, vantul nu se simte, caldura amorteste totul in jur. Si dintr-o data vara se revolta. Devine furtunoasa, tulburatoare, se-nvarte pana ameteste, devine seditioasa, nu se mai masoara-n ore, ci-si inventeaza propriile echinoctii. Asa a fost vara mea...cand nebunie a luciditatii, cand linistea zgomotului lasat de fluturi in zbor...