Mini - dragonul

mini-dragonul de apartament. Spre deosebire de dragonii obisnuiti, mini-dragonul de apartament are aspect complet uman. S-ar zice chiar ca e un omulet. Dar cei ce au asa ceva in propria lor casa, stiu foarte bine ca este doar o iluzie. Mini-dragonul pare sa se hraneasca la fel ca noi, oamenii, insa fara sa ne dam seama, el ne digera neuron cu neuron, molecula cu molecula, ducandu-ne spre chinurile fantastice ale iadului pe pamant. Mini-dragonul meu nu face altceva decat sa vorbeasca toata ziua. Si culmea, este un mini Captain obvious cum n-am mai intalnit. El observa cu usurinta lucrurile complet EVIDENTE. Dar, in orice caz... Se poate spune ca daca ajung in iad (ceea ce nu ma indoiesc ca o sa urmeze dupa chinurile vietii) o sa-mi fie mai usor de suportat chinurile "vecinilor" mei alarmati, ale sufletelor inchise pentru totdeauna in subsolurile pamantului. Pentru ca, sa stai in casa, in permanenta, cu un mini-dragon de apartament, nu este deloc raiul pe pamant. Nici macar atunci cand acesta doarme.
Dragonul-mama isi poarta geanta oriunde dupa ea, si o uita la fel de repede cum uit eu de laptele de pe aragaz pus la fiert. Astfel, dragonul-mama isi aduce aminte de posetuta ei abia dupa jumatate de ceas cand am parasit fata locului. Desigur, nici dragonul-tata nu se lasa mai prejos. Dragonul-tata poate fi deosebit de ceilalti dragoni prin urmele lasate. Si nu sunt urme in forma de gheara uriasa, sau mai stiu eu ce alte forme... ci isi lasa la propriu URMA INCALTAMINTEI dupa el... oriunde pleaca, acesta este insotit de mai multe perechi de incaltaminte, acasa intorcandu-se doar cu una din acestea. Asa ai poti gasi urma dragonului. De ajungeti in nu stiu ce satuc din Franta (unul foarte simpatic, de altfel) sau de ajungeti prin hotelurile din Bucuresti... vei stii pe unde se gaseste dragonul.Conform avertizarilor AND (agentia nationala a dragonilor), Dragonul-tata de apartament este foarte probabil sa fie vazut intr-un sat italienesc. Pentru mai multe detalii, consultati-o pe Mama Omida sau pe Madam Argentina.

Peste tot doar hartie...

...exista un oras undeva inainte de capatul lumii, facut din hartie.aceasta creste peste tot si e acoperita cu propozitii si fragmente din carti.
Pe strazi se pot vedea masini , motociclete , tramvaie toate din foi. Mi-ar placea si mie sa zbor cu un avion confectionat dintr-un fragment din Buzzati sau sa ma plimb cu o barca dintr-un poem de Sorescu.
Orasul are si oameni saraci si bogati.Primii sunt cei care mananca beau si se spala cu tabloide doar pentru ca sunt mai ieftine si usor de gasit. Instaritii sunt cei care servesc dimineata o portie sanatoasa din Maestrul si Margareta acoperia cu Spuma Zilelor. E foarte interesant modul in care oamenii de aici se spala pe dinti: isi acopera acestia cu fragmente interminabile din Kant , si dintii devin albi (ca hartia bineinteles).
Am uitat sa spun ca in acest oras si oamenii sunt de hartie. Culoarea lor difera , nuantele de alb sunt pretutindeni. Mai exista si niste cetateni de culoarea cartonului maro. Ei stau tot timpul in grupuri restranse , vand ilustrate pe post de covoare, merg din casa in casa si colecteaza hartiile vechi de la vecini. Pe langa asta , poarta mustata si palarie iar muzica lor e frumos colorata si cartonata.
Asfaltul orasului e facut din copertile unor carti de valoare suspectibila si aici nu am sa dau nume.
Este interzis focul si e de inteles de ce. Oamenii nu au mai vazut acest fenomen de mult, doar cei batrani isi mai amintesc cum arata. Cel ce e prins cu focul la el este arestat de indata.
Plimbandu-ma pe strazi , am dat intamplator peste o nunta de hartie. Proaspat casatoritii isi puneau pe degetele subtiri niste agrafe de birou care le veneau foarte bine. Cineva mi-a explicat ca procedeul de a face dragoste aici e diferit: cei doi iubiti isi scriu pe trup cuvinte si isi coloreaza imagini cu care vor ramane vor ramane toata viata. Ca niste tatuaje veritabile ma gandeam eu.
Cred ca un om normal nu s-ar putea obisnui aici. Totul e din hartie, pana si aerul are un iz de foi dintr-o carte nou cumparata.
Acum sunt intr-o inchisoara. Ei ma tin prizonier pana cand ma hotarasc sa renunt la cutia de chibrituri luata de acasa.

Cat de adevarat este ?

Cat de adevarata este zicala " nu stii niciodata cu adevarat ce ai pana cand nu-l pierzi"...Omul este o fiinta tare ciudata. Intotdeauna isi doreste lucruri, isi stabileste scopuri/teluri, isi construieste vise pe care le urmeaza, are dorinte, aspiratii...este mereu in cautare de ceva sau a cineva. In momentul in care reuseste sa capete ceea ce-si doreste uita sa se bucure de ele, uita ca si le-a dorit, uita ca parca avea nevoie de ele si? si incepe sa-si doreasca altceva, incepe un alt drum...
Indiferent de cat sau ce am avea intotdeauna ne vom dori altceva. Nu stim sa ne bucuram de prezent pentru ca majoritatea dintre noi traiesc in speranta zilei de maine. Maine va fi altfel.Oare?
Credeam ca am invatat lectia asta, pentru ca viata m-a pus in situatii in care sa-mi dau seama ce este cu adevarat important. Dar astazi am aflat ca imi mai trebuie multe ore de curs astfel incat sa pot da examenul de absolvire a materiei.
Daca anul trecut imi doream sa fac x astazi imi doresc sa am y si ignor cu desavarsire faptul ca am reusit sa fac x, uit in fiecare zi sa ma bucur de reusita mea.
Ii neglijam periodic pe cei care ne sunt alaturi in orice circumstante pentru ca stim ca ei ne vor iubi indiferent de ce vom face sau ce nu vom face. Gresit.
Nimeni n-ar trebui sa ia de bun pe nimeni. Daca cineva te iubeste apreciaza-l.
Daca cineva te iubeste si tu nu simti la fel nu-ti bate joc de sentimentele lui, incearca sa-l intelegi si sa nu-l faci sa sufere.
Daca cineva te iubeste si tu nu simti la fel macar ai decenta si bunul simt incat sa apreciezi si sa nu profiti la maxim de premisa creata.
Daca ai doi prieteni buni fi sigur ca stiu ca tii la ei pentru ca iti garantez ca nu exista altii ca ei, toti putem fi inlocuiti dar niciunul nu este mai bun decat originalul.
Iubeste-ti familia in fiecare clipa pentru ca timpul petrecut cu ei este cu adevarat pretios si pentru ca ei sunt singuri carora le pasa cu adevarat de tine.
Daca iubesti pe cineva nu-i reprosa niciodata ca tu ai iubit mai mult sau sacrificiile pe care le-ai facut pentru iubirea respectiva. Adu-ti aminte ca nu te-a obligat nimeni sa iubesti pe nimeni si orice ai fi facut pentru persoana respectiva ai facut pentru ca asa ai simtit.
Apreciatii pe cei care va fac sa zambesc, va fac sa simtiti, va cutreiera sufletele si va lasa amprente asupra lor cu arta lor atunci cand traiesc si nu dupa ce ne-au parasit.


Doar pentru ca pare fericit nu inseamna ca este. Nimeni nu stie ce este in sufletul altei persoane. Nimeni nu poate trai si simti in locul nimanui.

Infinitul suspendat

In jurul Pamantului Dumnezeu a infasurat un pergament de stele. Sta in spatele lui si invarte flasneta mileniilor. Iar stelele se desfasoara in fata noastra. Se nasc mor si calatoresc.

Oamenilor li s-a dat moartea pentru ca nu au putut intelege infinitul. Omul nu concepe lucrurile fara sfarsit. De aceea moartea ne linisteste intr-un fel. Impacarea cu ideea mortii este mai degraba linistea ce deriva din infinit. Daca am fi inteles infinitul am fi trait vesnic.

Dumnezeu sta ascuns in spatele stelelor si proiecteaza imagini pentru fiecare dintre noi. Un inger s-a dus ieri la Dumnezeu si l-a intrebat: Doamne, pot sa vad si eu filmul tau ?

Filmele noastre, milioanele de filme proiectate de Dumnezeu si vizionate in avanpremiera de ingeri. In spatele stelelor se afla Dumnezeu. Stelele si universul au un sfarsit, oare cine va mai proiecta filmele noastre, cine va mai invarti flasneta mileniilor...................

Poemele calatoare

In Franta putina lume cumpara poezie , nu prea se consuma asa ceva desi este orasul indragostitilor , probabil cuvintele dulci soptite seara pe bulevard undeva pe o banca vin mai mult din emotiile spontane decat din carti , si asa e si frumos sa se intample pana la urma. O idee geniala a fost aceea a poemelor calatoare . Regia Autonomă a Transporturilor Pariziene lansează în fiecare an un concurs de poezie ,iar cele mai bune texte sunt afisate in metrou. Ce n-ar da un scriitor să se stie citit de zece milioane de oameni, chiar dacă e vorba de un poem în două versuri, ei asta se intampla la metroul parizian. Eu personal gasesc foarte poetic acest lucru, ca exista poeme mobile, calatoare, care strabat Parisul de colo-colo.Ma întreb daca poemele din vagoanele de metrou nu sunt putin geloase pe cele afisate în statiile de metrou si care sunt, deci, fixe, sedentare. Aceasta este însa soarta textelor literare, nu exista egalitate între ele, unele sunt mai bune, altele mai proaste, unele mai citite, altele mai necitite, unele se misca prin Paris, altele stau pe loc în statiile de metrou. Cine stie, daca ar fi mai atenti poate ca, oamenii ar descoperi în poezie multe dintre raspunsurile la întrebarile lor esenţiale.

"La belle époque"

Parisul posedă muzee de istorie dar şi muzee de atmosfera, muzee de societate dar şi muzee mistice, muzee savante dar şi muzee epicuriene, muzee sanctuar dar şi muzee feerice.

Scotocind prin Paris poti sa descoperi lucruri cu adevarat interesante , locuri care stau oarecum in umbra si putini straini le cunosc sau macar au auzit de ele, dar ce satisfacţie cînd ajungi să descoperi bijuterii emoţionale precum muzeul vieţii romantice, muzeul vinului, muzeul artelor de balci sau muzeul aerului…Aceste muzee originale ascund adevătare comori şi sunt găzduite, uneori, în tot felul de subsoluri şi pivniţe, în apartamente private sau în restaurante. Umorul şi nostalgia fac parte din exponate, ca să nu mai vorbim de atmosferă.Muzeul Singer Polignac se află, de exemplu, într-un spital, pentru că expune opere de artă realizate de bolnavi mintali. Intradevar idea a fost una de laudat , lucrarile au fost lasate in locul in care sau nascut si in acelasi timp murit. De multe ori bolnavii mintali isi creaza proprile lor lumi in care se simpt bine , lucrarile de aici sunt absolut originale , prin originalismul fiecarui creator manat de problemele, vremi.Lucrări sunt realizate între 1890 şi 1960 cînd s-a dezvoltat foarte mult în Franţa terapia prin pictură. Muzeul Catacombelor, aflat în galerii subterane de unde se extrăgea pe vremuri piatra de construcţie, conţine în jur de… 6 milioane de schelete. “Parizienii sunt de trei ori mai numeroşi sub pămînt decît la suprafaţă”, ne explică, nu fără o undă de umor macabru, Dominique Lesbros, realizatorul ghidului. Din detaliile furnizate de el mai aflăm că aceşti morţi au ajuns în catacombe în urma demolării a peste 30 de cimitiruri pariziene, mai ales în cursul secolului al XIX-lea pe fondul marilor lucrări de modernizare a Parisului. Acum , acest loc este destul de cunoscut de catre turisti de altfel reprezinta una din principalele atractii ale acestui oras.

Tot pe sub pamant mai exista un muzeu, Muzeul fostelor cariere ale Capucinilor, aflat la 20 de metri sub pămînt, cu accesul prin incinta spitalului Cochin, foarte cunoscut la Paris. De fapt este o insiruire de galeri pe sub orasul luminilor , intradevar e de admirat truda oamenilor care au sapat 300 de km de galerii , mare parte din ele adica aproape un sfert se afla sub arondismentul al 14-lea, unde piatra de construcţie era, s-ar părea, cea mai abundentă. Greu de imaginat pentru cineva care se află în faţa catedralei Notre-Dames că 30 la sută din piatra pe care o conţine a fost extrasă din… măruntaiele Parisului. Mie mia placut foarte mult , asta si pt ca balciul in Romania este peste tot de fapt poate ca mai nou ar putea fi numit chiar si brand de tara ca tot e la moda , si am putea transforma o mare parte din tara noastra intr-un muzeu natural de mare proportie, hmmm , nu ar fii rau .

Muzeul artelor de balci, găzduit într-un ansamblu de foste depozite pe cheiurile Senei, în zona Bercy. Un colecţionar pasionat, pe nume Jean-Paul Favand, a adunat acolo tiribombe şi căluşei de alta dată, caruseluri şi manejuri, velocipede şi oglinzi deformante, flaşnete şi gondole de lemn… O întreagă lume dispăruta poate fi regasită în acest muzeu feeric: o lume a acelor balciuri populare în care artiştii şi cascadorii se întîlneau cu şarlatanii şi ghicitorii. Spirit fin şi amator de frumos, Jean-Paul Favand, colecţionarul, a adunat din întraga Europa doar obiectele care aveau şi o conotaţie artistică, obiecte şi instalaţii de bîlci sculptate şi pictate de artişti uneori naivi, dar inventivi şi plini de har. Nu seamana deloc cu balciurile cunoscute in ziua de azi pe la noi , dar poate acum ceva vreme cand eu nu eram , atmosfera era asemanatoare. Obiectele sunt foarte interesante incat ati vine sa le iei cu tine , am intalnit aici pana si jucari care acum ceva vreme insemnau pentru mine o avere.Langa Opera Garnier se afla ceva ce pentru orce femeie ar insemna o parte din raiul pe pamant.

Muzeul parfumului , nu e un loc in care poti admira doar sticlute care acum cea vreme suceau mintile unora , tot aici am vazut şi o orgă de parfum de secol XIX conţinînd 400 de fiole cu esenţe diferite, o bijuterie. Si pentru ca prea multa arta cateodata strica , muzeul mulajelor dermatologice si cel al anatomiei patologice te readuce cu picioarele pe pamant.

Aceiasi pereti albi

De fapt fiecare cerc concentric era o etapa din viata unui suflet pe pamant . in cazul meu de fiecare data cand parcurgeam acest asa zis cerc , nu reuseam sa-i pun capat, sa-l inchid, de fapt nici nu ami dadeam seama cand treceam din unul in altul .Deocamdata ma aflam pe taramul unui suflet care asi desfasura viata intr-un ritm alert , era de inteles fiind o floare pana la urma . Dar putea sa fie pana la urma si calea destinului meu , se pare ca de data aceasta m-am trezit in fata faptului de am putea crea eu singur culorile peretilor , am inteles ca mi s-a oferit calea si un spatiu ingrijit si ne patruns, iar eu eram dator sa-l aranjez asa cum credeam de cuvinta. Problema era ca viata pe care ar fi trebuit sa o duc , aici , in acest infinit deocamdata alb , era conditionata de efemeritatea acestui spatiu , care se distrugea in fiecare zi , se auzeau zgomote puternice, erau peretii marginali care au ajuns sa ingalbeneasca de la o vreme si se rupeau si cadeau intr-un hau imens , ramanea unul din cercurile concentrice fara un zid de sprijin , acolo era singurul capat al acestei lumi , acolo era sfarsitul , acolo pe marginea prapastiei puteai sa renunti . Amenintarea aceasta era iminenta , se va intampla o data sa ma ajunga , acest lucru nu facea alceva decat sa grabeasca pasul meu , sa ma faca sa inaintez spre acel ceva care insemna undeva salvare . Dar eu aveam si o indatorire de respectat , pe care o ignoram deocamdata , si nu vedeam in fata mea nimic alceva decat aceiasi pereti imensi si albi si aceleasi cercuri concentrice . In calatoria de azi am descoperit un potential pericol si am realizat ca nu ma va ierta atunci cand ma voi intalni cu el.