Vreau să ies! În verde! Să respir tot!
Când realizez că suntem o mică planetă într-un Univers infinit simt că mă sufoc. Mă ia claustrofobia și mă strânge de gât. Mi se înmoaie picioarele de frică. Când realizez că până și asta o să dispară, parcă îmi vine să îmi pun pământ în cap. Să beau multă apă de mare. Să alerg toți munții de sus în jos.
Visez să stau în pustiu. Într-o noapte. Deasupra să fie cerul liber. Plin de stele cu dâre de praf luminos. Cu luna sufocant de aproape. Cu liniștea înspăimântătoare. Cu niciun dor. Cu niciun gând. Cu nicio emoție purtată de-a lungul vremii. Să fiu pur și simplu acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu