Privesc în jurul meu și observ:
oameni singuri, în relații, triști, fericiți, goi, calzi, ciudați, amărâți, suferinzi, bolnavi, sănătoși, șomeri, îndrăgostiți, plictisiți…
Foarte puțini dintre ei își acceptă condiția și se mândresc s-o poarte-n privire, oricare ar fi ea. Ceilalți sunt captivii propriei nemulțumiri.
Într-un cerc elastic, se izbesc de pereții lui și ajung la loc, uneori șifonați. Parcă-i văd dansând un frenetic pogo. Sunt prizonierii unei cămași a impotenței, deși au brațele libere. Se zvârcolesc în propria condiție.
Epuizați pun capul pe pernă. Trecutul întinde brațele și îi îmbrățișează complet. Îi sufocă. Îi orbește. Sunt neliniștiți. Aleargă. Caută. Vor să (se) schimbe, dar ei nu privesc mai departe de propriul cerc. Pedalează-n gol.
Aș vrea să-i țin în brațe și să-i liniștesc. Să le spun că și dacă ești amărât și gol și trist și suferind o să fie bine. E bine! E parte din tine. Din ceea ce ești. Dacă te-ai prins de treaba asta găsești și-o portiță de ieșire. Apoi respiri alt aer și ochii, ochii devin alții.
Azi mi-aș fi dorit să mă alint. Să mă răsfăț în brațele tale. Și tu să-mi spui că primăvara asta se simte pe buzele mele, pe pielea mea. Aș fi vrut să mă liniștești lăsându-mă să-mi odihnesc capul greu pe pieptul tău. Astăzi aș fi vrut să fie vorba despre mine și nu despre lume, cutremure, eșecuri, condiții, drumuri, dureri. Aș fi vrut să-mi săruți brațul stâng și să-mi promiți orice. Și eu m-aș fi prefăcut că te cred. Tu. Să vii spre mine. Și să te țin în brațe. Și eu să mă simt, în siguranță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu