Ca sa te gasesc...

Leagă-mi urechile cu foşnet de aripi
Să uit mecanicul vuiet de zbor.

Ai inceput sa-mi arati intr-o dimineata
Cum patrunde marea-n suflet
Si cum trupul ti se scalda in valuri de idei.
Imi las cuvintele sa zboare in voie,
dar ma ustura pielea cand se intorc.
Trupul tau miroase a inger si mere coapte,
mainile-ti uscate se (dest)tind noaptea
ca o coarda pentru copii.
Si nu inteleg de ce ne traim copilaria pe un bloc de hartie
gustand mereu din frigul de ,decembrie.
Ne-am reinventat imbratisandu-ne, goliti de vise si somn.
Suferinta nu se naste in noi,
ea este hrana pentru guri flamande si nisipoase.
Te aruncai in toate directiile, cu ura si durere
Era trist, caci scriai pe niste avioane de hartie
poeme simple, iar noaptea luau alta forma.

Despre iubire

Iubirea e un fapt putin frecvent si un sentiment pe care numai sufletele pot
ajunge sa-l simta; un talent specific pe care-l poseda unele fiinte si care
poate aparea de obicei unit cu alte talente, dar se poate produce izolat si fara ele.

Da, indragostirea e un talent miraculos pe care il poseda unele fapturi, ca darul
de a face versuri, ca inspiratia muzicala, ca bravura personala, ca stiinta de a
conduce.


" Barbatul valoreaza prin ceea ce face, iar femeia prin ceea ce este. "- Jose Ortega

Craciunul

Craciunul nu inseamna cadouri, daca asta inseamna nervi. Craciunul nu inseamna imbulzeala, ci mai degraba retragere. Craciunul nu e goana irezistibila de a fi in rand cu lumea care pune bucatele pe masa "ca asa-i traditia". Craciunul nu e traditie. Craciunul nu e ghiftuiala oarba, nu e napustire hulpava dupa ce ai postit. Craciunul nu e razboi in trafic pentru familie. Craciunul nu e familie daca familia zbarnaie de tensiuni nerostite. Craciunul nu e Mos Craciun in alb si rosu. Craciunul nu e colind cu orice pret, supracantat, la ore nepotrivite. Craciunul nu e o perioada in care "ne deschidem inima ca sa intre lumina sfanta". De ce ar fi inchis in restul anului? Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Craciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsa. Craciunul nu e un program special la televizor.

Si nici zambet fals nu e Craciunul. Craciunul nu e prilej de regret ca nu ai cu cine petrece sarbatorile. Craciunul nu e bilant. Craciunul nu e lumina electrica in exces sau bradul pe care te-ai luptat sa-l aduci acasa ca un erou modern. Craciunul nu e lupta. Craciunul nu e promotie. Nu-l gasesti pe rafturile care urla ca e Craciunul. Nu e cozonac, caltabos, toba, sorici sau vin rosu. Craciunul nu e ilustrata si nici fericire tampa impachetata in spoturi publicitare cu reni si Mos Craciuni pentru diferite nise. Craciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum'n base, nici popcorn sau clubbing. Craciunul nu e discoteca si nici fantezie sexuala de iarna. Craciunul nu e bere. Craciunul nu e nimic din tot zgomotul asta surd si disonant ca o orchestra mondiala care se acordeaza la nesfarsit fara sa mai inceapa sa cante. N-are niciun rost asa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun in fiecare an, incercand cu disperare sa inot spre marginile vartejului care ma trage la fund unde in malul vascos zac resturi de sarmale, conserve, reprosuri, un fel de mazga sufleteasca, o inertie vesteda.

Craciunul e altceva. Craciunul este momentul in care s-a schimbat TOTUL. Craciunul e momentul in care Oamenii au descoperit Speranta prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moarta. Dar, pentru ca vorbele astea mici care plutesc in deriva sa ajunga la destinatie si sa umfle panzele celor care mai au curajul sa navigheze, e nevoie sa sarbatorim Craciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne da in fiecare zi. Pentru tot ce uitam sa-i inapoiem.

As fi vrut sa inchei altfel. De fapt, Craciunul nu e nici macar ce am scris eu aici. Nu poti scrie despre Craciun in mijlocul Marii Moarte.

Iarna

Anotimpurile de la inceputuri spre albul imaculat…Primavara zvelta ce aduce bucurie in suflete inghetate, de lumina verii ce incalzeste, de mozaicul toamnei, de omatul pur al iernii… sic el mai frumos anotimp, granita dintre ele, atunci cand doua anotimpuri se imbratiseaza-n tacere si se indragostesc?

Iarna, imploram gerul cu lumina calda si timida, sa-mi ucida sufletul cu albul sau de nepatruns… o imploram, sa-mi topeasca tandru izvorul neputintelor in care mi se ascund patimile... caci simteam, cum ninge sub cerul pielii mele cu firimituri din atingerea ta, … ninge sub cerul pielii mele si se acopera inima cu ometi de splendoare, din care erup coni de inorogi ce-mi aduc aminte de eternitate.
Sunt clipe in care in orice pozitie ar sta trupul, sufletul ramane tot ingenuncheat… danseaza, pe vibratiile inimii… se leagana si aduna lacrimile inimii, poate plumbul lor ii va inceti dansul… din universul intunecat, ies la liman culorile luminii, curcubeul adevarat ce l-a exilat in universul monocrom.
Timp nemilos, da-i o clipa sufletului, o clipa magica prin care mai poate imbratisa o data eternitatea… opreste-ti ticaitul o clipa si lasa sufletul sa evadeze in adancul lui.
Adanc, tot mai adanc, spirale haotice… cuvinte in care se pierd sentimentele, amintirea,
respirand pentru o clipa chiar, fericirea… adunand fiecare firimitura risipita prin vieti suferinde… din lumina ochilor ei, adunandu-ma in aroma buzelor… cand ne dezvaluim goliciunea.
Traiesc in mintea ta, in linistea eternitatii, pentru ca viata mea "adevarata", sa fie mai usoara... respire… expir… oftez.in rotogoale, disting simboluri colosale, fixez al camerei tavan… astept sa ma intrebi in soapta: “Unde ti-e zborul gindului acum?”
Nu iti vorbesc un timp nimic, mi-e teama sau imi este frig… invaluiti im alb satin,
prin care nu pot sa-ti raspund, sa te privesc in mod profound, contopiti intr-o tacere
a carei prada prompti o cerem!
Privim pe geam, Soarele ce coboara si sarutul ce te infasoara… in furia geamatului mut.
ne inclestam in rani deschise, ce-si vind sperante interzise… e focul nou ce ne cuprinde, secunda asta dulce, plina de iubire, de incredere, de lumina… iubito timpul ni-l strabate, intr-o clipa de eternitate!
Mi-e dor de ziua ce nu era zi, de nopti ce n-aveau luna unde pune… cand Universul framanta in galaxii, sa inventeze a noastra iubire.
Cat timp a trait un fulger, am avut prilejul sa cunosc o emotie a cerului… undulatiile timpului, au cernut fiori in ale mele priviri, in esenta unei calde picaturi departe de agitatia lumii, pe o insula exilata in miez de ocean planetar… nu exista nici un om aici.
Aici se deschide o alta lume, o lume in care valuri salbatice se preling printre tarmuri dantelate… pasarile se aduna sa cante pentru pustietate, animale prea putin cunoscute ies din vizuinele lor, lasandu-se atinse de alizeul bland si razele diminetii.

Aici, pestii inoata in ape limpezi, curcubee ingenuncheaza langa cristalele zorilor… aici, florile nu sunt rupte, copacii nu sunt taiati, iar perlele sunt inghitite de nisipurile fine.
Aici nu e nici o barca, nici un port, nici un calendar care sa numere zilele si noptile, nu e nici o carte in care sa fie scrisa istoria acestui taram.
Aici s-a rasucit timpul lasand in urma lui un parfum Edenic ce aminteste de inceputuri… departe pe o insula pustie, ceasul naturii ticaie in rasarituri si apusuri ce imbratiseaza un taram in care zac neatinse visele.
Mereu ne facem timp sa le ducem mai departe in eternitate… sa le spargem in clipe marunte de care sa putem vorbii usor… apoi sa le adunam in risipa amntirilor din soapte, sa le dam ecou sublim.

Strig mereu ecoul, ce-mi inunda timpanele cu numele tau… iar ceasul s-a oprit la ora venirii tale… apoisufletul meu, capata zambet de penel!
Da-mi iubire, acesta clipa de eternitate, iar Eu voi sti sa tin de ea, cat voi trai!

Clepsidra

In bataia vantului,
Intre degetele mainii tale,
Si nisipul poate fi o stare de constiinta
Ca si necuvantul
Ca si neplansul,
Nisipul din clepsidra nu face dune
Doar fata timpului ramane fara riduri.

Ai incercat vreodata sa numeri graunte de nisip? Ti se pare o nebunie, dar o clepsidra poate face asta!
Mi-am pus manusi de box, si numar graunte de nisip… pe ultima am spart-o cu ciocanul, mi se parea prea mare.
Eram invidios pe TIMP, ca o poate face zilnic fara sa oboseasca… sau ca cineva sa considere asta o nebunie.
Intre doua graunte de nisip, am constatat ca frumusetea interioara, se reflecta instantaneu in exterior… cate clipe mor neobservate!?
Oare daca doua inimi, s-ar putea atinge, s-ar numi tot iubire?Altii spun ca iubirea tot de la creier pleaca… ce trist, timpul ne poate pune conditii!
Acum nu mai intorc clepsidra… am in mine un ticait, pentru fiecare clipa ce se apropie mai mult de tine!

Taverna viselor - ...

Asculta mai multe audio instrumentala

Satul meu

Te astept sa atingi cu ochii…
roua tacerii de pe petalele
sufletului meu, din gradina vietii…
Ocolita de ploaia fericirii, si adesea
cuprinsa de o cumplita arsita a
singuratatii iar, ecoul noptilor de
dor, trece prin batranul condei,
si se opreste pe o hartie albă…
Doar fluturii de vise, isi continua
zborul stingher aici, in satul meu.

Nicicand

Am fost un boboc,
fara speranta uitat
in furtunile vietii.
Si acum, petalele
sufletului meu, zi
de zi infloresc sub
razele ochilor tai,
in gradina necunoscuta
a destinului si,
zambetul tau bland
imi aduce roua viselor.
Iar diminetile de iubire,
ma fac sa fiu cum,
n-am mai fost nicicand…
si, as vrea sa raman
multe anotimpuri asa.

Cutie magica

Imi aduc aminte ca prin vis cum cineva spunea sa nu rupem pagini din carti, deoarece ele nu vor creste la loc… ei bine, am impresia ca realitatea e rupta dintr-o carte ce sufera acum o tortura de neconceput, trecuta prin filtrul propriei constiinte, are abilitatea sa depaseasca pana si cea mai dibace imaginatie… aura capatata, scoate de sub esarfa cenusiului intregul univers miniatural si il pune in lumina celui mai aspru Soare.
Asa se naste Raiul, prin ochii ce stiu cum sa priveasca… cat de frumos e pana si iadul!

Oh Doamne, cat am hranit trupul si mintea sa ma asculte, si in cele din urma, secunda de trufie se topeste, ratiunea isi face loc rapid cu puternicele-i coate si urla din toti rarunchii: “oamenii sunt egali, judecata este o forma de subcultura, madria un pacat, superioritatea un mit.”
Asemeni filelor rupte, carnea cade de pe trup si scoate in evidenta oasele, apoi, cartilagiile se dizolva-n tacere, lasand dezlegare zgomotului oaselor in cadere.
Un tunnel cu labirint final, lumina… capatand culoare, se apropie cu tot cu departare, iar
cararea avea un final de cafea, materializat sub forma unor frunze maronii muribunde, in frig, tremura infricosat de respiratia vantului nemilos, sufletul.
Plamanii se contractau, gemeau, suierau in imbratisarea dureroasa a aerului tare… narile usturau, fata isi sigila porii, ochii isi schimbau nuanta precum norii formele… roua, abia eliberata de lanturile invizibile ale ghetii, se dezmortea in milioane de curcubee individuale.
O floare albastra, abandonata de natura in pantecele inca neacoperit al iernii, se incapatana a imbuna marea infinita cu un iz bizar, dulce, netulburat.
Acel covor brodat cu picaturi de apa, din norii pe care pictasem amintirea ei, putea sa reinvie mortii!

Visele, cu totii le avem, le uram, le iubim, ni le amintim mereu… dar, indiferent de pozitia pe care o adoptam, ele sunt acolo, in "cutia magica a vietii.” Cu toate acestea, e o realizare sa visez… asta inseamna ca apuc sa si dorm, ma cheama cu o voce ce strabate timpul, spatiul si materia… ma cheama iarba aproape moarta, lipita cu obrazu-i palid si inghetat de tarana tasata… ma cheama aerul… ma cheama panza albastra a cerului, cu cicatrici albe de nori si alunite de pasari razlete… ma cheama o bucata din mine… raspund: vin, vin, vin!

Dulce ca pacatul

Se spune ca, visul pe care il visezi singur ramane un vis, visul pe care il visezi cu altii devine realitate… Eu te visez pe tine, “ingerul” meu scump.
Asta seara mi-ai adus lacrimi pe obraji..de ai stii cat m-am abtinut sa nu plang dar fiecare gand spre tine ma dus… imi lipsesti enorm si nimeni nu poate compensa lipsa ta!
Si ingeri au lacrimi, dar ei sunt suflete care plang dupa o perdea de nori !
Acum in acest moment a-s fugi si m-as opri direct in bratele tale-te-as saruta , te-as saruta intr-un amestec dulce-sarat al lacrimilor mele... “Esti dulce ca pacatul”, ti-as spune si tu ai zambi... dar din ochi, ploua cu poeme peste fluturi, iar sufletul meu si-a daltuit pentru vesnicie trasaturile, si-a masurat lungimea aripilor sale, oare daca as respira praf de stele, ochii mei ar mai lacrima?
Cand noaptea isi lasa perdeaua, Eu iti picur poeme la ureche… ne amestecam, apoi adormim in soapte de rugaciune si plapuma de lumina.
A doua zi, priveai Soarele ca pe un simplu bec, si cautai in zare sa-i stingi rasaritul… pentru ca noaptea sa nu se mai transforme-n zi.
Cu mana ta in mana mea, umplem chiar si eternul, de fericirea noastra… si albul se schimba in alb din nou.
Nu am scris niciodata pentru tine… am scris intotdeauna pentru noi!

Popas

M-am plictisit intr-o zi sa fiu eu, m-am lepadat de mine, de trupul si sufletul meu nascut pentru a te umple pe tine, mi-am facut bagajele si m-am mutat la tine. Mi-am aruncat intr-o valiza niste amintiri de care oricum n-as fi putut scapa. Inainte de a pleca am aprins focul si am distrus ceea ce nu-mi mai folosea. Vreau sa fiu gol în fata ta, sa ma cunosti pana in adancul celulelor. Am incuiat usa trecutului meu si am plecat. Cand am ajuns la tine te-am luat in brate si ti-am spus "De azi sunt al tau!"
De atunci ma trezesc in fiecare dimineata in tine. Am grija ca inima sa bata, ca sangele sa circule.
Ma voi dezbraca si te voi lasa sa ma privesti, trupul tau va invata sa il simta pe al meu, trupul tau va fi prelungirea fiintei mele.
Seara adorm printre cuvintele tale. Te iau de mana, ca sa nu ma pierd in intuneric.
Dar dragoste nu facem? Ba da...facem dragoste mereu. Sub toate formele posibile. Chiar dacă tu nu esti niciodata aici, iar eu niciodata acolo...
Daca intr-o zi te voi intreba cine esti, sa-mi spui ca esti trupul care traieste cu sufletul meu.
Impreuna SUNTEM, separat am murit DEMULT.

Suflet usor

Sufletul meu este mai usor ca niciodata , daca incerc sa stau linistit si sa inchid ochii spre surprinderea mea am descoperit ca pot sa fac o calatorie in universul meu launtric . Am descoperit ca dupa multa vreme acolo a inceput sa apara o lumina firava dar oricum nu mai exista aceasi incarcare inchisa de care iti era frica. E cald , de aceea de multe ori ma asez pe un scaun odata ajuns acolo si stau privind in jurul meu , adie un vant placut proaspat , soarele zambeste din nou , iar luna a inceput sa compuna versuri tari in bezna noptii stelele sunt mai senine ca niciodata , mai mari si mai puternic stralucitoare , margaritare a sufletului meu asezate pe bolta cereasca, si continua sa se inmulteasca zi de zi .Imi place aici , cand vreau sa ma plimb o apuc pe cararile verzi pe care sincer de cand nu am mai calcat am uitat cum e sa simti mirosul de iarba verde acoperita de roua , copacii miros frumos , mirosul de mucegai s-a transformat in parfum , dat de nestematele multicolore care imi alina retina din cand in cand . Imi iubesc sufletelul pt ca ma face fericit , vazand atata prospetime in jurul meu. Nu mai vreau sa plec de aici , nu am sa te mai parasesc niciodata , asa iam promis, sper sa nu dezamagesc .

Un spirit liber

Mai exista un motiv pentru care chiar si cupluri foarte dezvoltate mental si sufletesc pot fi puse in situatii dificile. Omul se confrunta pe toata durata vietii cu tentatii (probleme, alegeri, vicii) pe masura nivelului sau de dezvoltare.
In alte cuvinte, la nivel simplu, ai ca tentatii bomboane, la nivel complex ai ca tentatii torturi.
Cu cat oamenii evolueaza, universul se rezuma tot mai putin la persoana iubita, care ramane iubita, dar totusi universul se extinde. Pe masura extinderii universului, apar si tentatiile.
Viziunea universului limitat in persoana iubita este simplista. Intr-adevar este jumatatea ta persoana iubita, o parte importanta din tine, dar nu universul.
Desi simti ca se rupe lumea in doua, totusi nu se rupe.

Tentatiile sunt personale fiecaruia. De fapt sunt scaparile, imperfectiunile fiecaruia care dau nastere la situatii. Pe masura ce evoluam, devenim mai perfecti si deci nu mai cadem in tentatiile simple, brute. Dar imperfectiunea noastra ramane pana la o eventuala evolutie totala, absoluta. Deci odata cu cresterea complexitatii noastre si reducerea brutalitatii imperfectiunilor, micile imperfectiuni (impotriva micii aparente) creaza efecte tot mai devastatoare datorita nivelului de complexitate asupra caruia actioneaza. De exemplu, pe un ecran de cinema, fa o taietura centrala foarte mica in comparatie cu dimensiunea suprafetei ecranului, si-ai stricat toata frumusetea filmului: imperfectiune minima cu efect maxim.

Fericire

Fara cuvantul "fericire" oamenii ar fi fost cu adevarat fericiti. Dintre toate cuvintele lumii "fericire" are cele mai multe coordonate. Inainte de a fi un cuvant el este un punct pe o harta adesea atat de accidentata.

Fericirea e o fecioara senzuala inchisa intr-un turn de fildes asaltat zilnic de cuvinte luptatori: iubirea, implinirea, echilibru, liniste, intelepciune, simplitate, bunatate, toleranta sau cate si mai cate. O armata de cuvinte asediaza turnul de fildes in speranta unei singure sau mai multor clipe in care sa atinga fericirea.

Hotarat lucru, fara "fericire" acest razboi n-ar mai fi fost necesar. E insa posibil ca in lipsa unui tel comun toti aliatii de mai sus sa-si piarda conditia fizica si morala. Ce ar fi, la urma urmei, iubirea fara fericire?

Nimic serios, pana la urma, o judecata ieftina si nu indelung cumpanita intr-o zi monotona de duminica.

Din ce in ce mai mic

Nu exista absolut, perfectiune, stare ideala, sanatate tun,
privire de vultur, iubire fara imperfect, reactie instantanee!
exista doar dorinte si tinderi catre stari ideale-
dar mica e viata
si parca nu stii pe care cale sa o apuci,
ca acceptia uneia e refuzul tuturor celorlalte,
ca timpul dedicat uneia înseamna pierderea oporunitatii altora,
ca a intelege ceva se propaga in a uita altceva,
ca a fi cu tine, inseamna a nu mai fi cu nimeni,
caci tu mi-ai fi gand permanent si timp-irosit-pretuit.

Si vezi tu, viata nu are indicatoare la fiecare pas
si nici harta facuta de cand lumea si pamantul,
harta ce poate fi o lume sau un punct microscopic al ei,
tu iti esti cartograf, si tu iti faci harta ta,
unde poti avea populatie, continente, ape, relief sau nu,
dar unde tu trebuie sa existi fara ezitari.


As urla de frică
as plange de singuratate,
dar ma dezic.
Si fug si las in urma mea castele
si în fata mea vad numai nisip.

Si ma catar pe oameni ca sa vad lumea de sus,
pentru ca eu caut sa am o panorama
in care ss surprind mereu si apusul si rasaritul,
in care lumina sa se separe de intuneric,
dar instantaneu ma reneg.
Si totusi, e asa frumos de pe umerii lor,
oamenii par si mai mici,
si mai tresar oameni-gigant ici-colo-
sunt asa maiestuosi si frumosi,
dar, la randul lor, si ei stau în carca altora,
si toti par grei si mari.


Si, zilele astea cand mi-am renumarat degetele parca erau mai putine la numar
si bratele mi se micsorau in fata ochilor mei,
si parca fie nu-mi aminteam ce facusem cu o zi in urma,
fie nu intelegeam .

Ori sunt prea mic Si devin Si mai mic,
ori lumea se Intinde fara rusine,
ori ochii mei au nevoie de inca de o pereche de ochi!

De-a zeii

In mijlocul lanului de floarea-soarelui- exact in locul in care fusese infipt compasul pentru a trasa locul, in atmosfera galbena- exact in locul in care cazuse cea mai stralucitoare cometa, pe iarba verde-exact in locul in care clipoceau licuricii cel mai puternic noaptea, prin aerul usor apasator- mai exact printre moleculele abia manjite cu oxigen- statea o copila. Purta o rochita rosie, de trei degete deasupra genunchilor, cu parul tuns baiesteste, fara cercei. Manca, infigandu-si degetele pentru a apuca o samanta de floarea-soarelui si ducandu-le apoi la gura pentru a sacrifica samburele, zdrobindu-l intre dintii ei de lapte. Toate aceste miscari nu par a fi un simplu ritual de hranire, ci seamana mai degraba cu actul de a coase al unei fecioare-izolate-in-turnul-castelului. Cu fiecare sambure introdus in pestera cu dinti, copila parca-si coase cu o ata invizibila buzele de cercul cu petale aflat in mana ei. Impunge de fiecare data cu acul din buricele degetelor, urmand sa-l dizolve in propria-i saliva. Sa-ti legi buzele de o planta si sa inghiti acele- asa cum inghiteai guma de mestecat cand te prindea profesoara- e ceva absurd pentru o copila care nu se descurca deloc la tabla inmultirii cu 7.
Sa ne amintim totusi ca imaginatiei ii lipseste taman imaginatia si ca dragostea seamana cu un sandvis- ai nevoie de doua felii pentru a-ti potoli chioraitul matelor.
Sa uitam pentru doua secunde de copila cu ace-n stomac si sa ne focusam pe un tanar pierde-vara sau pierde-orice-anotimp. Cu o salopeta de blugi uzata, manjit de ciocolata pe la nas si cu parul-stup-de-viespi, acesta se plimba prin biblioteca comunala. Cu o prastie in mana darama toate romanele cu final fericit. Toate aceste miscari nu par a fi un simplu ritual de relaxare, ci seamana mai degraba cu actul de a coase al unui burlac-izolat-in-apartamentul 23. Cu fiecare carte doborata, tanarul parca-si coase cu ata invizibila inima de toate povestile insiropate din "cofetaria" comunala. Sa-ti legi sufletul de o carte si sa pitesti acele printre paginile ei-asa cum piteai copiuta cand te prindea profesoara- e ceva absurd pentru cineva care nu se pricepe sa citeasca.
Sa crezi ca cei doi isi vor arunca acele unul in destinul celuilalt e ceva absurd pentru cineva care nu e inca zeu.

Lanturi cu amintiri

Spun "Lanturi cu amintiri" pentru a nu afirma gresit "amintiri cu lanturi", din ideea ca fiinta isi crează propriile lanturi cu care se leaga de viata si de amintiri, nu amintirile sunt vinovate de existenta tentaculara, fiindca nu au propria putere de a ne tine pe loc.

Suntem suma unor amintiri certe, a unui prezent dinamic si a unui viitor incert. Ma refer la ceea ce se intampla cu oamenii dupa ce se despart.
Constat ca marea majoritate a oamenilor, dupa o despartire majora, se dedau destramarii prin scris, prin muzica, film, prin goana printre amintiri, prin inaltari si prabusiri. Ceea ce este normal si mai ales omeneste. Insa cat timp este de folos această convalescenta? O saptamana? O luna? Un an? O buna perioada din viata?
Este de folos cat timp ne curata, cat timp ne ajuta sa percepem bucle repetate de singuratate si de viata austera, cat timp ne pocaim de rautatile si defectele proprii sau constientizam cauzele pentru care destramarea ne-a zdruncinat viata. Atat este suficient, restul este macinare fara rost, accent de neputinta.
Daca o persoana alege sa se indeparteze, cel mai important lucru este sa intelegem cauzele si sa dam acea libertate de zare si de zbor cu credinta ca toti cei care ne iubesc vor gasi resurse sa ne comunice dorurile, dragostea, zambetul lor si nu se vor indeparta cat timp stralucirea dintre priviri exista si transmite cele mai importante sentimente.

Fara indoiala suntem cateva miliarde de fiinte pe acest Pamant iar intre noi toti sunt inca pe atatea ori conexiuni iar acest lucru ar trebui sa ne spuna că suntem predestinati in a nu fi singuri iar totalitatea de sanse este mesajul cel mai important, de a ne desprinde de lanturi si de a merge mai departe. Mai senini, mai drepti, mai intelepti, mai iubitori.

Strugurii nostri falsi

Deasupra strugurilor lasati prea mult sa astepte in caldura apar muste minuscule care le dau tarcoale si se infrupta din festin. Daca incerci sa le alungi fluturandu-ti mana pe deasupra farfuriei poti constata ca reusesti doar pret de cateva secunde. Musculitele constientizeaza problema numai in momentul in care ea se intampla efectiv, apoi, lipsite de memorie si pofticioase, isi reiau activitatea deasupra ciorchinelui dulce zemos.

Ma gandesc ca oamenii, posesori de memorie si facultati mintale, reusesc sa se comporte asemanator atunci cand nu reusesc sa elimine din viata lor situatii comportamentale, naravuri sau mecanisme de gandire. Desi realizeaza pericolul ce decurge din aciuarea pe langa acest tip de struguri, par dispusi sa-l uite imediat ce acesta se va fi intamplat.
Mai grav decat in cazul musculitelor este ca strugurii nostri adesea nu sunt reali, ci doar proiectii nefericite ale mintilor noastre pline de facultati.

Nud de noembrie:
Si ce-i mai frumos ca tu sa ma iubesti toamna? Toamna cand dorurile miros a foc si tot pamantul e numai frunze si fum. Ne prinde ceata talpilele unul de altul si nu ne putem ridica din genunchi. Cer colorat de rugina. Care ne imbie la sarut si imbratisari pe tacute. Sa uiti de umbre, de frig, de cenusa si de nenoroc. E toamna, tu vino sa curgi cu ploaia in stelele mele, deplin. Spune-mi ca ma iubesti toamna, sa pot aprinde uimirea-n gura ta, in iarna ce vine dupa mine sa-mi naruie orizontul. Sa te pot strecura din sangele meu dupa ce pleci din asternuturi . Si sa te beau iar si iarasi dulce-amara stupoare a vietii mele.

Pasii hoinari

De multa vreme ma incearca o stare de asteptare , care ma tine incordat , e un sentiment nu tare placut atunci cand esti prizonieru unei incertitudini imaginare. Daca vrei sa dai vina pe cineva anume , descoperi ca acel cineva lipseste , nu ai la cine sa ceri o explicatie, nu ai la cine sa strigi sau pe cine sa certi. Aceasta inclestare nu este deloc productiva. De putin timp aceasta stare de asteptare a devenit mai light, parca nu mai exista chiar atat de multa inclestare , parca degetele mainilor nu mai sunt chiar atat de anchilozate, sau mai bine zis ceea ce inainte a fost o fiinta de piatra care daca se intampla sa o lovesti sar fi putut sa te raneasca in urma ciocniri , sau ar fi putut sa iasa scantei daca doua pietri ar fi interactionat, si nu ar fi fost rau daca scanteia aceasta ar fi facut macar un fir de fum , dar , nu , intodeauna era doar o licarire ascutita. Tot atunci greutatea acestui corp forma in jurul lui o zona arida , asta pentru ca era mai preocupat de asteptarea lui decat ceea ce in jur avea sa se intample la fiecare pas al lui , cei drept si acesta intepenit si scufundator in tarana fiecarui pas , nu exista vedere panoramica astfel in urma lui secau licorile frumusetii , bucuriei , era prea inalt si fixist ca sa vada ca trecerea lui nu lasa loc pentru un viitor frumos ci doar pentru unul incert.
Cu timpul a inceput sa se loveasca de ziduri mai puternice decat el , nu s-a spart dar a inceput sa aiba crepaturi , s-a ciobit ici si colo, timpul si incapatanarea nu lau iertat. Prin crepaturile acestea a inceput ca soarele sa patrunda mai mult decat i se permitea pana atunci , erau prea multe ca sa si le poata ascunda la un moment dat , ia devenit imposibil sa-si mai ascunda interiorul , soarele nu a facut nimic alceva decat sa topeasca intunericul interior. Peste catva timp tot mergand in drumul lui drept , simti prin crepaturile corpului sau parfum, era invaluit la fiecare pas de parfumuri din ce in ce mai puternice , atunci i se parea ca s-a schimbat ceva . Nu a mai putut rezista aceasta nebunie de parfumuri care il invaluiau noaptea cand cerul era mocnit si nici ziua cand soarele il ardea din ce in ce mai tare , atunci ochii lui au inceput de acolo din varful muntelui semet sa isi aplece privirea spre prapastia din jurul lui care pana atunci a fost pustiita de atentia si privirea acestui om . Ochii lui au inceput sa se crape imprejur bucati mari de pietre au inceput sa cada in prapastia adanca iar ochii au inceput sa se umezeasca de durere si de imaginea abisului propriului sau spatiu . In crepaturile din picioare, talpi si incheieturi au inceput sa creasca flori , tufe intregi de flori , izvoare de culoare si parfum care sangerau a durere si-si lasau mierea dulce la fiecare pas astfel ca inapoia lui erau campuri intregi de flori si iarba , pajisti de bucurie , pajisti de viata, florile din talpi si incheieturi sufereau la fiecare pas al calatorului dezinteresat. Cand a vazut acestea , nu a mai facut nici un pas , a fost momentul in care sia dat seama ca traieste , ca in jurul lui exista frumusete , dar pe care nu a vazut-o , nu a simtit , ca in jurul lui exista traire. Si totul a pornit de la o mica ciocnire , de la o mica crapatura, de un acelasi zid puternic, iar acum in ploaia calda a lacrimilor care sfinteste florile suferinde din talpile lui se intreaba daca nu cumva si zidul de care s-a lovit a crepat si el.......

Solitudine

Sunt un om singuratic. Asa am fost de cand ma stiu si cred ca nu ma voi schimba niciodata. Nu stiu cum sa numesc asta, egoism, ciudatenie sau dorinta de independenta, dar ma simt bine singur, facand ce-mi place, caci imi gasesc mereu fel de fel de preocupari. Si mai stiu ceva : cu altii prin preajma m-am mai plictisit, dar cu mine, niciodata.
Deseori, mai ales cand sunt multi oameni in jurul meu, imi amintesc ca, in esenta, sunt singur. Dar asta nu ma intristeaza, nici pe departe. Iar cand sunt intr-adevar singur, fizic, savurez cu voluptate starea aceea. Solitudinea. Imi vad eul protejat de o capsula transparenta, plutind prin atmosfera. Cateodata se uita la mine ingrozitor de trist si de neputincios, altadata e imbracat intr-o lumina galbuie, calda si emana raze difuze, ca un soare tanar.

Nu sunt un salbatic. Nu... Am deprins, cu timpul, toate obiceiurile sociale de care am nevoie ca sa supravietuiesc aici. Mi le-am insusit atat de bine, incat ai zice ca....
Dar, de fapt, eu sunt un om singur(atic).

helloooooooo....let the magic begin !!!!

O stea cazatoare imi atinge fata si mi se prelinge inceeet in suflet.O simt inauntrul meu raspandind lumina si mister...In ea poarta povestea unui om ce a trait candva pe-acest pamant efemer si noaptea, cand dorm, imi sopteste-ncet la ureche visele pe care el le-a visat si gandurile pe care el le-a avut!...

Martin Solveig - Hello

De doua ori multumesc

O dimineata frumoasa de toamna la fel cum au fost si ultimele zile , o dimineata in care simti ca ai o mie de motive pentru care sa traiesti asa cum iti place. Si vezi lume in jurul tau , multa lume ," pestrita " cum imi place mie sa o numesc , unii grabiti , altii care traiesc privind la soare. De multe ori recunosc ca sunt grabit , asta pentru ca imi place sa am timpul meu si sa-l respect foarte mult , de aceea nu intorc nici capul si nici nu zabovesc mult cu priviri insistente mai ales asupra fiintelor bipede din jurul meu ,asa ca s-a intamplat astazi ca in graba mea un domn care de altfel era si foarte prezentabil , sa ma opreasca , era imbracat intr-un costum culoare deschisa , uite pentru ca nu am dat atentie unui astfel de , detaliu nici macar nu am retinut ce culoare avea , dar in lumina soarelui parca era cel mai potrivit element din spatiu , ochelarii fumuri aducea aminte cu ceva din trecutu zvapaiat probabil al acestor oameni , iar parul carunt tinea blazonul unei vieti petrecute in respect nu , numai de sine . Ei bine , acest domn ma rugat sa-i fac o poza , cu un telefon mobil , ma surprins lucrul acesta recunosc , nu ma asteptam , dar cu un galtej in gat pe care lam simtit inca de cand ma interpelat. Am intodeauna un respect deosebit pentru acesti oameni care stiu sa se poarte nu am sa detaliez nimic din ce inseamna aceasta purtare asta pentru ca fiecare o intelege in felul lui.

Sigur ca am acceptat sa-i fac o poza , s-a pregatit , luand o pozitie onorabila impunatoare pentru varsta lui. Lam mai intrebat daca mai doreste sa-i mai fac una , ma refuzat politicos ne-am multumit respectuos iar eu mi-am vazut de graba mea. Ma impresionat doua cuvinte pe care mi lea spus " sunt singur " , ok , e groaznic cand esti singur indiferent in ce imprejurare sau la orce varsta te-ai afla , iar din respect pentru el nici macar nu m-am gandit ce ar putea insemna acest singur , am fost fericit ca am vazut un om de care imi era dor sa vad de mult si care m-a facut fericit doar prin faptu ca exista , fara ai cunoaste prea indeaproape viata. As multumi in fiecare zi daca astfel de lucruri mi-ar fi dat sa vad.

Pentru ca miau placut locatiile in care cei care imi citeau blogu ieri , am ales ca astazi si acum sa le multumesc ca mau purtat cei drept cu gandu si cu ochii inchisi prin locuri cum ar fi Beclean , Cluj , Baia Mare , Simleu Silvaniei , Bucuresti , locuri extraordinare care imi vor face placere oricand sa le revad , pana atunci inchid ochii si visez.

O stare , o emotie

Te regasesc in mirosul de cenusa ce salasluieste pe aripile ingerilor atent sculptati pe morminte. Ma plimb agale pe aleile ce continuu se cearta cu talpile mele. Trec printre vieti si istorii, printre oameni si slugi, carora cumva banii le-au jucat festa de ai uni in acelasi loc, inaintea impartirii intre Iad si Paradis. Acest loc, fie uluitor de frumos si linistitor, fie surpinzator de terifiant si imbibat in moarte, este locul inceputului sau sfarsitului. Niciodata nu vom sti cu adevarat unde incepe sfarsitul si unde sfarseste inceputul. Oricum ar fi, atractia apasata pe sufletul sau spiritul trecatorilor, ramane.

Piatra. Nemuritoarea piatra. Sau poate doar simbol uman al nemuririi. Copaci, batrani, tristi, salas pentru pasari abatute cantand trist. Rascolitoare zi t. Ma mangaie adierea toamnei in acest loc al meu si al nimanui. Fara simturi pasesc, privesc. Fiecare mormant ma cheama. Nume insirate la nesfarsit care ma implora sa le rostesc chiar si in gand. Stanga morminte. Dreapta morminte. In fata morminte. In spate morminte. Totul invaluit in verde si gri piatra. In sunete vii dar triste ale vietatilor din copaci. Un bot de caine, nici vesel nici trist, apare si dispare. Are aceeasi incursiune incerta ca si a mea. O mare de simtire si ne-simtire ma invaluie. Chemarea. A cui?….. Conteaza? Nu. Ramane doar chemarea.
Brusc vantul imi reda mirosul. Mirosul esentei de parfum. Acel parfum in care ma regasesc, care se desprinde de aparenta si ma reda pe mine mie. Parfumul meu da viata cimitirului. Ingerii zambesc. Fotografiile murmura si imi multumesc pentru prezenta mea. Intr-un mod ciudat, ma simt si ei asa cum si eu ii simt. Dureroasa noastra imbratisare se infratea cu lumina soarelui, scursa printre crengile si frunzele ale copacilor batrani. Ai privit vreodata aceasta lumina magica de soare scurs pe pamant? E momentul in care soarele se apleaca sa iti maingaie obrazul fara sa te loveasca ca atunci cand se uita la tine de de-asupra campului, acea mangaiere suava, lipsita de brutalitatea unui secret dat in vileag din dorinte demonstrative, uitandu-se astfel natura si esenta sa de secret. Priveste acea poezie de imagine cadru impletita cu miresme tomnatice si lasa-te purtat in cele mai adanci dorinte, tainute chiar si tie. Priveste copacii si ploaia de lumina angelica ce se scurge printre ei. Ghemuieste-te la umbra celui mai batran dintre arbori, saruta-l, vorbeste-i, asculta-l, fraternizeaza cu tot ceea ce iti ofera neconditionat, acele daruri pe care de atatea ori ti le intinde in timp ce tu treci nepasator si mandru pe langa ei, pe langa copacii mei. Descopera-ma.
Alerg si ma daruiesc doar celei care alearga mai mult ca mine. Treci de profunda-mi fermitate si vindeca-mi teribila nesiguranta. Creste-ma ingenunchindu-ma. Fa toate aceste fara sa-mi banalizezi miracolul.

In acest loc, simtul tragediei si al limitelor alearga sa faca dragoste, salbatic, tineresc, inovator cu posibilitatile nelimitate ale vietii. Totul tanjeste dupa placerile orasului si ale lumii pierdute. Dansul dezamagirilor cu sentimentul de a putea cuceri intreaga lume, e la un acord distanta de a se derula. Si totusi, acest acord distanta reprezinta totul. Ca acea fractiune de secunda care determina, sub imperiul unei hotarari grabite, o viata. Simt povestea mea construita in fiecare din povestile lor, din sperantele lor, din lacrimile lor. Imi vad propria viata din afara mea, o stiu derulandu-se, avand in exact acelasi timp sentimentul ca am gleznele legate cu lanturi. Dupa un cavou gothic, sta ascuns un inger, piatra vie, cu chipul ascuns sub pelerine, ghemuit umil si protejand o lumanare. Poti trece de atatea ori pe langa el fara sa il vezi. Insa de simtit, nu ai cum sa nu il simti. De vazut il vezi numai daca te striga usor “SSSSSSShhhhhhhhh……….”. Te-ai intors. L-ai vazut. Il stii cu tine.

Trebuie sa murim ca sa ne dam seama ca am fost morti tot timpul. Morti in temeri, morti in clisee, morti in vise avortate.

Monolog cu viata

Da, imi plac asa cum sunt creatiile tale, intotdeauna fidele tiparului tau. Sa nu crezi ca nu respect asta. Eu sunt cel care te-a respectat tot timpul. Dar totusi ... esti plictisitoare si urata. Nu esti cruda, esti macabra. Doar n-oi sta doar sa desenezi. Ne uiti ca pe niste copii lasati in tomberoane. Ai vreo idee cum e? A, stai, am uitat ... tu esti viata, tu doar desenezi. Penibil pentru tine. Creionul se sterge, ss stii! Iar minele se sfarsesc. Creta nu-i buna. Ai fi o viata deplorabila daca ai ajunge sa ne desenezi cu creta. Macar o pensula autentica sa-ti permiti. Dar stii ca si acuarelele se ispravesc? Pana cand? Nu de alta, dar vreau sa stiu si eu daca apuc ceva divergent in talentul tau. Sa vad daca esti in stare de ceva realmente. Oricum esti ca un pictor nebun care deseneaza mereu aceeasi muza stramba. Dar eu le vad perfecte. Sunt muzele tale perfecte. Uitate in tomberon. Sa stii ca pute. Ca tine. Duhnesti de la distanta.

Si mi-a crescut tupeul. M-am jucat cu tine. Am incercat sa va transform pe toti in fulgi de zapada. Si v-ati topit. Iar apa a ajuns luata de canal. Iarna v-a transformat din nou in gheata. Ce gheata frumoasa, perfecta. Fara forma si suflet. Si am alunecat. Si am cazut. Si m-a durut. Am facut vanataie si nici macar nu ti-a pasat. Mda, esti perfecta asa, nealterata, apretata de gheata, inconjurata de creatiile tale tot asa de perfecte. Iar eu am tupeu. Am atata tupeu! N-ai idee cat! Nu ma subestima. Obrazul meu e indeajuns de tare cat sa te sparg. Si sa-ti fac vanatai de foc. Negre si urate. Acum esti interesanta, nu? Nu te doare ca pe mine. Ma doare si cand te vad cum te chinui. Dar imi place.
Ia spune-mi, tie iti place de tine? Sa stii ca eu te-am creat. Tine-ma minte. Nu-mi uita fata vreodata. Acum stii de cine sa te feresti. De ce te zbati? Te las oricum sa te evapori. Nu sunt asa ca tine. Nu distrug, nu abandonez. Redau libertate intr-un loc acceptabil.
Dar data viitoare, invata sa ma respecti.

Am umplut sala.......Oare?

Daca Euclid a reusit sa fie misterios, eu de ce nu pot fi?

Cine spune ca nu sunt? Crezi ca ma cunoști? Nici pe jumătate. Copertina mea ramane ridicata, actorii continua sa joace, iar carapacea ramane deasupra. Nu incerca sa ma scoti. Ies si singur ... uneori.

Adevaratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul.

Sunt o carte deschisa. Citeste-ma. Daca intelegi ceva, atunci esti un fel de Euclid al II-lea. Eu nu inteleg, dar am renuntat de mult la asta.
Sunt o carte deschisă. Citeste-ma. Crezi că acum stii totul despre mine? De fapt, nu stii nimic. Dar imi place sa iti las impresia asta. De ce? Nu stiu ...

Mi-a spus cineva ca mai trebuie sa cresc, mai am multe de invatat si de adaugat in sala mea de teatru. De unde stii? Esti cumva un Nostradamus secund? Tin sa te anunt ca nu-mi plac Nostradamusii.

Te anunt cu regret ca toti crestem si mai avem de crescut. Pana ajungem in pamant. Este trist, dar relevant. Si tot nu ajungem sa invatam, nici macar pe sfert din ce ar trebui si ar fi, pana la urma, firesc. Si poate ca acesta din urma, este un lucru bun. Urat ar fii sa le stim pe toate. Si urat ar fi verosimulul, daca exista unul.
Si te mai anunt cu vehementa ca am crescut destul. Nu mai vreau, multumesc de oferta! Si nici sa mai adaug actori in sala mea de teatru nu-mi doresc. S-a inchis casting-ul. Nu mai e loc. Ce-i prea mult, strica ... iar eu deja am umplut sala.

Masca acra

EA a deschis ochii, iar EL a sarutat-o pe retina. I-a atins ploapele si i le-a stins cu zahar brun.

EL i-a atins buzele cu miere de masline. I-a demachiat pometii patati cu masca de lamaie. Nu stia că mierea e prea dulce. Nu stia ca zaharul e frate cu diabetul.

EA s-a imbolnavit, iar EL a fost de-a drapta patului sau. I-a dat apa din izvoarele cele mai pure iar mancarea a gatit-o cu propria-i figura. EA nu a mai gustat vreodata zaharul. EA a uitat gustul mierii.
Iar masca de lamaie s-a intins treptat , treptat acum pe tot corpul.

EA i-a zambit si a murit in agonie.
EL si-a lipit o masca de satir. Nu a mai vazut-o. Dar nici nu a mai gustat vreodata mierea. Nici macar zaharul brun.
EL nu a mai iubt. EL, nu a mai zambit.
EA, a murit. Zambind ...

Poveste de octombrie

Si-a Inghesuit sufletul intr-un cos de gunoi. Nu avea loc si a imprastiat hartiile urat mirositoare. Cuvinte vechi si mucegaite ii radeau ironic si stupid. Nu-i placea. Ar fi vrut sa iasa, dar corpu-i era invalid. Testul din jurul ei devenea din ce în ce mai mic. Nu-i placea. Dar era nevoie. Cum ar fi putut fi vreodata descoperita?

Nu o mai vazuse vreodata plangand. A alinat-o strangandu-i lacrimile si pictand pe ele fete zambitoare. A privit-o cum ii raspunde cu un zambet timid si a tresarit ca lovit. A placut-o, desi nu o putea vedea. A iubit-o, desi ea nu raspundea. Carapacea parea facuta din plumb. A incerca sa intre langa ea, dar nu a avut loc. A incercat s-o i-a in brate, dar nu a putut. A suspinat si a perorat iubire.

Ea nu a stiut cum sa-l aline. Nu a putut. A incercat sa iasa. Si-a incordat trupul, a inchis ochii si a incercat sa-si sparga gratiile. Nu a mers. Testa ei nu era nici macar o vraja. O lacrima nu o putea evapora, iar un sarut nu putea rupe otelul. Era creatie proprie. Si-a fortificat fiinta asa încat nici ea ss nu mai poata iesi.

Vazand-o cum se chinuie, i-a vorbit pentru prima data. Vorbea cursiv. Simtea cursiv. O iubea cursiv.

Ea nu auzea.El a tacut. Ea a ascultat pentru prima oara linistea. El a iubit pentru prima si ultima oară, o broasca testoasă. In schimb, ea a ramas pentru totdeauna, o broasca testoasă.

Ai vrea sa vii cu mine?

Hai sa mergem undeva cat mai departe, sa ne bagam picioru in tot, sa ii lasam pe astia sa sufere dupa noi, sa mergem sa uitam, sa radem, sa zburam, sa dormim in picioare si sa ne trezim intr-o mare...intr-o mare multime de oameni pe care sa nu-i cunoastem si de care sa ne indragostim si care sa ne urasca pentru dragostea pe care o avem in sufletelul asta trist si "crizat" si obosit si plin de E-uri si de gaze si de cacaturile care le aud in fiecare zi la televizor si de lumea din jur care vrea doar binele ei.
Si sa stam in fund, spate-n spate, sa ridicam mainile, sa simtim ca traim...

Gust de halva

Vine o vreme când sevele arborilor
Ajung să inunde tâmple norilor,
Un răstimp când goana aborigenilor
După inorogul sacrificat de strămoșii barbari
Se împiedică de maul de spini.

Vine o vreme cu gust de halva
Și de lemn proaspăt dezvelit,
Un răstimp de numărat amintiri
Poleite de fosfor și mângîiate de foc,
Un înalt pe care îl intuim între coaste
Și pagini întomnite devreme.

Furnica, fluturele si floarea

Stau tolanit precum un inger pe un nor, numai ca nu sunt inger, iar norul e doar o bordura, prin minte imi trec mai multe ideei decat masini pe autostrada soarelui vara, si precum autostrada mai sus mentionata ma blochez, as vrea sa fac atatea mi-am spus iar dupa o secunda imi dau seama ca nu as vrea sa fac nimic, decad de pe bordura ce o credeam ce-a mai joasa treapta dintre mine si cer, decad undeva pe sosea si incep sa ma scurg odata cu apa ce a spalat strada in aceasta dupa amiaza ploioasa, poate nu a fost destul de rece pentru a ma trezi, sau poate nu ma putut trezi pentru ca nu avea din ce...
Ajung in canalele murdare ale orasului, scursurile unei societati sunt acum pe mine, devin un nimic. Ma opresc... pentru a deveni un nimic inainte trebuia sa fii fost cineva, imi dau seama ca am pierdut notiunea timpului lasandu-mi viata in maini ce nu-s mai curate ca mine, chiar si acum cand sunt aici, locul cel mai de jos al acestui oras.

Ridic mana si ma prin de o furnica, puternica mi-am spus. Ma ridicat, sa chinuit si se pare ca a reusit, ma adus langa bordura de langa care plecasem, un fluture ma prinde de umeri si ma aseaza langa o floare, aceasta isi scutura petalele pe chipul meu, lasandu-mi fata sa straluceasca in soare. poate nu ar fii trebuit dar inchei aici. azi printre picaturi de ploaie soarele mi-a zambit.

Fragment minuscul

Te-ai infasurat in viziunea zilei de maine si treci pe strada prafuind in nestire terasele si magazinele. Crezi in ceva pana cand gandul se topeste prin porii sinapselor si se scurge in emotii care te pietrifica. Astepti si crezi, ai un fel de speranta care acopera toamna cu gingasii din copilarie insă stii că nu este indeajuns. Vezi oameni transfigurati, transparenti si straini insfacati de cotiturile strazilor, impinsi intre peretii caselor sau subtiati in silueta textila prin ascensoare nesigure, urcati mai aproape de cerul innorat. Lumi peste lumi de sticla fierbinte se rostogolesc in bulevarde comune, arcuindu-se sferic in mijlocul multimilor, ca un fel de zapada batatorita de zei si prin care pesti gigantici, preistorici isi jelesc oasele strabunilor. Astepti cu mainile in buzunarele vechi, cu varfurile degetelor atingand fragmente minuscule de paine, astepti un fel de vant precum cel din porturile de altadata, un vad de miros de rufe uscate si de mirodenii.

Eterna trecere

Ti-ai trecut privirea peste aceste silabe si lumea ta le-a sorbit in trecut. Ai avut de multe ori gandul că fiecare gest este expresia unui alt gest de odinioara, ca nimic nu mai deschide porti decat mintea si inima ta se joaca cu o bulca de timp. Lumea ta linistita s-a cutremurat cand ai aflat ca iubirea, adevarul si dreptatea sunt fantomele frumoase care te-au făcut sa visezi insa fiinta lor din carne si oase este o vesnica promisiune.
Ai avut acest gand cu siguranta când te-ai facut mare si ai invatat lucruri despre traiectoria oamenilor si, mai profund, despre traiectoria vietii. Ca toti sclipim si ardem in uraganul vietii, ca toti ne asezam, ninsori de cenusa, pe fundul oceanului nefiintei spre a intelege linistea, ca nici o soarta nu este mai inalta decât un varf de munte si fiecare varf de munte va fi macinat de vant si ploi pana cand se va preface in nisipul fin de pe buza malului, sarutata de nefiinta, val cu val.
Ai avut acest gand si te-ai speriat, ai avut acest gand si te-ai imbatat cu viata, ai avut acest gand si te-ai temut ca iti vei pierde copilaria.

Inca nu a trecut de tot anul acesta , dar mesajul mi se pare mai interesant decat o anumita temporalitate in care ar trebui sa se incadreze melodia aceasta.

L'amie idéale

Dragostea mea este strigatul din fiecare noapte, la ceas tarziu cand clavicula iubitei nu ocupa spatiul si forma pernei de alaturi. Dragostea mea este acel val de sange navalnic care vuieste prin vene in cautare de anotimpuri, dragostea mea este jumatate din ratiunea de a fi pentru acest lut, forma si suflet, precum este un copac coroana si radacini. Dragostea mea este adancul cel mai adanc decat oceanul cand ceruri se scufunda in taina apelor de noapte si nuferi albi cuprind Luna în vesnic cantec de viata.
Dragostea mea este toata inima care a mai ramas sa bata la portile vechi de lemn uitat de timp sau luntrea care a calauzit sufletele la malul promis cand lumile noi, rand pe rand s-au uitat in istorii nescrise. Dragostea mea este dorul pe care nu pot sa il strang in suflet niciodata si nici navod nu am pentru nelinistea lui care izbeste tampla si pieptul ca un rasarit de mare.
Dragostea mea este tot ce am vrut sa am vreodata, cuvant abia soptit ca un ecou pe buzele mele, pe buzele ei, de mama si iubita.

Emotie

Transimitem semnale emotionale in decursul fiecarei intalniri si aceste semnale ii afecteaza pe cei care se afla in preajma. Cu cat suntem mai abili din punct de vedere social, cu atat controlam mai bine semnalele pe care le transmitem rezerva unei societati politicoase este la urma urmei doar o modalitate de a asigura faptul ca nici o scurgere de emotii supăratoare nu va avea loc. Inteligenta emotionala include si administrarea acestui schimb simpatic si fermecator, sunt termenii pe care ii folosim in privinta celor cu care ne place sa fim, pentru ca talentul lor emotional ne face sa ne simtim bine. Cei care sunt in stare sa-i ajute pe altii sa se calmeze, au un deosebit talent în relatiile sociale ei sunt suflete spre care se indreapta cei aflati in situatii emotionale grave. Cu totii suntem practic unelte utile unii altora in acest schimb emotional la bine si la greu

Ciudat

Azi noapte am visat un OZN. A fost intens. Ma aflam intr-o casa pe marginea unui drum. Casa era asezata mai jos decat nivelul drumului, cum sunt casele din apropierea cailor ferate usor inaltate.

Am iesit din casa si am urcat niste trepte catre sosea. Timpul zilei era incert. O lumina verzuie albastra invelea peisajul. Intre sosea si capatul treptelor pe care le urcasem era o peluza larga de gazon. Ma indreptam spre capatul ei cand am vazut pe cer o coada de lumina arzand si venind spre mine. La inceput m-am gandit ce ar putea fi un avion in flacari sau niste artificii speciale, un exercitiu militar. Dar nu era nimic din toate astea.

Fara prea mult zgomot sau nu imi mai amintesc eu bine, nava in forma de dreptunghi, extrem de plata, s-a oprit deasupra mea. M-am intins pe iarba cu fata in sus. Inima a accelerat. Simteam bucurie si frica. Dreptunghiul era perfect slefuit, superb slefuit, argintiu, ca Pasarea Maiastra a lui Brancusi. Niciodata nu mai vazusem ceva atat de perfect. Dintr-o data a inceput sa se deschida, nu mai era un dreptunghi plin, ci, usor, usor, devenea o rama prin care vedeam cerul, nu interiorul navei.

Acum nava era exact deasupra mea. Parea ca fusesem reperat. Din mijlocul ramei stralucitoare s-a format o raza cu un diametru de cativa metri care a coborat spre mine. Am incremenit de frica, dar nu parea decat o scanare lipsita de durere. Nu simteam nimic altceva decat nemiscare. Raza a zabovit pe mine cateva zeci de secunde timp in care am inceput sa ma bucur timid. Apoi s-a retras. Nava si-a schimbat din nou forma, intr-un fel aproape ludic, nu stiu de ce, asa mi s-a parut, dar parca se pregatea sa-mi ofere un spectacol.

Dreptunghiul s-a modficat in mai multe forme geometrice, iar in centrul prin care pana acum vedeam cerul am inceput sa vad o serie de holograme care se succedau fara graba. Parea sa aiba legatura cu mine toata expozitia asta. Parea ca-mi ofereau niste raspunsuri la intrebari necunoscute care aveau legatura cu mine. As vrea sa-mi amintesc exact ce reprezentau toate fotografiile alea, dar nu pot si nu cred ca am reusit sa vad bine nici acolo, intins pe iarba.

Au stat asa, deasupra mea, pret de alte cateva zeci de secunde, apoi au disparut. M-am ridicat din iarba, emotionat, dar nu stupefiat si m-am grabit sa traversez soseaua si sa ma indrept spre un restaurant din apropiere unde aveam sa le povestesc oamenilor ce am vazut. Dar m-am trezit inainte de a ajunge acolo .


Raman intrebarile nerostite si raspunsurile incerte. Ramane senzatia pe care n-o pot explica prin cuvinte. Si convingerea ascunsa pe care nici macar aceasta fraza n-o poate dezvalui, aceea ca a fost adevarat.

La semafor

Stau la semafor si trecutul atarna de mine.
Ce sa fac cu tine? Lumea ideala e un lucru frumos mirositor. Stau la semafor.
Daca trecutul s-ar rupe de mine, as spala vase mai bine.
Asa, toate povestile mele sunt intrerupte de detergent. Visam la povesti murdare intr-o viata imaculata.
Nu ma calific, nu ma calific pentru poza de familie ideala, desi va asigur ca dorm cu ea sub perna. Trebuie sa lupti pentru iubire, s-o cureti de nefericire, prespalare, inmuiere, scurgere.

Iubito, as vrea sa fiu eroul tau, dar mai am de spalat.
Casa trebuie sa fie luna. Curat in casa si pe creier.
La semafor se pune verde si nu pot sa scriu. Splash!! Parbrizul se manjeste cu amintiri.
Stau la semafor si trecutul atarna de mine. Daca s-ar rupe...
Niciun fotograf bun n-a realizat poza ideala. E micul cadou pe care Dumnezeu l-a lasat mediocrilor.

Cautand o rima

Un om a murit. Pana aici nimic spectaculos. Interesant este ca a murit uitand sa respire. A uitat sa respire, pur si simplu. Si a murit. Cand a ajuns in rai o multime murmuranda de ingeri s-a bulucit sa-l vada. Era o perioada in care bantuia gripa, astfel incat unii dintre ingeri isi trageau nasul, iar altii stranutau pe infundate. Omul nostru ii privea speriat.

Dupa ce i s-a povestit cum si de ce murise, un veteran il intreba: cum e posibil sa uiti sa respiri? Ce faceai? Omul raspunse: - Cautam o rima pentru un vers. Un curent de indignare strabatu multimea. Ma rog, nu sunt convins ca era indignare, dar asa a ajuns aceasta poveste la urechile mele. Ingerul veteran falfai a tacere si intreba: - Ce vers? Nu se mai auzi niciun stranut, nici macar un nas suflat. Pentru cateva secunde, desigur, in care omul raspunse din nou: - Daca iubirea s-ar sfarsi pe pamant...

Cateva saptamani mai tarziu nimeni nu intelegea pe pamant de ce cadeau ingeri. Noi stim ca erau ingeri cazuti in cautarea rimei care sa dezvaluie tabloul apocaliptic al unui pamant fara iubire. Se pare ca ingerii pur si simplu uitau sa respire in cautarea celei mai bune rime. Au fost si cateva conflicte la inceput din cauza unora care se grabisera sa prezinte niste variante cu totul si cu totul nepotrivite.

Cert este ca sus acolo ingerii se imputinau. Cadeau pe pamant in chip de oameni.

Dumnezeu, caruia nimeni nu indraznea sa-I ceara ajutorul, zambea in barba, privind cum pe pamant ploua cu iubire.

Mi-am spalat sufletul

Azi mi-am spalat sufletul. Cu flori de cires si roua. Si s-a decolorat atat de frumos.
O lume-ntreaga a sarit atunci, cu coastele albe si tari, peste trupul meu.
Si m-au intrebat, de unde mi-am cumparat sufletul, dar eu i-am mintit ca sunt reduceri pe luna, si toti si-au luat visele, si au fugit degraba acolo.
Si-am ramas iar singur, dar nu conteaza, sufletul meu e acum diferit si zambeste vargat. Oricum cred ca celalalt suflet e de vina,pentru praful de stele dintre plamanii mei. Stii tu, sufletul ala pereche ce-ti tortureaza oasele si mintea si sentimentele aruncand apoi totul intr-o fericire nebuna.


Sti ce e frumos? Ca indiferent daca povestea asta s-ar sfarsi acum intr-un moment sau altul ,ea ar avea deja acel strop de eternitate.Pentru ca indiferent daca nu a tinut mai mult,decat o viata omeneasca sau nici atat, ea a fost de la bun inceput eterna iar eternitatea nu trebuie neaparat sa se realizeze in aceasta viata. Ca si cum trairile noastre ar fii un lung sir de rate. Oricum sentimentul asta, sta scris in genele noastre, precum o roua de diamant. Si nici o furtuna oricat de salbatica ar fi
nu-l poate sterge. Sau poate ca iubirea sta in cearceafuri albe ude de pasiunea noptii ,in picaturi de roua sau in atingerea matasoasa a ierbii. Oricum sentimentele nu sunt croite din trupuri, pentru ca doar sufletele stiu sa iubeasca.

Dreamer

Stiam cum te cheama, iti stiam hainele,zambetele si felul in care-ti colorai buzele. Stiam unde lucrai, iti stiam gesturile si ticurile si toate planurile aberante si visurile. Stiam unde stai, si-mi puteam imagina cu exactitate unghiul din care te pandeste luna, atat de geloasa ca nu poate patrunde pana la tine. Stiam ce-ti place
si imi migaleam gandurile dupa preferintele tale, pentru a-ti atrage atentia si pentru a te speria, cu darurile mele. Stiam idealurile tale, si mai stiam ca niciodata ele nu se intersectau cu ale mele, dar cu toate astea ne placeau poeziile. Iti stiam pantofii de lac, si toate bijuteriile, stiam cum iti aluneca usor, stelutele de nea printre
buclele tale, dar si cum se ratacesc florile de cires in aceleasi locuri.Iti stiam trupul, in fiecare detaliu,la lumina fiecarui astru, chiar daca uneori exagerai cu decenta.

Iti stiam glasul, un ciob de zahar ars, topit intre timpane si asternuturi.Iti stiam gandurile,chiar daca nu mi le-ai spus niciodata. Iti stiam ochii, cum se jucau inocenti si salbatici, cu naivitatea mea incat parca adormeam si ma scufundam printre genele tale. Stiam totul, dar acum parca numai stiu nimic, parca te-ai topit in alte galaxii, si te-ai modelat in altfel, si acum gandurile tale si parul tau, si ochii tai, si buzele tale parca sunt mai rosii, si tu parca ma privesti altfel. Astept sa te reintalnesc sub acelasi soare, iar vantul sa bata printre aceleasi crengi
iar eu sa ma pierd cu tine.

Mi-e dor de tine, dar privesc timid, cum te zbati, si te zbati in mine,
schizofrenica regina. Deformandu-te usor, incarcata de-atatea ganduri, cu bratele sidefate-n zbor, hoinarind printre randuri.Mi-e dor de miscarile tale si de parfumul lor.

multumesc pt inspiratia muzicala: 3AutumnLeaves . Iar pentru cealalta inspiratie ii multumesc vieti.

Pamantul deocamdata

la mine la cabinet a venit acum cateva zile
insusi Pamantul.
Se tot foia, nu-si gasea locul pe scaun
pana ca eu sa-l invit sa-mi spuna
ce il contrange.

- Domnule doctor, mi-a zis el , am o problema
cat se poate de grava
nici nu stiu cum si de unde sa incep.
vedeti dumneavoastra... vreau sa-mi dau demisia.
da , ati auzit bine. renunt.
sunt suparat al dracului de tare
pe toti oamenii astia moderni si grandomani.
pai astia imi fac umbra degeaba.
pe langa ca isi construiesc tot felul
de minunatii si de prostii pe mine
mai au si obraznicia sa ma murdareasca.
iar eu, Pamantul cu ce ma mai hranesc dom le?
de unde imi mai capat eu puterea
sa muncesc zi si noapte non-stop,
daca oamenii nu mai umbla desculti
daca eu nu le mai simt talpile calde pe mine?
toti papucii si pantofii astia care cica le-ar tine
de cald sau i-ar face sa arate mai frumos
pe mine ma scot din pepeni.
Nu, dom le , eu nu mai rezist unei asemenea
infamii, unde e farmecul pasilor goi ?
oamenii astia imbibati in prostie au uitat si sa calce
cum trebuie, nu mai stiu sa se miste liberi.
m-am enervat prea tare acum, nu vreau
sa ma mai gandesc ca si asa am probleme la inima.
la dracu cu voi incaltatii.
imi dau demisia si gata.
sa vedem cine-o sa-mi ia locul.

Se ridica si iesi furtunos din cabinet
cu toti oamenii uitandu-se buimaci
in urma lui.

:-p

Ca un ocean albastru lipit d-un cer bolnav. Imi mangaie plamanii sufletului,zambetul tau suav.Stii cat de tare iubesc felul in care razi? Si cum cu ochii tai infinitul il patrunzi. Esti comica si nepamanteana,cu gesturi coborate din vis.Din cauza asta te admir eu pe tine,esti coltul meu nebun de paradis.

Nebun pentru c-ai mai mult rosu-n suflet ca-n obrajii trupului
Nebun pentru felul in care-ti viseaza privirea in fata necunoscutului.
Uneori noaptea te vad mergand in visele mele
Infingand puternic tocul negru in praful de stele.
Alergi in lumea mea mai repede decat visatorii cei mai buni
Parca ai fi o stea indragostita ce se-nvarte in semicercul lunii.

Esti jumatate de inger in sfert de lume
Intr-o sala cu aplauze multe si zambete false.
Al tau suras cald molipseste lumea-ntreaga...
Esti cea mai frumoasa enigma pe care nu o va dezlega nimeni niciodata.

A fost septembrie...

Ne tot intalnim pe strazi, ne intalnim peste tot
si intamplarea face sa fi la fel de fragila,cu pielea la fel de delicata si buzele la fel de rosii,
iar lumea se evapora din jurul nostru
lasandu-ne singuri sa ne traim intamplarea
si zambetele.

Cu toate astea
nu te-am vazut niciodata dimineata,somnoroasa....
sorbind dintr-o ceasca mare de cafea.
Tu nu te-ai trezit niciodata printre asternuturile mele
si nici eu printr-ale tale si poate tocmai de aia avem uneori cosmaruri,
perna mea e neutra,moarta,
in timp ce parfumul pielii tale se risipeste prin cine stie ce
loc aglomerat,calcat de toti pietonii pe trecerea de la Capitol sau Dacia....

Nu stiu pe unde naiba umbli noptiile,la ce te gandesti diminetiile,
iar cand te vad amiezile...am senzatia ca nu te cunosc deloc
ai prea multe haine,farduri,gesturi,vise,ganduri,amintiri,dorinte....
si ma simt epuizat ,indragostindu-ma de fiecare in parte.

Si o sa fie odata o zi de septembrie
in care-ti vei uda pantofii de piele intoarsa;
s-atunci pasi tai vor hoinari debusolati
iar salcamii-ti vor picura diamante intre gene,
pentru ca pe strada ta
pur si simplu a plouat prea mult...

Si o sa fie odata o zi de septembrie
si cateva secunde de glorie si extaz
in care ma voi rataci in tine,
strivindu-ti plamanii si principiile...

Tramvaiul

Tramvaie de carton fosnesc cand apari si le privesti
lor le e frica de tine pentru ca tu cu mainile tale superbe
le poti face sa tremure de emotie si sa pice sfasiate la pamant.
Tramvaielor de carton le mai e frica si de ploaie sa stii,
se fac fleasca la atingerea stropilor
si care cetatean onorabil
ar vrea sa calatoreasca intr-un tramvai umed?

Astazi sunt un tramvai de carton, pentru ca tu ma atingi,
iar eu incep sa tremur, sa-mi pierd echilibrul de otel
si sa deraiez putin.
in schimb nu mi-e frica de ploaie.
In fiecare clipa in care tu ma privesti incepe o noua era,
cea a tramvaielor impermeabile curajoase in fata ploii
dar neputincioase in fata ta

Dincolo de noi

Vroiam de mult sa fac o calatorie pe marginea sufletului tau, in partea stanga , o prapastie, in partea dreapta ma asteapta o alta margine de suflet.
Cad inspre dreapta, ma trezesc pe o margine tot mai subtire a unui suflet tot mai adanc. Imi tin respiratia ,echilibrul, ca un circar aclamat de un public numeros.

De aici de sus , stand pe o terasa a sufletului cu o panorama exemplara si savurand un ceai am observat un lucru, oamenii care se aruncau de la ferestrele apartamentelor se indreptau in mare viteză catre sol. O femeie de vizavi sari, cu rochia fluturandu-i gratios pe langa corp. Unii de deasupra noastra se aruncau cu capul în jos tinandu-se de mana ,alţii facand dragoste iar cei mai extravaganti, stand imbratisati. Fiinta pe a carui suflet zaboveam imi spunea acesti oameni care cad,
viseaza prea mult ca se iubesc. Odată ce ating pamantul cu viteză impactul puternic cu solul ii trezeste si ii aduce în realitate.
Atunci ea se apropie de mine, imi daduse o parasuta, pe alta si o puse ea în spate
si cu pasi amenintatori se apropie de fereastră.

Inainte de a , sari ea mi-a spus ca daca pui urechea pe pamantul gol poti auzi cum animalele de acolo de jos plang si tanjesc dupa lumina. Cum ar fi daca inainte de a ne prabusi , ai folosi cutitul pe care tu il ai tot timpul la tine si cu ajutorul caruia ai patruns si in corpul meu, si sa tai o bucata din cer, fara nerusinare sa decupezi un patrat sau un cerc, si sa-l ingropam undeva jos de tot in pamant atunci cand ne vom prabusi ca animalele sa nu mai planga pentru ca eu nu mai suport sa le aud cum urla flamande dupa lumina. Am taiat o bucata de cer in forma de soare , ca lumea sa nu banuie nimic, iar in prabusirea noastra am facut o groapa imensa in pamant si am luat cu noi in lumea intunecata soarele ca sa facem lumina si sa fie liniste .

Drumul drept

Drumurile sunt asemeni oamenilor. Nascute si nenascute, altele doar dorite fara convingere. Unele sunt nedorite, justificat sau nu. Exista drumuri nascute stramb datorita unor cause obiective si altele care platesc inconstienta sau doar ignoranta celor care le dau viata. Unele drumuri se nasc frumoase si imbatranesc sau se prapadesc inainte de vreme, in timp ce altele, carora nu le da nimeni nicio sansa se ridica peste noapte, ca intr-o poveste a copilariei in care orice este posibil.

Exista drumuri bolnave, pe care nu ai vrea sa orbecai niciodata, inzapezite, intortochiate si neumblate, ca niste locuri bantuite de spirite rele, dar exista si drumuri insorite, stralucitoare, la marginea carora ai vrea sa te opresti si sa te tolanesti, la soare, langa macii in floare.
Sunt drumuri care numai urca si drumuri care s-au saturat de atata coborare.

Drumurile sunt ca si oamenii, isi duc prin lume crucea, cu trufie sau cu resemnare, dupa caz.

Oare care sa fie “drumul drept”?

Eu sunt

Mintea functioneaza cu cuvinte. Tu esti prezenta. Inainte de a fi fost cuvantul a fost prezenta; omul a incercat sa dea inteles, la ceea ce simtea prin simturile lui, iar asta a dus la aparitia cuvintelor.
Dar, atentie!!!, un cuvant e mult mai sarac decat experienta, e doar o ethichetare a ceea ce este.

E adevarat ca cuvintele ne influenteaza comportamentul; fiindca fiecare cuvant este incarcat cu un anumit grad de prezenta. Cand mintea detine controlul, cuvintele nu sunt incarcate cu prezenta; cand esti prezent cuvintele sunt vii.

Eu sunt, si asta nu are nimica de a face cu cuvintele, cu ceva ce poate fi scris pe foaie oferindu-i un sens. Eu sunt, si de aceea trebuie sa fiu atent, sa fiu observatorul propiei mele minti si deasemenea sa imi locuiesc corpul; fara a eticheta senzatiile pe care le simt. Daca etichetezi ii dai materie prima mintii, si intri intr-un ciclu de gandire. Esti mai mult decat o forma; sau un cuvant.

Esti.

Waiting

Gandul ca s-ar putea sa o vad...S-ar putea sa o intalnesc. Sublima agonie.Teama paroxistica.Bucurie palpabila.Universul concentrat in varful unui ac in mine.
Sunt punctul 0 al universului. Sunt energie fluida.

Forte nenumite,care ar putea sustine stele si planete intr-un dans neinteles,perfect si tacut,toate acele forte stau intinse pana la scrasnire,asemeni unei corzi de vioara,intr-o zvacnire,intr-o asteptare violenta,catharsica.
Duhul blandetii. Ei pluteste prin mine,pe deasupra mea. Tacerea mea e o rugaciune.Gandurile mele urla izbindu-se unele de altele.

Sunt pictura unei furtuni.O gradina zoologica inaintea unui cutremur. S-ar putea sa o vad. S-ar putea ca azi sa Exist. Chipul Ei e lumina.
Sunt umbra. Sunt dovada luminii.
Sunt un diapazon.Lovit de ploaie vibrez numele Ei. Cand il gandesc,simt miros de liliac,se perinda prin mine toate primaverile lumii. Adulmec pe undeva prin preajma lunii parfumul ei din iulie. Aud melodii pe care Ea le viseaza.Viseaza muzica pentru ca este alcatuita din muzica. Daca intind mana in noapte si mangai intunericul, simt pe varful degetelor pielea Ei infiorata sub sarutarea mea.

Praf de lume

Ingrijorare pe trei ganduri aruncate intr-un nisip uscat, ingrijorate dar purtate de vant... mi-am spus "esti un zeu" cand am privit cerul, mesaje ale unei lumi indepartate pe care doar eu le cunosteam, destul de simplu, pictorul nu sa grabit deloc si nici nu sa zgarcit la detalii, a avut grija sa imi opreasca si mie trei stelute, le-am pus pe piept sa le port cu mine mereu, si a mai avut grija sa ma faca sa nu inteleg ce este uitarea si nici macar nu ma invatat sa fiu un zidar bun.

Cine poate construi ziduri cand nu stie cum sa aseze o camarida, si astfel zeci de ploi si-au lasat picuri prin tavanul stramb. Imi aduc aminte de ultima ploaie, ma impiedicam in timp ce fugeam cu oalele prin camera, dar cui ii pasa?! cui ii pasa?... imi vei spune ca tie si ma vei lu-a in brate, dar inainte sa termini de citit vei uita continutul si vei ramane cu ultima propozitie in cap, si asta pentru cinci minute... nu-i vina ta, mai mult e a mea caci iti aduc aminte.

Fantomele unei minti uscate imi aplauda in urechi, maini haotice imi storc sufletul de sentimente, nenorocita soarta mi-au ales, cineva nu a avut noroc la zaruri, si parca cartea care mi-am tras-o nu depasea nici macar cele cinci degete de la o mana, absorbit de dublu sau nimic fericirea sa pierdut. Caci pe undeva a fost si ea, cateodata o vedeam asa cum vezi un curcubeu, parca daca ma grabeam puteam ajunge acolo unde era, puteam atinge, dar... lumea mea se face praf...

Monument al spatiului necunoscut

Toamna intodeauna anotimp care te pregateste pentru acea perioada a , anului in care omul deapana amintiri in casa lui calda cu oamenii dragi stransi in jurul mesei. E capricioasa toamna asta , ba se bucura si zambeste de iti e mai mare dragu , si iti da impresia ca totul in jurul tau sclipeste , ba cateodata e atat de suparata si incruntata incat cutele care i se formeaza de la atata mahnire , nu fac alceva decat sa dea nastere la ploi necontenite , iar respiratia grea si oftatul jalnic , da totul peste cap si apleaca la pamant , la origine , copacii , florile, plantele ,si suflete .
Imi imaginez cum ar fi un oras fara orologiu, fara clopotul din turnu biserici care sa nu te lase sa te indepartezi prea mult de la calendarul tau de zi cu zi. Un oras fara timp e un oras pustiu, secundele si minutele nu mai au ce contoriza, someaza , daca pana si ele se plictisesc de un astfel de spatiu , e cert ca sufletele acelea nu merita sa le treaca nici macar timpul. Un loc fara timp e un oras inchis , nimeni nu stie unde se duc zilele cand noaptea le ia , nimeni nu stie distanta care desparte ziua de intuneric , nimeni nu stie care e casa norilor , care e taina florilor. Cred ca nici vise nu exista , sar putea sa existe totusi istorie , dar cine sa cunoasca taina omului , sau unde e casa Domnului , daca inimile aici sunt inchise iar gandurile nu mai pot zbura in zare , cine sa prinda gandurile acestea si sa le traduca , cine sa faca lumina , atunci cand nici macar nu stii cand va veni lumina ?

Acesta e genu de loc , gen monument necunoscut , la care toti se inchina si-l priveste dar fara sa se intrebe de unde este , ce a fost . Se multumesc cu gandul ca exista . E important sa existi , dar parca e la fel de important sa-ti cunosti trecutul, care inseamna minute si secunde care la un moment dat au curs prin tine , altfel nu esti decat o........taina .

Impresii

Traim intr-o lume plina de culori, de imagini, de muzica, de frumos. Dar asta e doar fundalul. Daca privesti imaginea, in ansamblu, predomina negrul, monotonia, zgomotul, intunericul: ura, furie, aroganta, mandrie, egoism, agresivitate, lupta...
Prefer sa imi amintesc totusi de partea frumoasa, incerc sa las in urma inaginea de ansamblu, sa vad doar fundalul. Poate sunt optimist, lucru care pana nu de mult nu ma caracteriza, dar aveam nevoie sa evadez din realitatea asta odioasa, din viata asta care ucide viata, si mi-am gasit evadarea in muzica, in imagini, in amintiri frumoase, in vise, in poezie, in creatie.

Acum vreo doua zile, intorcandu-ma de la serviciu, vad in scara blocului vecin asezati pe o paturica doi copii - o fetita si un baietel - de vreo 4-5 ani, desenand. Erau asa frumosi, in naivitatea lor, in importanta pe care o dadeau creatiei, fara a avea griji. Ajunsa acasa, am iesit in balcon si langa blocul din fata, in dreptul unui pin ce cunoaste si copilaria mea, vad o fetita la vreo 4 ani care dansa si canta singurica, pentru ea: Lambada iar apoi Macarena. Fra sa astepte audienta, aplauza, incurajari, atentie sau altceva. Fara sa se opreasca din cauza privirilor indiscrete sau a zambetelor pe care le starnea. Dansa si canta pentr EA, un lucru pe care uitam sa-l mai facem dupa ce crestem: sa fim cine suntem si sa facem ceea ce dorim pentru noi, pentru ca asa vrem.
Asta e pentru mine imaginea copilariei. Desi intotdeauna am asociata aceasta imagine cu vara, suntem copii in orice anotimp, si, daca ne amintim mai tarziu, la orice varsta.

Pana sa ma maturizez imi placea si maturitatea pentru ca nu venise vremea ei inca.

Fara suflet

Trebuie sa ne ingrijim de un singur lucru in viata asta: de suflet. N-ar trebui sa fie greu, ne nastem cu el, ne defineste si tot ce facem in viata facem pentru suflet. sau asa ar trebui. dar nu mai e asa....

Din ce in ce mai des observ ca sufletul nu mai conteaza.... nu ne mai cultivam, nu ne mai formam gusturi, nu ne mai respectam ca oameni, nici pe noi insine si nici semenii. Am devenit egoisti dar nu e un egoism care sa fie benefic sufletului (da, eu cred ca exista asa ceva), ci am devenit egoisti intr-un fel care ne distruge sufletul. am devenit mai mult decat egoisti, suntem egocentrici. Suntem interesati, suntem avizi de bani si putere, suntem avari din punct de vedere economic dar si emotional, psihologic, sentimental si cultural.

Nu ne mai intereseaza persoane, nu mai vrem pe nimeni, vrem doar nimicuri, ne croim o viata falsa, bazata pe adunatul a cat mai multor nimicuri, a tuturor lucrurilor banale si nesemnificative pe care le vor toti, nu mai stim sa fim oameni. Suntem fixati pe lucruri pe care nu le analizam si nu le cunoastem valoarea, avem in jurul nostru oameni pe care nu ii vrem, nu mai stim sa visam, nu mai avem idealuri, doar ne dorim dar asteptam zane sa ne implineasca aceste asteptari. Nu mai avem identitate, vointa, credinta, interese "interesante", suntem niste falsi care se ascund in fata unor masti, pe care din ignoranta si orgoliu le consideram perfecte, pentru a nu fi renegati de ceilalti. Nu vrem sa parasim turma desi nu ne place. Nu mai avem valori,nu mai suntem oameni de caracter, nu mai avem personalitate, nu mai incercam sa fim noi, nu mai avem timp, nu ne mai facem timp, nu mai stim, nu mai credem, nu mai spunem, nu mai facem, nu mai avem, nu mai vrem, nu mai dam, nu mai luam, nu mai cercetam, nu mai simtim, nu mai iubim.

nu mai stim sa fim noi,
nu mai stim daca mai avem suflet,
nu mai stim sa avem grija de suflet,
nu mai stim sa fim esenta, suntem ca ploaia,
suntem slabi. Nu avem scuza,
suntem pesimisti si gandim negativ,
suntem horror; avem sufletele in paragina, macinate de multe rele,
suntem suflet"-less".

Franturi

In fotografiile acelea, vad timpul stand în loc și gasindu-mi zi de zi raspunsuri la intrebari...gasesc un da, un nu, un "te iubesc" sincer,nespus pe moment, dar simtit cu toate celulele ...vad cum pamantul tremura sub noi,vad cum traim și ce traim și mai ales vad ca simtim. Simti sa-mi zambesti,simti sa treci dincolo de lentila si sa-mi dai fiori cu privirea. Stii ce se va întampla cu poza asta, stii ca o voi lipi pe perete si când o voi vedea ma voi gandi la tine iar eu stiu ca zambetul tau va ramane mereu in mine. Asa ca zambeste-mi frumos.

Zambeste-mi acum,zambeste-mi pentru maine,zambeste-mi si pentru 17 si pentru 18,dar mai ales pentru ...zambeste-mi,da,da zambeste-mi pentru poimaine,pentru luna ce urmează și pentru tot restul vietii cand vom fi despărtiti și ne vom uita obiceiurile,gesturile,cafelele și versurile,toamnele și amintirile,pasii,mainile,degetele,bratele,trupul,gatul,urechile,buzele si ochii.

Zambeste-mi din fotografie si lasa-ma sa te uit odată, si încă odata, si încă odata...
In fotografie te vad mereu si-ti zambesc melancolic dintr-un colt de toamna ce de-abia iese din puf.
Parca imi e dor de-o ploaie frumoasa de toamna.

Astazi am plans

Astazi am fost la un concert de muzica clasica. Imi place ateneul e unul din locurile in care fiecare dintre noi ar trebui sa se simpta deosebit. Imi place si la opera dar iubesc deocamdata ateneul. Si tot astazi am plans ascultand partea a doua a concertului pentru pian si orchestra de Beethoven.
Stiu ca e un cliseu. Muzica clasica emotioneaza pana la lacrimi, e un fapt stiut. E insa ceva dincolo de emotie. Macelarul spinteca burta mielului si scoate de acolo toate organele, pe rand. Nu ramane nimic. Mainile pline de sange umbla dupa ficat, rinichi, inima. Dispar inmanusate prin taietura larga si reapar pline de carne inca pulsand.

M-am simtit ca si cum sunetul mi-ar fi spintecat membrana translucida si elastica din jurul sufletului meu. Parca o mana nevazuta umbla, fara menajamente, sa scoata afara prin crapatura spintecata de muzica ultimele ramasite, cele mai fine, mai curate si mai gustoase ale sufletului meu. Sau poate din contra, raul ma parasea si ramaneam bun si vlaguit ca dupa o lobotomie. Oricum ar fi, m-am trezit plangand. Fara sa pot controla.

Mi-aduc aminte de dictatori celebri impresionati pana la lacrimi de muzica. Hitler iti putea recita pe de rost librete din operele lui Wagner. Apoi cu cinism omora milioane de oameni. Si totusi, acesti scelerati, varsau lacrimi la maretia lui Beethoven, Mozart sau Handel. Oare nu este limpede ca aceasta muzica atinsa de divinitate reuseste sa scoata fie si pentru cateva secunde o picatura de bunatate chiar si din cel mai sterp suflet? Oare vom gasi vreodata solutia revelarii binelui etern?

Redescoperirea

Opreste-te pentru cateva minute. Opreste-te acolo unde toti cei din jurul tau sunt in apogeul trecerii lor prin lume. Opreste-te exact in momentul in care totul pare sa fie la viteza maxima. Ofera-ti prilejul de a te vedea transpus in fiecare dintre ei. Uita-te atent si analizaza ce ai ajuns. Priveste-i cum te privesc si da-ti seama ca si tu te-ai privi la fel. Analizeaza-i: incaltamintea, pasii, haina de piele sau blugii, umbrelele sau tigara din mana stanga.

Toti te privesc cum ii privesti si nimeni nu te intelege de ce tu stai iar ei se misca, de ce tu esti ciudatul. Ai ajuns ciudat doar pentru ca te-ai privit in oglinda sociala pentru cateva minute. Nu mai faci parte din masa de oameni prea grabiti sa se opreasca si ei cu tine si sa se priveasca in altii, prea putin inteligenti poate. Esti exclus acum, dat la margine. Nu ca ai vrea sa te mai intorci...ti-ai dat seama ce ai ajuns si acum vrei sa fi altfel. Nu mai vrei sa fi obisnuit, nu mai vrei s ate amesteci in paleta lor de culori, mai mai suporti NORMALUL si vrei sa fi TU. E cel mai bun exercitiu de cunoastere.

Acumj FUGI! fugi repede...cat poti tu de tare. Misca-te mai repede ca ei. Fugi intr-un loc in care nu acoperisul blocurilor dau linia orizontului. Fugi oriunde, in orice loc ce iti permite sa fi tu. Fugi de ei. Fugi de ordinar. Fugi de obisnuit. Fugi de ceea ce ai fost si nu erai cu adevarat.

Gand de septembrie

Soare bland de septembrie imi mangaie degetele. Din cand in cand, pictez cu gene orizonturi. Sunt in fata laptopului si revad fotografii.Sufletul ei de lebada isi deschide aripile printre ceruri de chihlimbar si cu ochii inchisi ii aud zborul. Lin se plimba prin palatul acela de cristal din varful muntelui inconjurat de apa imensa si copaci nesfarsiti.Un inger care a fost lebada din Nordul ultimului meu timp. De ea n-ar fi fost, n-as fi stiut.
Miroase a scoarta de stejar si mi-e dor de padurile in care m-ai asteptat. Toamna am gust de struguri si rasaritul ma imbie cu lemn pentru ani ce vor fi sa-ti aline buzele si limba intaiului tau dor.Ai plecat pe front necunoscut soldat si printre bombardamente, cu ruj rosu vei scrie pe oglinzile viselor.

Pulberi kaki cad intr-o simfonie de arome peste frunzele care se desprind in palmele mele. Pulberi din tine. Mirosi a sange si a argint. A castane, cedru si a miere. E toamna soldat. Numai pamantul pe unde mergi stie cum te-au inganat genunchii mei, in noptile in care marsaluiai eternitatea.

De ce m-am gandit la asa ceva pt ca inima mea stie o singura limba. Limba celuilalt. Restul e vocabular.Inima mea nu are colturi la care sa stai. Inima mea stie doar sa te tina de mana.Inimii mele nu-i e frica, nici in moarte nu te minte. Restul o doare. Inima mea vede cu sufletul, si sufletul saruta tot cu gura, atinge tot cu mana. Cand n-are cu cine , sufletul meu face dragoste cu vantul. Restul nu e. Si unde e NU ( pot, vreau, cred, simpt, gandesc, acolo curge sange si bat clopote. Cu sfiala.

Alege sa cazi. Liber. ( second )

Ma deranjeaza ca am redefinit speranta prin partile astea. Pana acum putin timp speranta era un declansator. Era o tableta efervescenta aruncata in paharul cu mizeria de zi cu zi. Fuzionand cu mizeria, speranta mai nastea vise plapande. Acum speranta e o grenada amorsata.
Esti un sinucigas daca mai speri. Iti mananci din propria viata, iti infuleci propriul timp. Esti nebun.
Pe terenurile de lupte se bat ei, cei pe care i-am lasat sa ne conduca in timp ce dormeam. Se bat pana la sange, pana cand unul dintre ei moare. Zona de conflict e inconjurata de garduri inalte impletite cu sarma ghimpata. In spatele gardurilor multimea priveste balind. Victoria nu se va sarbatori. Multimea nu va primi halci de carne sau bani. Nimic din toate astea. Ne uitam totusi. Cu gurile cascate si degetele infasurate pe sarma, stam agatati de gardul protector si privim infometati.

Sunt intr-o permanenta stare de avort. Toate gandurile mele mor in cateva saptamani, jalnici embrioni care n-apuca metamorfoza. Creierul mi-e naclait si sunt paralizat. N-am chiureta, n-am anestezic. Am ceva apa fierbinte in speranta ca vreun gand va reusi sa se nasca si sa-l pot creste pe langa gardurile cu sarma ghimpata.

Intrebarile imi dau o stare de voma. Nu mai intreb nimic. E important sa nu mi se faca greata. Oricum ar raspunde evaziv. Asta m-ar ameti si mai tare. Mi-ar tulbura urechea interna. Acolo unde se formeaza echilibrul. Unde se formeaza echilibrul in tara asta? In fiecare dintre noi. Care noi? In fiecare dintre mine. Oricum, cei care gasesc echilibrul nu intind mana catre cei care bajbaie in vertij. Nimeni nu echilibreaza pe nimeni. Balansul ne defineste. As fi vrut sa-i intreb multe lucruri. Mi-e frica sa nu vomit.

Cat de imbecili sa fim incat sa credem ca o balada populara defineste un popor? Nu balada populara defineste poporul, ci insasi optiunea poporului pentru balada.
O tara care moare trebuie sa lase loc unei tari care se naste. Istoria? In halul in care am ajuns e un detaliu. Trecutul? Un vis urat. Viitorul? Nu stim inca pentru ca ghicitoarele nu platesc taxe.

Alege sa cazi. Liber. ( first )

Sunt chirias in tara mea. Taxele pe care le platesc sunt pretul chiriei. In schimbul acestor bani sunt lasat sa locuiesc in Romania. Ma lasa sa si vorbesc, desi nu ma asculta. Nu e o locuinta extraordinara, nici vorba, iar proprietarii nu se preocupa decat sa-si incaseze banii la timp.
Senzatia ca nu am tara mea e dureroasa. Poate ca in diaspora as fi resimtit mai putin aceasta durere. O plecare asumata e o suferinta asumata. Viata a ales pentru mine sa raman. Inca.

Apatrid in propria-mi tara poate suna paradoxul meu. N-am vorbe si nu mai am nici macar ura. Ar fi fost bine sa-i pot uri pe toti iresponsabilii astia nebuni. Ura e un combustibil. Indiferenta, nu. Indiferenta nu hraneste nimic. Dar ucide la randul ei printr-un soi de exterminare lenta. E ca un camp pe care nu mai creste nimic de la prea multe pesticide.
In Romania nu mai creste nimic. Creste doar o stare de perplexitate gatuita.

Nimeni nu e in stare sa-si elibereze urletul. Pentru ca e greu sa urli cand esti singur. Iar noi, romanii, suntem singuri. Fiecare pentru sine. Urletul se naste in colectivitate sau macar atunci cand pe partea ailalta a prapastiei are cine sa te auda, atunci se desfac baierele sufletului care sa nasca urletul.

Senzatia ca sunt batjocorit nu ma face sa-mi revin. Inca sper ca e o senzatie. Contrar aparentelor sunt un individ pozitiv. Evit inca sa inteleg ca sunt batjocorit. Asta ma transforma intr-un masochist. Bine ai venit in Romania, straine.

Daca vrei senzatii tari si un popor pestrit in mijlocul caruia sa-ti petreci cativa ani din viata e ok. Ce-ti putem oferi? Pai ar fi multe. Iti rastalmacim bolile si iti gresim diagnosticul - asta e supercool- vei trai mereu la maxim, intr-o confuzie vecina cu nebunia. E supertare. Te putem tine ore in sir blocat in trafic si cand vei simti nevoia sa protestezi te lovim si te injuram. Avem pornografie peste tot si aproape legal. E suficient sa-ti faci abonament. Pregateste-te sa fii complet neinteles. Niciodata un strain n-a fost mai aproape de charisma genialitatii ca aici, acum, la noi. Numai la noi cele mai simple lucruri se pot transforma in veritabile enigme. Sfinxul e la orice colt de strada. Orice functionar public iti poate schimba destinul cu cel putin trei intrebari. Avem mizerie morala constanta. Te-ai plictisit de convenientele si sabloanele societatilor civilizate? Ti-e dor de tradari si pumnale in spate? Vrei sa asisti la lucraturi fara subtilitate? Te excita sa n-ai incredere? Vrei sa simti gustul exotic al principiilor terfelite? Iti oferim asta in pachetul standard, straine. Nu-ti cerem sufletul. Iti vrem doar banii. Alege sa traiesti la limita, alege Romania. Alege sa cazi. Liber.

Apusul planetei OM

Ma azvarlu zilele astea in internet cu aviditatea de nou, de frumos, de cunoastere. Dau peste nabadaiosi ce nu si-au rezolvat conturile cu propria viata. Incerc sa dau click mai departe. Ma impotmolesc de descrieri vaste, pe care nu le voi cuprinde niciodata. Intru in hatisuri. Ma simt ca in padurile virgine. Iau maceta si-ncep sa tai. tai tot ce-i iese in cale, doar-doar voi ajunge la tinta. Nu vad niciun satuc cu cosuri fumegande a stiinta, a nou, a neplictiseala.

Dau click mai departe: vesnicile intortocheate cuvinte fara noima ce se doresc a fi metafore. Insiruiri lipsite de sens de care ma dezbar imediat.
Caut videoclipuri. Da. Gasesc cateva. Ma rasfat cu vorbe bine spuse de unii "mari". Da, macar atat. Sa vrei sa gasesti maretia, trebuie sa mergi spre maretie. Sper sa gasesc, totusi, maretie si in cei de langa mine. Minima. Ma bucur cand dau de ea. Jubilez si-mi vine sa deschid pentru asta chiar si o sticla de sampanie. S-o beau singur? Nu, nu merge. O s-o beau virtual, cu amicii virtuali, celor carora le multumesc pentru similaritatile de gandire. Le multumesc ca exista. Ma bucur de ei. Ma bucur cu ei. Ma bucur pentru ei. Pentru ei si pentru mine.

Ma gandeam la ce face criza din oameni. M-au dezamagit. Ei nu se mai lupta cu adevaratele motive, ci cu unele imaginare. Transforma totul intr-un camp de batalie ireal, existent doar in mintea lor. Saracia si nefericirea deformeaza caracterele slabe si le cladeste pe cele tari. Putini raman oameni. Multi uita de ce sunt nefericiti si ajung sa se certe fara noima. Ma minunez. Eu nu sunt ciuca batailor nimanui. Nici macar motiv nu sunt. Sunt doar un observator extern. Raman uimit sa vad ca din senin lumea e agresiva. Privirile piezise le simti in ceafa dupa ce le urezi "O zi buna!". O simt ca pe o ironie. Au uitat sa se bucure cu adevarat. Confuzia le incetoseaza mintile, ducandu-i la actiuni negandite. Ma socheaza.

Nemultumirea se citeste in ochii tristi, in lipsa luminii si licaririi, in absenta sclipirii. Nu mai e nimic dincolo de ei, decat niste ziduri de ruine sufletesti. Voi ajunge sa ma feresc de contactul cu astfel de indivizi. Ma trag in jos. Incerci sa fii amabil, iti spun: "Nu, mersi!". Cred ca, pana la urma, unii chiar isi merita soarta. Eu nu le pot plange de mila si nici nu e datoria mea sa le port de grija. Am vrut pentru ei doar putin soare. Nu-l au. Si nici nu mai au puterea de a-l primi. Si nici vointa. E eclipsa de iubire in sufletele lor. Au ajuns sa traisca in partea de noapte a planetei OM. Si ce pacat!...

Alta floare aceasi gradina

Linistea sa asezat pe pleopele arse de palme, palme primite de la toate acele stele cazatoare ce odata aveau un nume, nume date de iubiri ce odata pareau nemuritoare, nemuritoare in ochi orbi.
Inima timpului a incetat sa bata, priviri amortite cauta un refugiu in care sa creada, patura dorintelor a fost asezata pe cerul lor astfel noi inimi asteapta pentru a fii taiate, acestea vor hranii fara de inteles burtile crapate ale unor flamanzi fara de loc.
Cineva a rupt linistea oferind un " Te Iubesc" pe o buza crapata de vant, iar o mana atinge un mijloc oferind furnicaturi pana in varful degetelor, ochii sau transformat in nori oferind umarului ploi, si ea dorinta isi cauta locul, fara a intreba cat timp mai are de trait.

Te rup din trecut frumoasa floare, in aceasta toamna ai gustat din maturitatea lumii, poate prea devreme pentru sufletul tau cinstit. Cata culoare intr-un pachet de carti, si cate litere pe cer citesc noaptea, cate puncte am pus dupa fiecare lacrima, si cata libertate am gasit dupa fiecare colt, cate cuvinte scrise de o amintire stangace,si cate pleoape umede sau scurs, doar mainile isi mai amintesc drumul si doar corpul tau cunoaste libertatea. E doar o soapta intr-un anotimp ploios, e doar un vis, caci maine ne vom naste iar .
Suntem doar umbre, ai unor sfinti diformi, fi gustul meu, asupra omenirii.
Defectul tau ma face sa fiu om.

Oda celei ce va sa vina ,

Nu mai pot sa respir…valurile tale imi cioplesc cuvintele pana la sufocare. Ma ameteste marea ta. De unde ai atata putere ? M-au inghetat strigatele copacilor pe care i-am tot taiat sa potriveasca in palma pianistului sublimul. Bratele tale albastre iar m-au gasit. In padurile unde am zacut ultima oara, tot descult ai alergat . Cate nopti mai avem de privit ca sa simtim in bucatile departarii rupte din noi, aripi? Cu atatea telegrame sarate pe care mi le trimiti, ochii tai ingropati in pielea mea, sangereaza. Da sau nu de ti-e, mana cu care ma chemi ridica ultimul inger in vitraliile raiului . Ma spal dimineata in inima ta si raman cu stele pe gene. As cadea de tot in tine sa ma ingroape intrebarea in nisipul cu care te plimbi prin viata mea.

Sufletul meu e prea mic astazi ca sa cuprinda infinitul.
Sau orizonturile.
Inima mea nu cunoaste astazi decat intrebarea
care ma bantuie de cativa ani printr-o umbra .
Ma rastigneste astazi durerea.
M-au infrant astazi cuvintele.

Si astazi ploua

La Paris ploua , la Bucuresti, ploua, iar eu ma plimb prin ploaie cu o umbrela neagra cu capat de carja. Imi place cand ploua domol toamna. Si ploua peste piatra cubica, cand ploua capata o culoare rosietica, parca cararea mea ar fi un rau insangerat. Atata suferinta pentru niste biete pietre cubice. Si continua sa ploua , nu cred ca se va opri curand , am o retinere de a ma uita in sus, presimpt ca cerul e atat de incarcat si nu imi face placere sa am dreptate in privinta asta , asa ca incerc sa evit , ochii mei alearga pe raul insangerat al dalelor de piatra. Si continua sa ploua.

Ma gandesc ca in momentul cand am sa imbatranesc am sa-mi permit sa port si palarie, fara ca cineva sa ma priveasca ciudat, pentru ca nu va fii decat un accesoriu la moda in acele momente , varsta nu-mi va trada preferintele extravagante de acum. Nu-mi face placere sa ma ud , dar mie dor de verdeata , si chiar daca ploua am sa ma asez pe o banca. Intodeauna ma intreb unde ar trebui sa ma asez la mijloc sau pe margine, aceasi dilema imi ia intodeauna in jur de doua minute din viata ca sa ma hotarasc, desi e libera prefer sa stau mai pe margine. Si continua sa ploua. E liniste , atat de liniste , fac abstractie de picuratul cerului si incerc sa aud picaturile care se preling de pe petalele zecilor de trandafiri din fata mea. Sunt superbi si atunci cand continua sa ploua. Intodeauna cand vin aici imi doresc sa ma plimb pe marginea lacului , desi niciodata nu pot sa fac o tura completa si nici nu-mi doresc , de data asta nu ma mai atrage , nu vreau sa vad salcile de pe margine care isi povestesc singuratatea, nu vreau sa vad valurile ciuruite de stropi de ploaie, prea multa agitatie. Iar eu vreau liniste , atunci cand ploua . Am sa ma ridic si am sa plec, ca intodeauna imi voi aminti aceasi banca pe care a stat o parte din mine cateva momente , pentru ca cealalta parte calatorea printre stropi de ploaie , dar fara umbrela.

Eu si ploaia

Apa. Imensa fluiditate. Vii, pleci, iar vii, iar pleci, dar ramai cu mine mereu. Faci parte din mine asa cum eu fac parte din tine.
Mereu dorm bine cand ploua. Asta pentru ca ma acoperi, iubita Ploaie, ca o plapuma groasa si energia celorlalti nu mai fuzioneaza cu a mea. Imperativa si sonora, fiinta ta multipla ma obliga sa meditez, sa ma gandesc la mine. Sentimentele mele fluide curg si-mi impanzesc tot corpul cum rar mi se intampla. Ma regasesc, Ploaie, ma regasesc ca pe o persoana distincta si ma simt bine in compania mea muta. Regasesc persoana perfecta cu care sa beau ceai de menta in foisor si careia sa ma exprim liber, sigur fiind ca nu ma persifleaza. Eu sunt cel mai bun prieten al meu, persoana cu care intretin o legatura de similaritate spirituala iar tu esti circumstanta care ne pune in legatura.

Eu impreuna cu mine formam o jumatate de om care asteapta alergand cu siguranta ca acolo mai exista o jumatate care asteapata alergand fragmentata si obosita. Sunt o piesa dintr-un puzzle de doua piese pe care vantul le-a ascuns in doua locuri secrete, bine pazite, in doua sisteme solare distincte care sunt despartite de 2161 de zile si 1641 kilometri. Cat de aproape in ciuda distantei reci si necrutatoare. Ploaie, mi-e frica de o eventuala gaura neagra care ameninta eventualitatea asamblarii puzzle-ului nostru. Vreau sa intre in functiune legea magnetismului dar mi-e teama sa nu fiu un ciot demagnetizat. Sunt gata sa fiu absorbit de necunoscut dar mai intai vreau a ma reintregi!

O minune

Imi complic existenta, o fac cu pricepere, sunt specializat
Pot sa iau orice lucru extrem de simplu si sa-l transform intr-unul complicat.
Cu toate astea n-am indraznit niciodata sa complic o minune
O minune e un lucru mult prea fragil, e cam tot ce se poate spune.
Daca ai noroc sa intalnesti o minune
Sa ai grija de ea...
Trebuie sa stii sa intelegi o minune
Si poate o sa stea, poate o sa stea...
Poate o sa stea...

Habar n-am ce trebuie sa faci si cum sa ingrijesti o minune
Probabil sunt cativa care stiu dar oricum nimeni nu-ti spune
Ma gandesc totsui ca o minune e ca o umbra, merge cu tine fara sa stii
Tot ce trebuie sa faci e sa te uiti la soare macar o data pe zi.

Daca ai noroc s-o intalnesti poate o sa stea...

Libertate

Nu-i inteleg pe oamenii care fac jogging cu proprii caini. Am vazut o asemenea scena astazi. Un brac german vizibil plictisit si epuizat de o alergare care probabil redefinea eternitatea pentru bietul patruped. Ce poate fi mai rau pentru un caine in ale carui gene fierbe vanatoarea decat sa alerge monoton in spatele stapanului, silit sa contemple asfaltul, ceva pomi si, eventual, bucati de parc. Mi-ar placea sa pot fi martorul unui dialog intre caine si stapan pe tema asta. Ceva de genul: - Almack, hai baiatule, mergem sa alergam! - Nu stiu ce sa zic Paul, am avut o saptamana grea; cred ca raman acasa... (pe un ton oarecum afectat) - Almack, treci am zis!! - Uite ce e, Paul! Mai intai, te rog sa nu ridici tonul! Doi la mana, nu cred ca rostul meu in viata ta e sa-ti fiu companie la jogging! Eu stiu ca astepti sa imbini utilul cu placutul si ai vrea sa ma faci sa-mi fac nevoile cat timp tu alergi, dar cred ca asta nu te califica in cursa pentru un bun stapan. Sau, pe scurt, du-te fara mine! Ma plictisesti!
Din pacate insa un asemenea dialog nu e posibil si adesea trebuie sa vedem cainii transformati in capricii umblatoare plangandu-si de mila pe rute de jogging.
Cainele nu ar trebui sa defineasca un statut.

Iubesc maidanezii. Independenti, plini de anticorpi, acesti frumosi nebuni ai orasului nostru pot afirma cu laba pe inima ca sunt stapanii propriilor decizii. Viata lor, care se imparte intre hingheri si fatalitate e plina de farmecul hazardului. Nici o constrangere, nici o zi la fel cu alta, idile trecatoare, prietenii durabile, dese schimbari de domiciliu, prigoana, ploaie si vant sau balaceala prin praf in arsita verii. Dar mai presus de toate libertate. Si mai presus de libertate cerul instelat deasupra capetelor lor. Caci ar fi prematur sa vorbim si de legea morala din caine. Una peste alta maidanezii ne aduc aminte ca se poate trai si de pe azi pe maine si inca cu destula poezie. In fata unei asemenea demonstratii, ma inclin. Pentru ca noi oamenii, nu mai suntem liberi de prea mult timp...

Egoism subtil

In sufletul meu exista o camera izolata ( unde pe fundal se canta ceva de genu asta : sugarush beat company - l-o-v-e ). Undeva la etajele superioare. E o camera mica patrata inconjurata de pereti grosi de sticla. De acolo va vad pe voi toti. Numai eu am acces in camera asta. E mobilata simplu, saracacios as putea spune. Un pat, o masa si un scaun. Cand ma inchid in camera pentru mai mult timp ingerii imi aduc sandwich-uri calde.Din camera asta va privesc, adunati la poalele sufletului meu. Nu va aud pentru ca peretii grosi de sticla nu lasa zgomotele sa ajunga pana la mine. Va vad cum urlati, ranjiti, va veseliti sau vorbiti, stati intinsi pe spate si nu ziceti nimic.

Sunteti multi acolo jos. E o adunare care colcaie, animata de un freamat ciudat ale carui origini nu le cunosc. Nimeni nu se incumeta sa urce. Am cainii mei raspanditi printre voi gata sa va muste. Sunt niste dulai negri, aparent inofensivi. Cateodata ii asmut. De multe ori mizeria ajunge sa-mi murdareasaca geamurile. Atunci trimit o femeie sa le curete ca sa va pot vedea din nou.Mananc in liniste sandwich-urile aduse de ingeri.

Ma uit la voi. Nu va aud pentru ca geamurile sunt groase. Gurile se misca grotesc si nu incerc sa intuiesc ce articuleaza. Imi face bine linistea din camera mea. Ma intind pe pat si tac. Durerea din capul pieptului ma mai lasa atunci. Nu am voie sa stau foarte mult aici. Ingerul care imi aduce sandwich-uri vine dupa cateva zile si imi face semn sa plec. Atunci stiu ca trebuie sa ies. Trag aer in piept si ma indrept spre usa...ma mai intorc o data spre inger. Incearca sa-si ascunda compasiunea incruntandu-se...parasesc camera si ma indrept usor spre poalele sufletului...va mai trece timp pana cand ma voi putea intoarce in camera cu pereti grosi de sticla...