Astazi am fost la un concert de muzica clasica. Imi place ateneul e unul din locurile in care fiecare dintre noi ar trebui sa se simpta deosebit. Imi place si la opera dar iubesc deocamdata ateneul. Si tot astazi am plans ascultand partea a doua a concertului pentru pian si orchestra de Beethoven.
Stiu ca e un cliseu. Muzica clasica emotioneaza pana la lacrimi, e un fapt stiut. E insa ceva dincolo de emotie. Macelarul spinteca burta mielului si scoate de acolo toate organele, pe rand. Nu ramane nimic. Mainile pline de sange umbla dupa ficat, rinichi, inima. Dispar inmanusate prin taietura larga si reapar pline de carne inca pulsand.
M-am simtit ca si cum sunetul mi-ar fi spintecat membrana translucida si elastica din jurul sufletului meu. Parca o mana nevazuta umbla, fara menajamente, sa scoata afara prin crapatura spintecata de muzica ultimele ramasite, cele mai fine, mai curate si mai gustoase ale sufletului meu. Sau poate din contra, raul ma parasea si ramaneam bun si vlaguit ca dupa o lobotomie. Oricum ar fi, m-am trezit plangand. Fara sa pot controla.
Mi-aduc aminte de dictatori celebri impresionati pana la lacrimi de muzica. Hitler iti putea recita pe de rost librete din operele lui Wagner. Apoi cu cinism omora milioane de oameni. Si totusi, acesti scelerati, varsau lacrimi la maretia lui Beethoven, Mozart sau Handel. Oare nu este limpede ca aceasta muzica atinsa de divinitate reuseste sa scoata fie si pentru cateva secunde o picatura de bunatate chiar si din cel mai sterp suflet? Oare vom gasi vreodata solutia revelarii binelui etern?
