Am umplut sala.......Oare?

Daca Euclid a reusit sa fie misterios, eu de ce nu pot fi?

Cine spune ca nu sunt? Crezi ca ma cunoști? Nici pe jumătate. Copertina mea ramane ridicata, actorii continua sa joace, iar carapacea ramane deasupra. Nu incerca sa ma scoti. Ies si singur ... uneori.

Adevaratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul.

Sunt o carte deschisa. Citeste-ma. Daca intelegi ceva, atunci esti un fel de Euclid al II-lea. Eu nu inteleg, dar am renuntat de mult la asta.
Sunt o carte deschisă. Citeste-ma. Crezi că acum stii totul despre mine? De fapt, nu stii nimic. Dar imi place sa iti las impresia asta. De ce? Nu stiu ...

Mi-a spus cineva ca mai trebuie sa cresc, mai am multe de invatat si de adaugat in sala mea de teatru. De unde stii? Esti cumva un Nostradamus secund? Tin sa te anunt ca nu-mi plac Nostradamusii.

Te anunt cu regret ca toti crestem si mai avem de crescut. Pana ajungem in pamant. Este trist, dar relevant. Si tot nu ajungem sa invatam, nici macar pe sfert din ce ar trebui si ar fi, pana la urma, firesc. Si poate ca acesta din urma, este un lucru bun. Urat ar fii sa le stim pe toate. Si urat ar fi verosimulul, daca exista unul.
Si te mai anunt cu vehementa ca am crescut destul. Nu mai vreau, multumesc de oferta! Si nici sa mai adaug actori in sala mea de teatru nu-mi doresc. S-a inchis casting-ul. Nu mai e loc. Ce-i prea mult, strica ... iar eu deja am umplut sala.

Masca acra

EA a deschis ochii, iar EL a sarutat-o pe retina. I-a atins ploapele si i le-a stins cu zahar brun.

EL i-a atins buzele cu miere de masline. I-a demachiat pometii patati cu masca de lamaie. Nu stia că mierea e prea dulce. Nu stia ca zaharul e frate cu diabetul.

EA s-a imbolnavit, iar EL a fost de-a drapta patului sau. I-a dat apa din izvoarele cele mai pure iar mancarea a gatit-o cu propria-i figura. EA nu a mai gustat vreodata zaharul. EA a uitat gustul mierii.
Iar masca de lamaie s-a intins treptat , treptat acum pe tot corpul.

EA i-a zambit si a murit in agonie.
EL si-a lipit o masca de satir. Nu a mai vazut-o. Dar nici nu a mai gustat vreodata mierea. Nici macar zaharul brun.
EL nu a mai iubt. EL, nu a mai zambit.
EA, a murit. Zambind ...

Poveste de octombrie

Si-a Inghesuit sufletul intr-un cos de gunoi. Nu avea loc si a imprastiat hartiile urat mirositoare. Cuvinte vechi si mucegaite ii radeau ironic si stupid. Nu-i placea. Ar fi vrut sa iasa, dar corpu-i era invalid. Testul din jurul ei devenea din ce în ce mai mic. Nu-i placea. Dar era nevoie. Cum ar fi putut fi vreodata descoperita?

Nu o mai vazuse vreodata plangand. A alinat-o strangandu-i lacrimile si pictand pe ele fete zambitoare. A privit-o cum ii raspunde cu un zambet timid si a tresarit ca lovit. A placut-o, desi nu o putea vedea. A iubit-o, desi ea nu raspundea. Carapacea parea facuta din plumb. A incerca sa intre langa ea, dar nu a avut loc. A incercat s-o i-a in brate, dar nu a putut. A suspinat si a perorat iubire.

Ea nu a stiut cum sa-l aline. Nu a putut. A incercat sa iasa. Si-a incordat trupul, a inchis ochii si a incercat sa-si sparga gratiile. Nu a mers. Testa ei nu era nici macar o vraja. O lacrima nu o putea evapora, iar un sarut nu putea rupe otelul. Era creatie proprie. Si-a fortificat fiinta asa încat nici ea ss nu mai poata iesi.

Vazand-o cum se chinuie, i-a vorbit pentru prima data. Vorbea cursiv. Simtea cursiv. O iubea cursiv.

Ea nu auzea.El a tacut. Ea a ascultat pentru prima oara linistea. El a iubit pentru prima si ultima oară, o broasca testoasă. In schimb, ea a ramas pentru totdeauna, o broasca testoasă.

Ai vrea sa vii cu mine?

Hai sa mergem undeva cat mai departe, sa ne bagam picioru in tot, sa ii lasam pe astia sa sufere dupa noi, sa mergem sa uitam, sa radem, sa zburam, sa dormim in picioare si sa ne trezim intr-o mare...intr-o mare multime de oameni pe care sa nu-i cunoastem si de care sa ne indragostim si care sa ne urasca pentru dragostea pe care o avem in sufletelul asta trist si "crizat" si obosit si plin de E-uri si de gaze si de cacaturile care le aud in fiecare zi la televizor si de lumea din jur care vrea doar binele ei.
Si sa stam in fund, spate-n spate, sa ridicam mainile, sa simtim ca traim...

Gust de halva

Vine o vreme când sevele arborilor
Ajung să inunde tâmple norilor,
Un răstimp când goana aborigenilor
După inorogul sacrificat de strămoșii barbari
Se împiedică de maul de spini.

Vine o vreme cu gust de halva
Și de lemn proaspăt dezvelit,
Un răstimp de numărat amintiri
Poleite de fosfor și mângîiate de foc,
Un înalt pe care îl intuim între coaste
Și pagini întomnite devreme.

Furnica, fluturele si floarea

Stau tolanit precum un inger pe un nor, numai ca nu sunt inger, iar norul e doar o bordura, prin minte imi trec mai multe ideei decat masini pe autostrada soarelui vara, si precum autostrada mai sus mentionata ma blochez, as vrea sa fac atatea mi-am spus iar dupa o secunda imi dau seama ca nu as vrea sa fac nimic, decad de pe bordura ce o credeam ce-a mai joasa treapta dintre mine si cer, decad undeva pe sosea si incep sa ma scurg odata cu apa ce a spalat strada in aceasta dupa amiaza ploioasa, poate nu a fost destul de rece pentru a ma trezi, sau poate nu ma putut trezi pentru ca nu avea din ce...
Ajung in canalele murdare ale orasului, scursurile unei societati sunt acum pe mine, devin un nimic. Ma opresc... pentru a deveni un nimic inainte trebuia sa fii fost cineva, imi dau seama ca am pierdut notiunea timpului lasandu-mi viata in maini ce nu-s mai curate ca mine, chiar si acum cand sunt aici, locul cel mai de jos al acestui oras.

Ridic mana si ma prin de o furnica, puternica mi-am spus. Ma ridicat, sa chinuit si se pare ca a reusit, ma adus langa bordura de langa care plecasem, un fluture ma prinde de umeri si ma aseaza langa o floare, aceasta isi scutura petalele pe chipul meu, lasandu-mi fata sa straluceasca in soare. poate nu ar fii trebuit dar inchei aici. azi printre picaturi de ploaie soarele mi-a zambit.

Fragment minuscul

Te-ai infasurat in viziunea zilei de maine si treci pe strada prafuind in nestire terasele si magazinele. Crezi in ceva pana cand gandul se topeste prin porii sinapselor si se scurge in emotii care te pietrifica. Astepti si crezi, ai un fel de speranta care acopera toamna cu gingasii din copilarie insă stii că nu este indeajuns. Vezi oameni transfigurati, transparenti si straini insfacati de cotiturile strazilor, impinsi intre peretii caselor sau subtiati in silueta textila prin ascensoare nesigure, urcati mai aproape de cerul innorat. Lumi peste lumi de sticla fierbinte se rostogolesc in bulevarde comune, arcuindu-se sferic in mijlocul multimilor, ca un fel de zapada batatorita de zei si prin care pesti gigantici, preistorici isi jelesc oasele strabunilor. Astepti cu mainile in buzunarele vechi, cu varfurile degetelor atingand fragmente minuscule de paine, astepti un fel de vant precum cel din porturile de altadata, un vad de miros de rufe uscate si de mirodenii.

Eterna trecere

Ti-ai trecut privirea peste aceste silabe si lumea ta le-a sorbit in trecut. Ai avut de multe ori gandul că fiecare gest este expresia unui alt gest de odinioara, ca nimic nu mai deschide porti decat mintea si inima ta se joaca cu o bulca de timp. Lumea ta linistita s-a cutremurat cand ai aflat ca iubirea, adevarul si dreptatea sunt fantomele frumoase care te-au făcut sa visezi insa fiinta lor din carne si oase este o vesnica promisiune.
Ai avut acest gand cu siguranta când te-ai facut mare si ai invatat lucruri despre traiectoria oamenilor si, mai profund, despre traiectoria vietii. Ca toti sclipim si ardem in uraganul vietii, ca toti ne asezam, ninsori de cenusa, pe fundul oceanului nefiintei spre a intelege linistea, ca nici o soarta nu este mai inalta decât un varf de munte si fiecare varf de munte va fi macinat de vant si ploi pana cand se va preface in nisipul fin de pe buza malului, sarutata de nefiinta, val cu val.
Ai avut acest gand si te-ai speriat, ai avut acest gand si te-ai imbatat cu viata, ai avut acest gand si te-ai temut ca iti vei pierde copilaria.

Inca nu a trecut de tot anul acesta , dar mesajul mi se pare mai interesant decat o anumita temporalitate in care ar trebui sa se incadreze melodia aceasta.

L'amie idéale

Dragostea mea este strigatul din fiecare noapte, la ceas tarziu cand clavicula iubitei nu ocupa spatiul si forma pernei de alaturi. Dragostea mea este acel val de sange navalnic care vuieste prin vene in cautare de anotimpuri, dragostea mea este jumatate din ratiunea de a fi pentru acest lut, forma si suflet, precum este un copac coroana si radacini. Dragostea mea este adancul cel mai adanc decat oceanul cand ceruri se scufunda in taina apelor de noapte si nuferi albi cuprind Luna în vesnic cantec de viata.
Dragostea mea este toata inima care a mai ramas sa bata la portile vechi de lemn uitat de timp sau luntrea care a calauzit sufletele la malul promis cand lumile noi, rand pe rand s-au uitat in istorii nescrise. Dragostea mea este dorul pe care nu pot sa il strang in suflet niciodata si nici navod nu am pentru nelinistea lui care izbeste tampla si pieptul ca un rasarit de mare.
Dragostea mea este tot ce am vrut sa am vreodata, cuvant abia soptit ca un ecou pe buzele mele, pe buzele ei, de mama si iubita.

Emotie

Transimitem semnale emotionale in decursul fiecarei intalniri si aceste semnale ii afecteaza pe cei care se afla in preajma. Cu cat suntem mai abili din punct de vedere social, cu atat controlam mai bine semnalele pe care le transmitem rezerva unei societati politicoase este la urma urmei doar o modalitate de a asigura faptul ca nici o scurgere de emotii supăratoare nu va avea loc. Inteligenta emotionala include si administrarea acestui schimb simpatic si fermecator, sunt termenii pe care ii folosim in privinta celor cu care ne place sa fim, pentru ca talentul lor emotional ne face sa ne simtim bine. Cei care sunt in stare sa-i ajute pe altii sa se calmeze, au un deosebit talent în relatiile sociale ei sunt suflete spre care se indreapta cei aflati in situatii emotionale grave. Cu totii suntem practic unelte utile unii altora in acest schimb emotional la bine si la greu

Ciudat

Azi noapte am visat un OZN. A fost intens. Ma aflam intr-o casa pe marginea unui drum. Casa era asezata mai jos decat nivelul drumului, cum sunt casele din apropierea cailor ferate usor inaltate.

Am iesit din casa si am urcat niste trepte catre sosea. Timpul zilei era incert. O lumina verzuie albastra invelea peisajul. Intre sosea si capatul treptelor pe care le urcasem era o peluza larga de gazon. Ma indreptam spre capatul ei cand am vazut pe cer o coada de lumina arzand si venind spre mine. La inceput m-am gandit ce ar putea fi un avion in flacari sau niste artificii speciale, un exercitiu militar. Dar nu era nimic din toate astea.

Fara prea mult zgomot sau nu imi mai amintesc eu bine, nava in forma de dreptunghi, extrem de plata, s-a oprit deasupra mea. M-am intins pe iarba cu fata in sus. Inima a accelerat. Simteam bucurie si frica. Dreptunghiul era perfect slefuit, superb slefuit, argintiu, ca Pasarea Maiastra a lui Brancusi. Niciodata nu mai vazusem ceva atat de perfect. Dintr-o data a inceput sa se deschida, nu mai era un dreptunghi plin, ci, usor, usor, devenea o rama prin care vedeam cerul, nu interiorul navei.

Acum nava era exact deasupra mea. Parea ca fusesem reperat. Din mijlocul ramei stralucitoare s-a format o raza cu un diametru de cativa metri care a coborat spre mine. Am incremenit de frica, dar nu parea decat o scanare lipsita de durere. Nu simteam nimic altceva decat nemiscare. Raza a zabovit pe mine cateva zeci de secunde timp in care am inceput sa ma bucur timid. Apoi s-a retras. Nava si-a schimbat din nou forma, intr-un fel aproape ludic, nu stiu de ce, asa mi s-a parut, dar parca se pregatea sa-mi ofere un spectacol.

Dreptunghiul s-a modficat in mai multe forme geometrice, iar in centrul prin care pana acum vedeam cerul am inceput sa vad o serie de holograme care se succedau fara graba. Parea sa aiba legatura cu mine toata expozitia asta. Parea ca-mi ofereau niste raspunsuri la intrebari necunoscute care aveau legatura cu mine. As vrea sa-mi amintesc exact ce reprezentau toate fotografiile alea, dar nu pot si nu cred ca am reusit sa vad bine nici acolo, intins pe iarba.

Au stat asa, deasupra mea, pret de alte cateva zeci de secunde, apoi au disparut. M-am ridicat din iarba, emotionat, dar nu stupefiat si m-am grabit sa traversez soseaua si sa ma indrept spre un restaurant din apropiere unde aveam sa le povestesc oamenilor ce am vazut. Dar m-am trezit inainte de a ajunge acolo .


Raman intrebarile nerostite si raspunsurile incerte. Ramane senzatia pe care n-o pot explica prin cuvinte. Si convingerea ascunsa pe care nici macar aceasta fraza n-o poate dezvalui, aceea ca a fost adevarat.

La semafor

Stau la semafor si trecutul atarna de mine.
Ce sa fac cu tine? Lumea ideala e un lucru frumos mirositor. Stau la semafor.
Daca trecutul s-ar rupe de mine, as spala vase mai bine.
Asa, toate povestile mele sunt intrerupte de detergent. Visam la povesti murdare intr-o viata imaculata.
Nu ma calific, nu ma calific pentru poza de familie ideala, desi va asigur ca dorm cu ea sub perna. Trebuie sa lupti pentru iubire, s-o cureti de nefericire, prespalare, inmuiere, scurgere.

Iubito, as vrea sa fiu eroul tau, dar mai am de spalat.
Casa trebuie sa fie luna. Curat in casa si pe creier.
La semafor se pune verde si nu pot sa scriu. Splash!! Parbrizul se manjeste cu amintiri.
Stau la semafor si trecutul atarna de mine. Daca s-ar rupe...
Niciun fotograf bun n-a realizat poza ideala. E micul cadou pe care Dumnezeu l-a lasat mediocrilor.

Cautand o rima

Un om a murit. Pana aici nimic spectaculos. Interesant este ca a murit uitand sa respire. A uitat sa respire, pur si simplu. Si a murit. Cand a ajuns in rai o multime murmuranda de ingeri s-a bulucit sa-l vada. Era o perioada in care bantuia gripa, astfel incat unii dintre ingeri isi trageau nasul, iar altii stranutau pe infundate. Omul nostru ii privea speriat.

Dupa ce i s-a povestit cum si de ce murise, un veteran il intreba: cum e posibil sa uiti sa respiri? Ce faceai? Omul raspunse: - Cautam o rima pentru un vers. Un curent de indignare strabatu multimea. Ma rog, nu sunt convins ca era indignare, dar asa a ajuns aceasta poveste la urechile mele. Ingerul veteran falfai a tacere si intreba: - Ce vers? Nu se mai auzi niciun stranut, nici macar un nas suflat. Pentru cateva secunde, desigur, in care omul raspunse din nou: - Daca iubirea s-ar sfarsi pe pamant...

Cateva saptamani mai tarziu nimeni nu intelegea pe pamant de ce cadeau ingeri. Noi stim ca erau ingeri cazuti in cautarea rimei care sa dezvaluie tabloul apocaliptic al unui pamant fara iubire. Se pare ca ingerii pur si simplu uitau sa respire in cautarea celei mai bune rime. Au fost si cateva conflicte la inceput din cauza unora care se grabisera sa prezinte niste variante cu totul si cu totul nepotrivite.

Cert este ca sus acolo ingerii se imputinau. Cadeau pe pamant in chip de oameni.

Dumnezeu, caruia nimeni nu indraznea sa-I ceara ajutorul, zambea in barba, privind cum pe pamant ploua cu iubire.

Mi-am spalat sufletul

Azi mi-am spalat sufletul. Cu flori de cires si roua. Si s-a decolorat atat de frumos.
O lume-ntreaga a sarit atunci, cu coastele albe si tari, peste trupul meu.
Si m-au intrebat, de unde mi-am cumparat sufletul, dar eu i-am mintit ca sunt reduceri pe luna, si toti si-au luat visele, si au fugit degraba acolo.
Si-am ramas iar singur, dar nu conteaza, sufletul meu e acum diferit si zambeste vargat. Oricum cred ca celalalt suflet e de vina,pentru praful de stele dintre plamanii mei. Stii tu, sufletul ala pereche ce-ti tortureaza oasele si mintea si sentimentele aruncand apoi totul intr-o fericire nebuna.


Sti ce e frumos? Ca indiferent daca povestea asta s-ar sfarsi acum intr-un moment sau altul ,ea ar avea deja acel strop de eternitate.Pentru ca indiferent daca nu a tinut mai mult,decat o viata omeneasca sau nici atat, ea a fost de la bun inceput eterna iar eternitatea nu trebuie neaparat sa se realizeze in aceasta viata. Ca si cum trairile noastre ar fii un lung sir de rate. Oricum sentimentul asta, sta scris in genele noastre, precum o roua de diamant. Si nici o furtuna oricat de salbatica ar fi
nu-l poate sterge. Sau poate ca iubirea sta in cearceafuri albe ude de pasiunea noptii ,in picaturi de roua sau in atingerea matasoasa a ierbii. Oricum sentimentele nu sunt croite din trupuri, pentru ca doar sufletele stiu sa iubeasca.

Dreamer

Stiam cum te cheama, iti stiam hainele,zambetele si felul in care-ti colorai buzele. Stiam unde lucrai, iti stiam gesturile si ticurile si toate planurile aberante si visurile. Stiam unde stai, si-mi puteam imagina cu exactitate unghiul din care te pandeste luna, atat de geloasa ca nu poate patrunde pana la tine. Stiam ce-ti place
si imi migaleam gandurile dupa preferintele tale, pentru a-ti atrage atentia si pentru a te speria, cu darurile mele. Stiam idealurile tale, si mai stiam ca niciodata ele nu se intersectau cu ale mele, dar cu toate astea ne placeau poeziile. Iti stiam pantofii de lac, si toate bijuteriile, stiam cum iti aluneca usor, stelutele de nea printre
buclele tale, dar si cum se ratacesc florile de cires in aceleasi locuri.Iti stiam trupul, in fiecare detaliu,la lumina fiecarui astru, chiar daca uneori exagerai cu decenta.

Iti stiam glasul, un ciob de zahar ars, topit intre timpane si asternuturi.Iti stiam gandurile,chiar daca nu mi le-ai spus niciodata. Iti stiam ochii, cum se jucau inocenti si salbatici, cu naivitatea mea incat parca adormeam si ma scufundam printre genele tale. Stiam totul, dar acum parca numai stiu nimic, parca te-ai topit in alte galaxii, si te-ai modelat in altfel, si acum gandurile tale si parul tau, si ochii tai, si buzele tale parca sunt mai rosii, si tu parca ma privesti altfel. Astept sa te reintalnesc sub acelasi soare, iar vantul sa bata printre aceleasi crengi
iar eu sa ma pierd cu tine.

Mi-e dor de tine, dar privesc timid, cum te zbati, si te zbati in mine,
schizofrenica regina. Deformandu-te usor, incarcata de-atatea ganduri, cu bratele sidefate-n zbor, hoinarind printre randuri.Mi-e dor de miscarile tale si de parfumul lor.

multumesc pt inspiratia muzicala: 3AutumnLeaves . Iar pentru cealalta inspiratie ii multumesc vieti.

Pamantul deocamdata

la mine la cabinet a venit acum cateva zile
insusi Pamantul.
Se tot foia, nu-si gasea locul pe scaun
pana ca eu sa-l invit sa-mi spuna
ce il contrange.

- Domnule doctor, mi-a zis el , am o problema
cat se poate de grava
nici nu stiu cum si de unde sa incep.
vedeti dumneavoastra... vreau sa-mi dau demisia.
da , ati auzit bine. renunt.
sunt suparat al dracului de tare
pe toti oamenii astia moderni si grandomani.
pai astia imi fac umbra degeaba.
pe langa ca isi construiesc tot felul
de minunatii si de prostii pe mine
mai au si obraznicia sa ma murdareasca.
iar eu, Pamantul cu ce ma mai hranesc dom le?
de unde imi mai capat eu puterea
sa muncesc zi si noapte non-stop,
daca oamenii nu mai umbla desculti
daca eu nu le mai simt talpile calde pe mine?
toti papucii si pantofii astia care cica le-ar tine
de cald sau i-ar face sa arate mai frumos
pe mine ma scot din pepeni.
Nu, dom le , eu nu mai rezist unei asemenea
infamii, unde e farmecul pasilor goi ?
oamenii astia imbibati in prostie au uitat si sa calce
cum trebuie, nu mai stiu sa se miste liberi.
m-am enervat prea tare acum, nu vreau
sa ma mai gandesc ca si asa am probleme la inima.
la dracu cu voi incaltatii.
imi dau demisia si gata.
sa vedem cine-o sa-mi ia locul.

Se ridica si iesi furtunos din cabinet
cu toti oamenii uitandu-se buimaci
in urma lui.

:-p

Ca un ocean albastru lipit d-un cer bolnav. Imi mangaie plamanii sufletului,zambetul tau suav.Stii cat de tare iubesc felul in care razi? Si cum cu ochii tai infinitul il patrunzi. Esti comica si nepamanteana,cu gesturi coborate din vis.Din cauza asta te admir eu pe tine,esti coltul meu nebun de paradis.

Nebun pentru c-ai mai mult rosu-n suflet ca-n obrajii trupului
Nebun pentru felul in care-ti viseaza privirea in fata necunoscutului.
Uneori noaptea te vad mergand in visele mele
Infingand puternic tocul negru in praful de stele.
Alergi in lumea mea mai repede decat visatorii cei mai buni
Parca ai fi o stea indragostita ce se-nvarte in semicercul lunii.

Esti jumatate de inger in sfert de lume
Intr-o sala cu aplauze multe si zambete false.
Al tau suras cald molipseste lumea-ntreaga...
Esti cea mai frumoasa enigma pe care nu o va dezlega nimeni niciodata.

A fost septembrie...

Ne tot intalnim pe strazi, ne intalnim peste tot
si intamplarea face sa fi la fel de fragila,cu pielea la fel de delicata si buzele la fel de rosii,
iar lumea se evapora din jurul nostru
lasandu-ne singuri sa ne traim intamplarea
si zambetele.

Cu toate astea
nu te-am vazut niciodata dimineata,somnoroasa....
sorbind dintr-o ceasca mare de cafea.
Tu nu te-ai trezit niciodata printre asternuturile mele
si nici eu printr-ale tale si poate tocmai de aia avem uneori cosmaruri,
perna mea e neutra,moarta,
in timp ce parfumul pielii tale se risipeste prin cine stie ce
loc aglomerat,calcat de toti pietonii pe trecerea de la Capitol sau Dacia....

Nu stiu pe unde naiba umbli noptiile,la ce te gandesti diminetiile,
iar cand te vad amiezile...am senzatia ca nu te cunosc deloc
ai prea multe haine,farduri,gesturi,vise,ganduri,amintiri,dorinte....
si ma simt epuizat ,indragostindu-ma de fiecare in parte.

Si o sa fie odata o zi de septembrie
in care-ti vei uda pantofii de piele intoarsa;
s-atunci pasi tai vor hoinari debusolati
iar salcamii-ti vor picura diamante intre gene,
pentru ca pe strada ta
pur si simplu a plouat prea mult...

Si o sa fie odata o zi de septembrie
si cateva secunde de glorie si extaz
in care ma voi rataci in tine,
strivindu-ti plamanii si principiile...

Tramvaiul

Tramvaie de carton fosnesc cand apari si le privesti
lor le e frica de tine pentru ca tu cu mainile tale superbe
le poti face sa tremure de emotie si sa pice sfasiate la pamant.
Tramvaielor de carton le mai e frica si de ploaie sa stii,
se fac fleasca la atingerea stropilor
si care cetatean onorabil
ar vrea sa calatoreasca intr-un tramvai umed?

Astazi sunt un tramvai de carton, pentru ca tu ma atingi,
iar eu incep sa tremur, sa-mi pierd echilibrul de otel
si sa deraiez putin.
in schimb nu mi-e frica de ploaie.
In fiecare clipa in care tu ma privesti incepe o noua era,
cea a tramvaielor impermeabile curajoase in fata ploii
dar neputincioase in fata ta

Dincolo de noi

Vroiam de mult sa fac o calatorie pe marginea sufletului tau, in partea stanga , o prapastie, in partea dreapta ma asteapta o alta margine de suflet.
Cad inspre dreapta, ma trezesc pe o margine tot mai subtire a unui suflet tot mai adanc. Imi tin respiratia ,echilibrul, ca un circar aclamat de un public numeros.

De aici de sus , stand pe o terasa a sufletului cu o panorama exemplara si savurand un ceai am observat un lucru, oamenii care se aruncau de la ferestrele apartamentelor se indreptau in mare viteză catre sol. O femeie de vizavi sari, cu rochia fluturandu-i gratios pe langa corp. Unii de deasupra noastra se aruncau cu capul în jos tinandu-se de mana ,alţii facand dragoste iar cei mai extravaganti, stand imbratisati. Fiinta pe a carui suflet zaboveam imi spunea acesti oameni care cad,
viseaza prea mult ca se iubesc. Odată ce ating pamantul cu viteză impactul puternic cu solul ii trezeste si ii aduce în realitate.
Atunci ea se apropie de mine, imi daduse o parasuta, pe alta si o puse ea în spate
si cu pasi amenintatori se apropie de fereastră.

Inainte de a , sari ea mi-a spus ca daca pui urechea pe pamantul gol poti auzi cum animalele de acolo de jos plang si tanjesc dupa lumina. Cum ar fi daca inainte de a ne prabusi , ai folosi cutitul pe care tu il ai tot timpul la tine si cu ajutorul caruia ai patruns si in corpul meu, si sa tai o bucata din cer, fara nerusinare sa decupezi un patrat sau un cerc, si sa-l ingropam undeva jos de tot in pamant atunci cand ne vom prabusi ca animalele sa nu mai planga pentru ca eu nu mai suport sa le aud cum urla flamande dupa lumina. Am taiat o bucata de cer in forma de soare , ca lumea sa nu banuie nimic, iar in prabusirea noastra am facut o groapa imensa in pamant si am luat cu noi in lumea intunecata soarele ca sa facem lumina si sa fie liniste .

Drumul drept

Drumurile sunt asemeni oamenilor. Nascute si nenascute, altele doar dorite fara convingere. Unele sunt nedorite, justificat sau nu. Exista drumuri nascute stramb datorita unor cause obiective si altele care platesc inconstienta sau doar ignoranta celor care le dau viata. Unele drumuri se nasc frumoase si imbatranesc sau se prapadesc inainte de vreme, in timp ce altele, carora nu le da nimeni nicio sansa se ridica peste noapte, ca intr-o poveste a copilariei in care orice este posibil.

Exista drumuri bolnave, pe care nu ai vrea sa orbecai niciodata, inzapezite, intortochiate si neumblate, ca niste locuri bantuite de spirite rele, dar exista si drumuri insorite, stralucitoare, la marginea carora ai vrea sa te opresti si sa te tolanesti, la soare, langa macii in floare.
Sunt drumuri care numai urca si drumuri care s-au saturat de atata coborare.

Drumurile sunt ca si oamenii, isi duc prin lume crucea, cu trufie sau cu resemnare, dupa caz.

Oare care sa fie “drumul drept”?