Nu-i inteleg pe oamenii care fac jogging cu proprii caini. Am vazut o asemenea scena astazi. Un brac german vizibil plictisit si epuizat de o alergare care probabil redefinea eternitatea pentru bietul patruped. Ce poate fi mai rau pentru un caine in ale carui gene fierbe vanatoarea decat sa alerge monoton in spatele stapanului, silit sa contemple asfaltul, ceva pomi si, eventual, bucati de parc. Mi-ar placea sa pot fi martorul unui dialog intre caine si stapan pe tema asta. Ceva de genul: - Almack, hai baiatule, mergem sa alergam! - Nu stiu ce sa zic Paul, am avut o saptamana grea; cred ca raman acasa... (pe un ton oarecum afectat) - Almack, treci am zis!! - Uite ce e, Paul! Mai intai, te rog sa nu ridici tonul! Doi la mana, nu cred ca rostul meu in viata ta e sa-ti fiu companie la jogging! Eu stiu ca astepti sa imbini utilul cu placutul si ai vrea sa ma faci sa-mi fac nevoile cat timp tu alergi, dar cred ca asta nu te califica in cursa pentru un bun stapan. Sau, pe scurt, du-te fara mine! Ma plictisesti!
Din pacate insa un asemenea dialog nu e posibil si adesea trebuie sa vedem cainii transformati in capricii umblatoare plangandu-si de mila pe rute de jogging.
Cainele nu ar trebui sa defineasca un statut.
Iubesc maidanezii. Independenti, plini de anticorpi, acesti frumosi nebuni ai orasului nostru pot afirma cu laba pe inima ca sunt stapanii propriilor decizii. Viata lor, care se imparte intre hingheri si fatalitate e plina de farmecul hazardului. Nici o constrangere, nici o zi la fel cu alta, idile trecatoare, prietenii durabile, dese schimbari de domiciliu, prigoana, ploaie si vant sau balaceala prin praf in arsita verii. Dar mai presus de toate libertate. Si mai presus de libertate cerul instelat deasupra capetelor lor. Caci ar fi prematur sa vorbim si de legea morala din caine. Una peste alta maidanezii ne aduc aminte ca se poate trai si de pe azi pe maine si inca cu destula poezie. In fata unei asemenea demonstratii, ma inclin. Pentru ca noi oamenii, nu mai suntem liberi de prea mult timp...
