Demiurg

Lumea in care traim ne obliga sa fim demiurgi. Multi dintre noi am ajuns la concluzia ca nu traim intr-o lume frumoasa. Frumosul, la nivel de acceptiune mediocra, a suferit atacuri si lovituri sub centura. El a fost redefinit, pur si simplu. Nu se regaseste acolo unde ar fi normal sa il cautam. Asa ca, fiecare dintre noi se vede pus in postura de a-si crea o lume paralela celei cotidiene. O lume in care sa se inconjoare de bine si frumos. Este o incercare de evadare, dar este mai cu seama o redefinire.

Te gandesti sa-ti alegi cu grija prietenii stabilind matrice care sa-i indeparteze de mitocanii din lumea reala. Cauti cu disperare locuri linistite, romantice sau pur si simplu decorate cu bun gust si populate de lume "normala". Incerci din rasputeri sa mentii un cod al unei minime moralitati, sa nu fii victima compromisurilor la tot pasul. Toate astea te transforma insa, intr-un soi de demiurg, creatorul propriei tale lumi, alternativa la cea de care fugi. Or, incercarea de a crea o lume in interiorul alteia doar pentru ca prima nu mai confirma considerentele noastre morale, este un gest de lasitate si in definitiv un pacat. Plus ca din coliziunea celor doua lumi vom avea de suferit tot noi, ambivalenti de serviciu, victime ale propriilor escapade.

In aceasta lume sa-ti propui o viata frumoasa fara sa tii cont de realitatile celei urate este ca si cum ai incerca sa construiesti o statiune de lux in mijlocul unei puscarii. Mai devreme sau mai tarziu tot trebuie sa mergi la culcare...

Lucruri simple

Viata pe pamant a inceput de la lucruri simple , elementare , pe care omul din plictiseala a inceput sa le complice. Cineva spunea acum ceva vreme ca lumea se va intoarce la simplitate la frumos , la viata tihnita , sau cel putin va tanji si isi va aduce cu placere aminte de ceea ce a fost candva.

E greu sa privesti in jurul tau lucrurile simple care te inconjoara in ziua de azi , dar lucrurile simple iti fac viata frumoasa.Iar faptul ca sunt atat de insignifiante , marunte , te face sa nu le observi. Oamenii simpli fara functii pompoase , fara garderobe scumpe , si fara vorbe dichisite, te fac sa te simti om printre oameni. Am avut ocazia de multe ori sa intalnesc oameni extraordinari , din aceia simpli , care intodeauna intr-o discutie sunt atat de spumosi , incat le sorbi pe nerasuflate fiecare cuvant , intonatie , fiecare cuta expresiva de pe fata lor, sunt oamenii care au crescut natural printre altii oameni la feli de naturali. Unde ii gasesti pe oamenii astia? Cu siguranta la ei acasa, o mare calitatea a lor este faptul ca ei stiu unde le este casa , ei isi cunosc atat de bine mersul vietii lor incat au putut descoperi fara sa fii vrut lucrurile esentiale pe care un om artificial le cauta iluzoriu continu toata viata. Oamenii acestia traiesc intr-o armonie extrordinara cu tot ceea ce ii inconjoara , nu complica nimic , nu isi pun intrebari existentiale, nu ii intereseaza cati litri de apa pe metru patrat va cadea din cer , ei stiu ca va ploua mult sau putin , si asta le este suficient.

Nu sunt oameni rigizi , acri , suparaciosi , inchistati , sunt acei oamenii care au replica , care iti intorc cuvintele , atunci cand considera ca este necesar , sunt oamenii care stiu sa vorbeasca cu sufletul si sa se exprime verbal fara ca aceste ganduri , cuvinte in drumul lor de la creier , suflet si pana la locul exprimarii sa fii suferit vreo alterare, dovada a unui echilibru deosebit. Sunt oameni de bun simt care te trateaza intodeauna ca pe unul de al lor atat timp cat tu nu faci nota discordanta si iti areti fata acra si imposibila, in cazu asta ar fii bine sa ramai in lumea ta artificiala, sincronizata.

Am avut ocazia recent de a zabovi cateva ore in preajma acestor oamenii. Cu ei am stat la o masa cu bancute undeva pe un varf de munte intr-o zi de inceput de toamna extrordinara , se vedea ca e toamna , padurea , iarba , aerul totul , pana si soarele si cerul era unul tipic prea maretei Toamne. Alaturi de ei am mancat bulz , unul din cele mai bune , din acelasi ceaun am mancat toti fara a ne fii sfiit unul de altul fara a avea parte de individualismul farfuriei , pe care o masa de oras lar fii cuprins. Cea mai buna jintita din ultiam vreme tot acolo am gustato ,si alaturi de toate acestea elementul care desclesta falcile sudate ale celui care statea sfiit la masa era , cuiul , un cui , doua , trei...... , depinde de rigiditatea falcilor fiecaruia. Dupa toate acestea ori cat de acru si distant fata de lumea simpla ai fi , ati vei dori sa te mai intorci , sa dai mana cu oamenii acestia sa le asculti povestile nesfarsite de la munte cu fiare si dihani , cu vise si legende auzite din batrani , iti vei dorii sa mai vezi lumea vazuta de la acelasi nivel, si ati vei dori sa fii pe aceiasi lungime de unda cu ei pentru ca ai descoperit ca ati face placere, ca te simti bine , te simti altfel, eliberat de tot si toate , iar un lucru e sigur genu asta de lucruri simple nu se vor uita curand si intodeauna vei avea o admiratie pt ele.
Dar e adevarat ca nu oricine pate sa accepte simplitatea, oare de ce ? Pentru ca acesti oamenii nu mai pot intelege lucrurile simple sau oare nici macar nu le pot vedea sau poate ca sunt prea trufasi ? Numai ca, cu cat fugi mai mult de un lucru paradoxal cu atat te apropi mai mult de el si cazi in propria groapa, asa ca daca timpu si lucrurile sar desfasura de la sine , poate ca totul ar fii mai simplu.

Viata ca un film

Sa ai răbdare, sa nu accelerezi mereu ritmul lucrurilor...avand răbdare obţii ce vrei si ce este bun pentru tine si ştii sa apreciezi. Avand înţelegere ajungi sa cunoşti, sa vezi totul mult mai profund, pentru ca eşti deschis. Calmul este dovada stapanirii de sine, e liniştea pe care o simţi cand eşti cu tine si te simţi bine.

Fiecare interpreteaza un rol in filmului propriei vietii. Unii sunt blanzi, calzi, luminosi, sinceri, buni , darnici, sensibili, altii trufasi, lacomi, invidiosi, rai, egoisti, nepasatori. Apoi din plictiseala si uzura, rolurile se mai schimba. Sunt actorul vietii mele, esti actorul vietii tale. Si mai mult decat atat, ne putem regiza intreaga viata.

Azi pot sa rad, chiar daca sufletul are buzele inclestate si se scalda intr-un rau, pot sa zbor chiar daca aripile mi-au fost taiate, pot sa visez chiar daca ei imi zic ca nu e bine sa o fac. Si pot sa fac si invers, atunci cand sufletul are buzele inclestate si se scalda intr-un rau, sa plang, sa nu pot zbura, desi am aripi, sa nu visez desi pot sa o fac. Aleg totusi primul rol.

De ce sa ma limitez? Limitele ni le punem singuri, mintea noastra ne pune piedici si capcane, de care trebuie sa ne ferim, sa nu cadem in ele. Asa ca e mai bine sa ii lasam culoar liber fericirii, ca sa ii facilitam drumul catre noi. Fara prejudecati, resentimente, regrete, sa ne descatusam mintea si sa o lasam ghidata de inima. Sa ajunga pe ce meleaguri vrea ea, nu noi. Cand suntem actorii vietii noastre, uneori ne distribuim in roluri gresite. Rolurile bune cu siguranta pun intr-o lumina buna pe oricine. Si inca o data, personajul pozitiv este cel apreciat.

Orice scenariu e posibil, dar nu oricare e bun. Chiar sta in puterea noastra sa ne trasam drumul propriilor ganduri, care devin apoi fapte. Daca doar gandind atragem lucruri, punandu-le pe o foaie si vorbind despre ele, imaginandu-ne ca au prins viata, deja le-am dobandit. Asa ca daca stim ca nu suntem un regizor tocmai bun, mai bine sa-i lasam pe altii sa ne indrume.

Atunci cand refuzi

Atunci cand refuzam sa primim, devenim mai putin bogati.
Sa refuzi zambetul sincer al cuiva, caldura sufleteasca pe care e dispus sa ti-o ofere, alinarea, intelegerea, intelepciunea...sa refuzi sa primesti clipa de tacere, dialogul privirilor...si totusi, ai un ideal la care ravnesti insetat...ti-e sete, dar alegi sa ramai uscat.
Te lamentezi si totusi te multumesti sa ramai un puzzle descompus. Prin prisma trecutului vezi si viitorul. Ti-l poti doar imagina. Ti-ai dori ceva si iti imaginezi ca oricum nu vei obtine ceea ce visezi, lucrul la care speri...
Te legi la ochi cu valul ignorantei, al fricii, al neincrederii si treci pe langa lucrurile bune. Si culmea, iti pleci privirea asupra lucrurilor care te deranjeaza si-ti spui: "Asa e lumea!". Dar tu cum esti? Nepasator.
Iti creezi un scut cu care vrei sa te aperi, dar uneori poate infrunti ceea ce trebuie sa accepti. Esti prizonierul propriei temnite.

Vei ramane acel puzzle fara o piesa intreaga viata. Daca refuzi sa primesti...

Memoria este o femeie

Memoria este o femeie, fara casa , ea locuieste intr-un parc imens fara garduri, dar cu multa verdeata , cu platani inalti , si un lac undeva in mijloc. Undeva mai pe la asa numita margine imaginara se gaseste un izvor, loc de unde asi trage esenta iar deasupra izvorului cioplit in piatra scrie asa " omul accepta moartea dar nu ceasu morti sale, sa mori oricand numai cand trebuie sa mori , nu " , asta era principiu pe care trebuia sa-l respecte , aceste cuvinte erau asezate acolo, pentru ai aduce aminte de fiecare data cand se revigora. Memoria , doamna aceasta se indeletnicea mare parte din zi cu hranirea porumbeilor care veneau si plecau din parcul respectiv in fluxuri continue , uneori pasarile aveau un caracter salbatec si se napusteau asupra firimiturilor pe care doamna Memorie le arunca pe pavaj, singura ei grija era de a pregati firimiturile la timp , pentru pasarile care veneau inopinat si flamande. Memoria a observat la un mement dat ca pasarile care vin din spatiul orasenesc au aripile mai grele, aterizeaza usor sunt galagioase, dezordonate , iar cand sa isi ia zborul devin lenese iar la destinatie ajung cu intarziere , isi face griji din cauza acestor pasari care nu isi indeplinesc sarcinile , in principiu acelea de mesager .Pasarile de la munte sau din zonele indepartate de spatiile aglomerate au un zbor mai lent cand dau tarcoale domanei Memori , nu se simpte nici macar un curent , ciugulesc repede firimiturile de paine si repede pleaca inspre destinatie purtand cu strasnicie informatia primita, niciodata nu dau gres si intodeauna ajung la destinatie. Doamna Memorie se odihneste uneori intinsa pe o banca , atunci cand spatiul "corpul" care intretine imensul parc amorteste si el pentru moment. Memoria trebuie sa fie sincronizata perfect cu spatiu care o adapasteste iar tributul ei este de a intretine si de a mentine viu si aerisit acest spatiu, de a fii apta in orce moment de a hrani orce pasare, trimisa de un gand ratacitor , spre a fii hranita cu firimiturile cunoasterii.
Gandirea este tot o femeie care spune asa " O gandire vinovata nu poate fi critica ,iar o gandire care nu e critica e nula ".

Minte versus suflet

Iubim cu sufletul sau cu mintea? Ne gandim oare sentimentele? Negociem?
Fara imaginatie, fara fantezie, lucrurile ar fi plictisitoare. Mental traim momente, iubim persoane.
Daca iubim ceea ce gandim despre o anumita persoana, ne iubim propriile proiectii. Si oare ce inseamna sa iubesti? Sa cauti sa te regasesti in el/ ea sau sa il/o completezi?Pai sa privim lucrurile in felul urmator. Daca un puzzle ar avea toate piesele la fel, n-ar mai iesi nimic. Piesele trebuie sa fie diferite si sa se imbine perfect pentru a crea o imagine finala de ansamblu. Uneori suntem tentati sa confundam sentimentele. Analizam omul de langa noi, il bagam intr-o masinarie de scanat pentru a vedea daca corespunde asteptarilor, standardelor noastre. Si daca cu trecerea timpului persoana de langa noi se schimba, ce facem?
Valurile superficialitatii ne impiedica sa ajugem in larg. Noi facem surf si ne bucuram doar cand valurile sunt la inaltimea potrivita. Uitam sa ne bucuram de linistea apei si nici macar nu suntem curiosi sa ii aflam adancurile. Sau poate suntem, dar prea rar.
Multi oameni marturisesc ca iubesc mai intai mental, iar apoi, dupa o perioada de probe, daca personajul corespunde asteptarilor pe care le au, lasa culoar liber iubirii. Intrebati de ce nu pot iubi pur si simplu, fara sa cunoasca, au raspuns ca un om trebuie sa-ti placa pentru ceva. Daca stii care e acel ceva, ai dat deja un click mental . Nu poti sa-l iubesti pur si simplu pe el, omul, fara sa-l cunosti macar. Si daca nu-l cunosti si simti ceva mai special vorbim de atractie fizica. Si ca sa-i descoperi sufletul trebuie ca mai intai sa-ti placa altceva.Extrem de important este si sincronul iubirii. Esential chiar. Partenerii isi aleg ritmul iubirii. Important este sa te sincronizezi cu cel de langa tine. Nu poate ca unul sa danseze vals iar altul step.Intai iubim mental si apoi cu sufletul? Nu cumva iubim persoana (d)in mintea noastra?
Sunt cazuri in care vedem un diamant intr-o biata piatra si avem o perceptie total gresita. Atunci iubim mental, in imaginatia noastra.Pana la urma iubirea se poate realiza cu mintea , sufletul sau cu amandoua , acum depinde pana la ce nivel vrem sa ajungem.

Operatiune iluzorie

Daca in trecerea mea pe acest pamant as intalnii un inger aflat in agonia mortii, si daca ar fii posibil ca un inger pe pamant sa fie intr-o astfel de stare , asta pentru ca eu stiam ca ei sunt vesnici chiar daca sunt intruchipati in fiinte umane , as incerca sa-l resuscitez de la moarte, sa incerc o , operatie nebuna pe cord deschis.
Dar mie frica pentru ca atunci cand ai voi atinge inima va muri de mana mea prea calda cu care atinsesem mai demult un demon. As fii vrut macar sa-l tin in brate, dar nu am reusit caci se metamorfozase intr-un suierat de vant.
Mi-a atins cu mana lui sidefie parul , apoi fata, dupa care m-a lasat , in vesnica mea de dor incercare de a-l resuscita. Eu am continuat sa ma lupt , dar se pare ca spiritul ia parasit fiinta, inainte de vreme.

Teatrul actorilor grabiti

Cu siguranta fiecare dintre noi joaca pe cel putin o scena si cu cel putin o masca , cel putin un personaj , in acesta temporalitate. Sa ne considerm actori , care au proprii lor fani , mai multi sau mai putini , mai fideli sau nu , care aplauda la final inainte de a cadea cortina din politete sau chiar din suflet uneori, si atunci spectatorii ati daruiesc pe langa aplauzele palmelor , si un zambet si poate cate o floare, atunci te poti considera un actor de succes. Nu sunt sigur daca a fii actor este sinonim cu a fii mincinos. Daca este asa ami place sa cred ca este o minciuna asumata , constienta, si chiar daca este asa tot incalca legile bunului simt, transformad totul intr-o masinarie care produce si vinde vise , iluzii, iar la manivela nu este nimeni alcineva decat mincinosul ( actorul ).
Se poate intocmi o lista a , actorilor grabiti din viata fiecaruia dintre noi , si sunt sigur ca ar fii multi , am putea crea o companie teatrala de invidiat. Fiecare dintre noi am asistat la piese de teatru live ,pe care le-am trait cu intensitate maxima , actorii astia ne-au facut sa traim jocurile lor cu sufletul , astfel am investit in piesele lor sentimente , manifestari fizice ale corpurilor noastre sleite de energie rezultat al intensitati si maiestriei cu care ei asi abordau rolurile. Acesti actori dau maximul din ei pana cand asi ating scopul iar acela e de asi pune marca lor asupra ta ca specatator al manifestarilor subiective. Apoi se lasa cortina , actiunea se termina si pleaca. E ca si cum cineva s-a vandut pe sine , pentru a putea castiga o farama de energie , indispensabila supravietuiri lui pe scenele vieti jucand diversilor specatori. Marsav lucru . Lista asa numitilor " actori grabiti " e lunga, daca stai sa te gandesti cate piese de teatru ai vazut , in ce locuri si in ce circumstante sau desfasurat , sunt sigur ca fiecare dintre noi poate sa-si faca linistit un " teatru al actorilor grabiti ". Un actor garbit dupa ce sia facut rolul , pleaca , numai el stie cum se simpte dupa ce sia jucat rolul , cat de multumit este de jocul lui in fata spectatorilor, poate ca si ei sufera si ar trebui sa avem o compasiune pentru ei atunci cand se sting reflectoarele de pe scena si se lasa cortina, poate ca in spatele ei si ei au regrete , suferinte , dureri , remuscari , poate ar fii dorit sa joace mai bine , sa fie mai expresivi , sa atinga mai profund spectatorul sau dimpotriva poate ar fii dorit sa nu fii pus atat de mult suflet in lumina naivitatii spectatorilor. Dar sa nu fim patetici, si sa consideram in continuare ca asta ai este meseria lui , jocul acesta al face sa supravietuiasca sa fie mai puternic in urmatorul joc al lui.
Exista undeva in lumea aceasta un asa numit spatiu in care acesti actori se intalnesc si asi beau cafeaua si asi povestesc ultimele roluri jucate , o asa zisa cafenea a , actorilor grabiti, ma gandesc ca daca pe scena vietii sunt grabiti , si intr-o astfel de cafenea timpul ar trebui sa li se para insuficient pentru as putea soarbe in tihna licoarea, poate ca un astfel de spatiu nu are nici macar mese sau scaune , asta pentru a le facilita drumul spre urmatoarea scena , pentru a nu putea zabovi, ar fi teribil daca un astfel de actor siar uita personajul in timp ce sar afunda intr-o ceasca de cafea.
Oricat de mult ai gusta jocul de pe scena exista o limita intre zbuciumul sau de acolo din bataia lumini si linistea ta din fotoliu, tu fiind stapanit de rabdare el fiind inversunat de o graba terifianta , zvarcolirea lui acolo sus vine din dorinta de a nu zabovi in ochii tai mai mult decat ia permis acel Regizor universal, care e undeva in spatele cortinei si ai numara in soapte boabele de nisip din clepsidra .

Tind sa cred ca, cu cat asi marcheaza mai mult publicul cu atat va fii mai apreciat , cu cat va strapunge mai profund cu atat va ramane mai mult timp intiparit pe scena teatrului, si la fel ca si marii actori va avea un portret pus la loc de cinste in holul teatrului, ca fiind o particica la consolidarea dramatismului institutie care se numeste in definitiv " fiinta om ", partas la jocul actorilor grabiti.

Gandul

Gandul este o forta imensa, una dintre cele mai puternice arme pe care omul o poseda, desi de cele mai multe ori nu este constient de acest lucru.
Inainte de orce exista un gand, el fiind punctul de plecare a unei actiuni, este oarecum sufletul ratiuni. Oamenii acorda o foarte mare atentie aspectului fizic, isi modeleaza corpul, incearca sa manance cat mai sanatos, dar foarte putini sunt aceia care se ocupa si de sanatatea lor mentala. Ideal ar fi sa consumam zilnic o portie de ganduri, ganduri pozitive.
Puterea gandului a fost demonstrata printr-un experiment simplu.Se pune apa in doua vase , care se ingheata, iar timp de cateva luni adresezi cuvinte de iubire, multumire, fericire, unuia din vase , iar celuilalt cuvinte de ura, nemultumire, tristete. Rezultatul va fii uimitor. Vasul cu apa care a fost incarcat cu cuvinte pozitive a capatat forma unor cristale, iar cel care a fost incarcat cu, cuvinte cu valenta negativa era diform. Experiment facut de Emoto Masaru.
Avand in vedere ca noi suntem apa in proportie de 70 - 90 % , impactul gandurilor asupra noastra si a mediului este extraordinara. Mintea noastra nu sta locului nicio clipa asa ca ar fii bine sa fim mai atenti cu ce o hranim.Gandul este cea mai puternica unealta cu care ne putem sculpta si cu care putem crea lumea.
Avand in vedere ca inca de cand ne-am nascut gandirea ne-a fost modelata de catre tot felul de factori, familie, societate, media, ar trebui pe cat posibil sa nu incercam sa gandim "lucrurile" importante, ci sa le simtim, sa le traim.

Manipularea este prezenta peste tot in jurul nostru, miliarde de mesaje subliminale ne bombardeaza creierul la fiecare secunda. Gandirea e sanatoasa cand nu ne-a fost modelata, cand porneste de la simtire.

Sentimentele se oglindesc in ganduri, atunci cand gandurile sunt curate, clare, cand simtirea este congruenta cu gandul.

Paralela...

... între oameni şi cărţi. De ce aş alege cărţile în detrimentul oamenilor? Sau viceversa? Normal, argumente am găsit destule în favoarea sau în dauna uneia dintre „categorii”, dar un verdict final încă stă sub auspiciile incertitudinii în mintea mea.
De ce cărţi?
Dintr-o suită de raţiuni mai mult sau mai puţin pertinente...
În primul rând, cărţile nu se supără atunci când le laşi de-o parte şi sunt înduioşător de primitoare atunci când ţi-aduci aminte de ele, indiferent de timpul care a trecut de la ultima îmbrăţişare de priviri. Pe când măsurarea distanţei temporale când vine vorba de oameni este infinit mai anevoioasă.
Apoi, cartea nu trădează, nu înşală, nu se vinde. Fidelitatea e o legătură de căpătâi a ei cu cel ce o deschide.
Lecturarea aceleiaşi cărţi aduce cu sine elemente noi, de fiecare dată când ne întoarcem la ea. Mistere nedesluşite până atunci, noi senzaţii, voluptăţi nebănuite. Oamenii însă sunt aceeaşi, neschimbaţi, cu aceleaşi ticuri verbale sau de conduită. Sunt prea puţini cei care, păstrându-şi forma, îşi schimbă fondul.
De ce oameni?
Pentru că nevoia de a iubi a oamenilor nu poate fi concretizată decât prin contactul cu alţi oameni. Iar cărţile, oricât de „disponibile” ar fi, nu pot substitui un suflet, o atingere, o mângâiere.
Poate un argument de ordin mai degrabă practic - oamenii găsesc soluţii (chiar dacă nu cele mai bune) rapide, pe când un răspuns din partea cărţilor poate veni după ani şi ani de căutări asidue. Sau poate să nu vină niciodată...
În plus, oamenilor le stă în putinţă să creeze cărţi, în vreme ce acestea din urmă sunt văduvite de posibilitatea de a aplica reciproca asupra oamenilor (tehnic vorbind).
Astfel că plutesc pe o mare de argumente mai goale sau mai mai pline de temei... Şi momentan am ales cărţile... Poate că greşesc... Sau poate nu...

Experiment

Intr-un acvariu cu pestisori aurii. Acesti pestisori au fost crescuti
intr-un acvariu incapator, pe mijlocul caruia se afla un geam de sticla,
impartindu-l in doua. De fiecare data cand micutii carasi vroiau sa treaca de geamul de sticla se opreau cu botul in geam. Azi asa, maine asa...pana cand pestisorii au priceput ca pe acolo nu se poate trece si s-au limitat la spatiul restrans pe care il aveau, fara sa mai incerce sa treaca dincolo. Dupa doar cateva luni cercetatorii au scos geamul care impartea acvariul. Si ce credeti ca au facut pestisorii?
Au inotat fericiti ca acum au un acvariu dublu ca dimensiuni si ca nimic nu ii mai stanjeneste? Nu. Pestisorii nu au facut absolut nimic si s-au comportat ca si cum geamul de sticla nu ar fi disparut. Pentru carasi geamul era inca acolo si limitele impuse de acel geam inca existau. Pestisorii devenisera prizonierii propriilor credinte si limitari.

Ne putem da seama ca asta nu se intampla doar in cazul pestilor...Si noi ca oameni ne limitam. Uneori poate din cauza fricii sau a incercarilor esuate.Frica este elementul care distruge orice, o piedica pe care noi ne-o fabricam. Putem combate frica incercand, avand curaj chiar daca pe moment nu vedem nimic concret de care sa ne agatam, caci uneori nu trebuie sa stim exact cum vom ajunge intr-un loc, e suficient sa vrem si sa credem ca putem. Dupa mine, principalii dusmani ai oamenilor sunt: gandurile, teama si ei insisi. Pestisorii din poveste au incercat sa treaca de cateva ori de bariera creata, renuntand intr-un final, iar atunci cand piedica a disparut si li s-a oferit ocazia de a fi liberi, abandonasera ideea de a incerca.

The butterfly effect

Noi, oamenii, ne-am indepartat de noi.
Din ce in ce mai multi si din ce in ce mai indepartati. Dezbinati. Dezradacinati. Candva sudati. Acum soldati care se gandesc doar la soarta lor, scopul pentru care au plecat la lupta fiind abandonat. Solitari.
Atata timp cat te vei plasa pe tine in centru, nu te vei mai descoperi niciodata, pentru ca tu esti in toti ceilalti si trebuie sa vezi imaginea de ansamblu ca sa te poti repera pe tine, un gram de polen intr-un urias borcan cu miere.Caramida peste caramida, asa se formeaza casa. In casa traiesc familiile. Familiile inseamna comunitate. Cineva vrea sa faca economie si din loc in loc, lasa cate o caramida lipsa. Casa se prabuseste. De la o caramida lipsa se distruge comunitatea.De la un suflet inchis se inchide intreaga lume. Nu mai esti conectat. Esti doar un mobil cu bateria incarcata, dar fara acoperire. Esti mort. Orice apartine unui sistem. Orice sistem functioneaza bine inchegat, sudat. Dezbinati nu avem nicio sansa. Nicio sansa de supravietuire reala.Inconstienta, neincrederea, haosul, frica, tradarea, amintirea, amaraciuna din tine te fac sa privesti altfel lumea, cu ochi de sticla, terni si goi.
Miscarea aripilor unui fluture intr-o parte a lumii poate provoca un taifun in alt punct al planetei, asta ne spune teoria haosului, "the butterfly effect".
O schimbare infima poate da totul peste cap, poate transforma lucrurile radical.

Perla din suflet

Erau un el si o ea si era vara. Soarele nu avea mila si le brazda tinerilor pielea imbibata de dorinta. Fiind mult prea cald au ales sa se racoreasca in cristalina si intinsa apa. Se spune ca oceanul e format din picaturi de lacrimi de fericire ale ingerilor. Nisipul le preaslavea si incerca sa-si domine setea, tinandu-le la suprafata pentru a se putea bucura oamenii de ele. El practica surf. Ii placea senzatia pe care i-o oferea inaltimea valurilor, vantul care ii ghida miscarile. Si-l facuse aliat si isi dorea sa vina zilnic la intalnirea lor din ape. Putea fi si un soi de egoism in asta, dar prietenia lui cu vantul era sincera. Il purta mereu in directii diferite si il invata lucruri noi. In schimb ei ii placea sa faca scufundari. O fascina lumea de dincolo de ape, din adancuri. Ii placea misterul. Curiozitatea ei de a analiza, cerceta, de a afla cat mai multe despre lucrurile ascunse era imensa. Mormoloci, meduze, scoici, caluti, pisici de mare, alge, studia tot. De ceva timp calatorea in adancuri din dorinta de a gasi perle. Desi trecuse ceva vreme de cand tot cauta, nu isi abandona visul. Credea in visele ei. Stia ca daca dorinta i-a fost data se va intampla candva. Nu avea de unde sa stie cand, trebuia doar sa spere si sa astepte. Ea isi puse costumul de scafandru si se duse in adancuri. Razele soarelui nu o puteau ajunge, dar ii puteau lumina calea. Stralucirea unei meduze a facut-o sa ramana fara ganduri pentru o clipa si doar sa contemple viata ce i se misca sub ochi. A fost ca o binecuvantare. El intra in mijlocul apei unde valurile dansau frenetic! Azi invatau sa danseze charleston. Era incantat peste masura. Dansa cu valurile, cu aerul, cu vantul. El dansa cu lumina, ea cu intunericul. Iubeau doua lumi diferite. Si ei ii placeau valurile, dar uneori se temea sa nu o duca prea departe sau sa nu o izbeasca cu putere de mal. Ii placea aventura, doar ca voia sa se simta in siguranta si sa detina controlul, sa decida ea. Si lui ii placeau lucrurile noi, stia ca viata e o scoala plina de invataturi. Imprevizibilul era unul dintre tovarasii sai cei mai buni. In timp ce dansa gratios cu particulele de apa, un val puternic il dobori si se lovi de ceva. Putin ametit, buimacit, avea impresia ca s-a lovit in moalele capului de o scoica uriasa. Scoica uriasa iesea incet-incet la suprafata. Ochi migdalati, cafenii, nasuc in vant, gura ciresie, gat lung, umeri laptosi, rotunzi. „O fata! E o fata!”, exclama el, usor emotionat. Ii treceau prin minte mii si mii de ganduri, o poiana plina de licurici era creierul lui acum. Ea incepu sa rada si sa isi ceara scuze pentru ca l-a lovit. El obosise si nu se indura sa ia o pauza, asa ca ii multumi fetei. A venit la momentul potrivit pentru a-i oferi acel moment de respiro de care avea nevoie. Au iesit amandoi din apa si s-au asezat pe nisipul fierbinte si uscat. Asa le era si inima, o sticluta cu nisip din cel mai fin, auriu, cu miros puternic de scoici. Plina de dorinta, neudata. Isi vorbira ore in sir. Sticluta fiecaruia devenea din ce in ce mai grea si mai umeda. Le era teama intr-un fel. Parca voiau sa tina doar pentru ei senzatia pe care o traiau, dar erau constienti ca o impartaseau la fel de intens. Si poate asta ii speria. Le placea mirosul de nisip umed. S-au intalnit zile intregi la rand, fiecare aratandu-i celuilalt lumea din care face parte. El a invatat-o sa faca surf, sa riste si sa nu se mai gandeasca prea mult la consecinte, iar ea i-a oferit un pretios dar, l-a invatat sa aiba rabdare, sa vada ceea ce altii nu puteau vedea. In aceste zile pe care le petreceau impreuna, neconcepand sa stea departe unul de celalalt, de parca apa le era liant, in sticlutele lor cu nisip se formasera doua perle. Ea si-a gasit in sfarsit perla pe care o cauta. Era chiar in inima sa.

Altfel de liniste

Acolo unde nu exista disciplina nu poate exista ordine. Ma deranjeaza foarte mult mai ales in ultima vreme dezordinea , de peste tot. Dezordinea de pe strada , dezordinea din servicii , dezordinea de peste tot. Ma deranjaza foarte mult zgomotul asa zisa galagie stridenta , pe care o consider tot o forma a dezordini. In ultima vreme se pare ca unii oameni nu mai au respect pentru cei din jur si asta cu atat mai mult se pare cu cat se afla intr-o comunitatea mai mica in care pe baza faptului ca se cunosc foarte bine intre ei si pe baza principiului tolerantei, asi permit aproape orce nebunie.
Din acest motiv am inceput sa iubesc din ce in ce mai mult linistea , care se pare ca e foarte pretioasa in ultimul timp, indiferent in ce loc te-ai afla . Nici linistea de care se putea profita acum cativa ani pe la ore tarzi in noapte nu mai exista. Se pare ca orele cele mai sublime in care poti sa te simti al naibi de bine sunt cele intre ora patru si ora sase , pana si caini dorm in astea doua ore.E drept ca nu sunt ore foarte accesibile pentru toata lumea, dar asta e si idea , asta pentru ca unii oameni doar pe atunci se pun in pat , dar e ceva deosebit sa stai in aer liber si sa nu te deranjeze nimic , absolut nimic , si sa simti doar aerul tare al dimineti. Ami amintesc ca la tara , se intampla tot la fel , dar acolo era o altfel de liniste si daca vroiai sa te razboiesti pt o oarecare galagie trebuia sa te ratoiesti la vacuta din grajd sau bivolita care tocmai erau mulse , sau la taurul care ardea de nerabdare sa iasa la plimbare pe pasune , sau pe cocosii care obositi de atata intuneric incercau sa dea de veste ca incepe explozia solara. Nu puteai sa te superi nici pe ciurda de animale care trecea prin fata casei si care ridica colbul pana la stresina caselor, apoi ati era mai mare jena sa spui ceva cand mai trecea cate o caruta cu caii, astia erau rari , dar atunci cand trecea cate o caruta trasa de bivoli in mersul lor foarte incet. Tot acolo pe langa aerul tare de dimineata si mirosul de iarba , fan , mai era si mirosul de roua. Nici aici oamenii nu aveau timp , dar aveau o , ordine , ceea ce ma face sa cred ca aveau si o , oarecare disciplina, si nu cred ca era impusa de o persoana anume ci mai degraba de ritmul vietii , care prin esenta e unul disciplinat si ordonat , nu cunosc vreo abatere serioasa de la ceea ce inseamna acest suport temporar al omeniri , de ex nu am vazut ca acelasi om sa se nasca de doua ori , nu sm pomenit iarna atunci cand ar trebui sa fie vara , nici zi in loc de noapte , totul e ordonat, dupa un parcurs prestabilit. La noi nu este asa noi putem , pentru ca ne permitem , sa facem din noapte zi , din vara iarna , pt ca ne lipseste o anumita apartenenta, si din cauza excesului de zel avem capacitatea de o strica ordinea unei discipline universale.

Aujourd'hui, je peux voler

J'essaie de parler le français à partir de maintenant. Sont l'endroit où j'ai appris les premiers mots en français, et aujourd'hui je me suis réveillé avec la chanson de Michel Sardou - Je vole, et c'est agréable. Aujourd'hui, après une longue période je me suis senti que la nature est vivante et engourdi que je le pensais, s'asseoir à l'extérieur et non le soleil est noir, mais il fait froid, il suffit de tondre l'herbe des odeurs, des odeurs de fleurs, des odeurs de terre mouillée. Que mille aimait le mieux aujourd'hui et que cette terre inondée de ces derniers jours qui a été si chaud hier, j'ai pensé que je pourrais exploser. La nuit dernière a été un temps fou, il déchaîne les vents sur cette petite ville, et n'a pas à se faire sentir, mais il était bon. matin, la mère s'est réveillée avec toutes les fleurs sur la terrasse réfutable ou ne se décompose pas, des fleurs pour la maman est en fait une faiblesse.

Eu cred.

Cand nu te lasa sufletul sa te vinzi, cand inima striga in tine a razvratire si vocea ta interioara iti sopteste doar despre nesupunere, iti dai seama ca traiesti ceea ce nu ti-era dat sa fii.
Cand simti ca in tine fierbe mocnit ceva ce inca nu ai scos tu la iveala, pentru ca, sau nu ai avut curaj, sau inca nu te-ai increzut destul in tine, cand simti ca, de fapt inoti impotriva curentului, cand nu-ti mai gasesti locul in lume si cand tot ce ar trebui sa faci nu te indeamna deloc si toate in jur iti par neimbietoare, atunci esti acolo unde nu trebuie sa fii. Esti un neapotrivit, esti un neadaptat, un neasimilat.
Simti ca nu ai somn, simti ca nu ai liniste, simti ca mereu e ceva in tine ca o alarma: tu nu esti unde trebuie sa fii, nu ti-ai gasit locul, nu ti-ai indeplinit menirea, nu asta esti tu.
Te vezi in mintea ta in alte circumstante, incercuit de alti oameni, te vezi intr-alta lume, in aceea in care iti spune tie sufletul ca ar trebui sa fii. Inseamna ca pana atunci ceva in tine a dormit, ca ar fi trebuit sa faci deja alte lucruri, sa iei alte decizii, sa vezi mai multe decat ai acceptat pana acum sa vezi.
Ar trebui sa te trezesti din vis si sa incepi sa faci ceva, acel ceva la care tanjeai si al carui inteles l-ai pierdut in vreme.
Nu renunta niciodata la a-ti ramane tie credincios. A te minti pe tine e cea mai cruda minciuna. E cea pentru care nu te vei putea privi in oglinda. Si te va duce la a-i acuza pe ceilalti mereu, vei tinde sa cauti tapi ispasitori in cei din jurul tau, doar de teama de a te vedea pe tine cu slabiciunile tale.
Invata sa lupti din nou cu demonii din tine! Exista precis un tarm acolo, dincolo de mare si acela e tarmul tau. Incearca doar sa inoti spre el si nu spre alte tarmuri. Nu te mai uita cat de fin e nisipul pe alte plaje, bucura-te de ajungerea ta. Tu nu ai de unde sa stii ca, desi nisipul altora pare mai fin, insula lor poate e infinit mai mica. Ia hatisurile in piept.
Urmeaza-ti vocea launtrica! Iar atunci cand nu mai vezi cu ochii drumul, inchide-i si cauta-l cu sufletul. Poti sa fii si orb, caci inima iti va spune mereu incotro sa te indrepti. Ascult-o si fa cum iti spune. Caci tot in ea iti vei gasi si puterea si, mai apoi, multumirea.

Creier in agonie

Sunt sleiti, neputinciosi, jilavi, uscati de sangele care urca din ce in ce mai greu pana la capatul celor mai ascunse nervuri. Sangele se retrage si ei atarna, atarna ca rufele uitate pe o sarma intr-o curte batuta de arsita, ocolita de vant. Este greu sa privesti un asemenea spectacol. Iti feresti privirea de un astfel de om.

Asa cred eu ca arata un creier flescait, un creier neantrenat, un creier care nu face asociatii, care nu alearga, ale carui canale comunicatoare sunt infundate, un creier imobil, bolnav de o liniste venita din repetarea acelorasi informatii zilnice, infundat cu aceleasi glume, hahaieli si platitudini. Asa cred eu ca arata un creier care nu e fecundat, care nu gusta metafora si nu juiseaza intelegand comparatia, pentru ca mai apoi, timid si crud ca un pui de vultur iesit din gaoace, sa incerce pe spuza lui sa faca primii pasi catre marele zbor: ideea, framantarea, chinul gandului.
Un creier pus la treaba de toata frumusetea acumulata din cuvintele luminoase ale geniilor lumii, un creier inundat zilnic de sangele proaspat spalat in etuve de cuvinte.

Un creier siderat de propriul sine, altul in fiecare zi, un creier ai carui muschi plesnesc de sanatate, fibrele electrizeaza totul in jur, gandurile zbarnaie, imaginatia este un panou imens cu catralioane de leduri pe care se perinda la infinit orice poveste, crampei, vis, sfert de vis, orice ramasita subliminala, macerata in eternitati demult ingropate si o explozie, una din cele cateva sute care se intampla zilnic cu un creier solicitat, reveleaza minuni nestiute, neatinse, nebanuite.
Un creier viu este ca o statuie greceasca din marmora verde pal simbolizand un tanar efeb sau vreun discipol perfect conturat ce pare aproape viu, cu muschii vorbind.

In restul cazurilor se numeste creier in agonie.
Cred ca o minte luxurianta, o minte bogata si antrenata este adevaratul muschi este tineretea fara batranete. Cand mintea nu e atinsa de bolile ascunse ale uitarii si nebuniei, ea este singurul nostru sprijin. Cu conditia sa o fi antrenat la timp.

Libraria

Fiind acasa , nu se putea sa nu remarc anumite lipsuri , poate nu e cuvantul cel mai potrivit , dar vreau sa ma refer la un lucru care ma facut fericit , care ma facut sa visez. Este vorba de prima librarie pe care am vazut-o pentru prima data in viata mea .Binenteles ca era universul meu , era mica incapere in care ma intalneam intodeauna cand intram acolo cu prietenii mei.
Acum, librarie inseamna locul acela plin de carti , ei bine nu era chiar asa era un loc in care cartile cu caracterele lor inchistate in paginile colorate si cartonate de multe ori locuiau pe rafturi de lemn si in spatele unor mari oglinzi care le tineau la distanta ca pe niste lucruri nepretuite , de cealalta parte a incaperi in care la fel ca si cartile locuiau pe rafturi de lemn jucarii, multe , multe , multe , erau colturi in care masinile stateau gata pregatite doar de a fi conduse de un pusti care sa vina si sa arda de nerabdare sa puna mana pe una din ele , apoi indineni in miniatura asteptau sa intre in razboi cu lumea noua , care venisera cu trenurile nou aparute in acea vreme , ei bine toate acestea aveau un loc undeva pe tejghea , asta poate pentru a le da posibilitatea ca atunci cand linistea celor cuvantatori se asterne sa aiba un spatiu mai aerisit pe care sa-si poata duce bataliile. Avioanele erau agatate care pe unde, gata sa decoleze de pe pista entuziasmului unei fiinte care asi punea toate sperantele in acea jucarie ca-l va purta acolo sus printre nori. Tin minte ca pe ultimul raft acolo unde pe vremea aceea aveam impresia ca nu are cum sa ajunga nimeni , stateau animalutele de plus, ursii , nu ami place sa le spun ursuleti , si asta pt ca sunt baiat , deci , ursii , tigrii , girafele , si nu prea cred ca era omis vre-un animal din jungla sau din savana africana.
Ei bine asa era conturata lumea in acest spatiu , pe o parte erau acele exponate tinute in vitrina iar pe cealalta era marea masa , acolo era agitatia. Aveam impresia ca acele oglinzi care tineau la distanta cartile erau puse acolo chiar pt a le proteja de aceea prea multa viata si voiciune a indienilor , a masinilor care goneau pe inserate prin acest spatiu, de avioanele care in zborul lor cine stie peste ce caractere iesit din paginile cartilor ca sa-si mai traga sufletul , ar fii putut da si lar fii putut rani.Doua lumi in acelasi spatiu .Sincer partea agitata ma atragea intodeauna , prin culorile si formele interesante a fiecarui exponat , pt ca asa le consideram , stiam ca atunci cand voi intra acolo va trebui sa-mi aleg doar una din zecile de jucarii, habar nu mai am pe ce criterii o alegeam. Tin minte usa masiva de fier , grea care antodeauna ami punea probleme cand intram acolo, dar am inteles ca era nevoie de o astfel de masura de securitate si nu din cauza pustilor ca si mine care nu ar fii putut sa-si abtina spiritul jucaus , pt ca recunos chemarea spre acest spatiu era destul de mare ori de cate ori treceam prin fata lui .
De obicei se intampla sambata sa trecem pe acolo , cand ma lua mama la piata , locul in care se gasea acest spatiu era binenteles deosebit , era unul dintre cele mai frumoase zone ale orasului , era centrul vechi , cu primaria la doi pasi iar vizavi era parcul acela mic si cochet al orasului , pazit parca si el la randul lui de imensa biserica Romano Catolica. Nu am avut o relatie deosebita cu doamna care era aceasi atunci cand intram pe usa librariei si zambea intodeauna , prima data la mama , apoi si mie atunci cand trebuia sa ami exprim dorinta sau parerea. O suspectez pe mama de oarecare cardasie cu doamna respectiva, dar nici pana acum nu am clarificat treaba asta. Apoi tin minte ca intr-o vreme doamna respectiva a disparut iar prezenta incantatoare a devenit o tanara blonda , inalta si tin minte ca intodeauna purta ochelari peste ochii ei albastri , frumosi de altfel mi se pareau mie pe atunci , am aflat pana la urma ca acea prezenta nu era nimeni alcineva decat fica doamnei zambitoare. Asta ami amintesc eu despre acest loc , acum de ceva vreme nu mai exista a disparut , a mai ramas doar spatiul in aceiasi locatie dar cu alta intrebuintare una mai contemporana, sa zicem , dar mai putin fascinanta , e ca si cum la un moment dat cineva ati fura ceva la care tineai mult , mult , mult .
E trist , din tot ce a fost , a mai ramas cred, dar nu sunt sigur , doar usa aceea metalica , in rest a fost invadat de acel material pacatos care nu face nimic alceva decat sa sufoce amintirile. E un loc trist acum fara nimic , e o gaura goala , pt mine , si oamenii care erau acolo au disparut , totusi pe doamna zambareata am regasit-o acum cativa ani la ea acasa , intamplator fiind intr-o deplasare , mia facut o deosebita placere sa o revad neschimbata dar totusi doar pe jumatate intreaga , pt restul a murit odata cu acel spatiu , cel putin pt mine nu va fii intreaga decat atunci cand o voi regasi in acelasi spatiu in spatele tejghelei zambindu-i mamei , apoi mie .

Mini - dragonul

mini-dragonul de apartament. Spre deosebire de dragonii obisnuiti, mini-dragonul de apartament are aspect complet uman. S-ar zice chiar ca e un omulet. Dar cei ce au asa ceva in propria lor casa, stiu foarte bine ca este doar o iluzie. Mini-dragonul pare sa se hraneasca la fel ca noi, oamenii, insa fara sa ne dam seama, el ne digera neuron cu neuron, molecula cu molecula, ducandu-ne spre chinurile fantastice ale iadului pe pamant. Mini-dragonul meu nu face altceva decat sa vorbeasca toata ziua. Si culmea, este un mini Captain obvious cum n-am mai intalnit. El observa cu usurinta lucrurile complet EVIDENTE. Dar, in orice caz... Se poate spune ca daca ajung in iad (ceea ce nu ma indoiesc ca o sa urmeze dupa chinurile vietii) o sa-mi fie mai usor de suportat chinurile "vecinilor" mei alarmati, ale sufletelor inchise pentru totdeauna in subsolurile pamantului. Pentru ca, sa stai in casa, in permanenta, cu un mini-dragon de apartament, nu este deloc raiul pe pamant. Nici macar atunci cand acesta doarme.
Dragonul-mama isi poarta geanta oriunde dupa ea, si o uita la fel de repede cum uit eu de laptele de pe aragaz pus la fiert. Astfel, dragonul-mama isi aduce aminte de posetuta ei abia dupa jumatate de ceas cand am parasit fata locului. Desigur, nici dragonul-tata nu se lasa mai prejos. Dragonul-tata poate fi deosebit de ceilalti dragoni prin urmele lasate. Si nu sunt urme in forma de gheara uriasa, sau mai stiu eu ce alte forme... ci isi lasa la propriu URMA INCALTAMINTEI dupa el... oriunde pleaca, acesta este insotit de mai multe perechi de incaltaminte, acasa intorcandu-se doar cu una din acestea. Asa ai poti gasi urma dragonului. De ajungeti in nu stiu ce satuc din Franta (unul foarte simpatic, de altfel) sau de ajungeti prin hotelurile din Bucuresti... vei stii pe unde se gaseste dragonul.Conform avertizarilor AND (agentia nationala a dragonilor), Dragonul-tata de apartament este foarte probabil sa fie vazut intr-un sat italienesc. Pentru mai multe detalii, consultati-o pe Mama Omida sau pe Madam Argentina.

Peste tot doar hartie...

...exista un oras undeva inainte de capatul lumii, facut din hartie.aceasta creste peste tot si e acoperita cu propozitii si fragmente din carti.
Pe strazi se pot vedea masini , motociclete , tramvaie toate din foi. Mi-ar placea si mie sa zbor cu un avion confectionat dintr-un fragment din Buzzati sau sa ma plimb cu o barca dintr-un poem de Sorescu.
Orasul are si oameni saraci si bogati.Primii sunt cei care mananca beau si se spala cu tabloide doar pentru ca sunt mai ieftine si usor de gasit. Instaritii sunt cei care servesc dimineata o portie sanatoasa din Maestrul si Margareta acoperia cu Spuma Zilelor. E foarte interesant modul in care oamenii de aici se spala pe dinti: isi acopera acestia cu fragmente interminabile din Kant , si dintii devin albi (ca hartia bineinteles).
Am uitat sa spun ca in acest oras si oamenii sunt de hartie. Culoarea lor difera , nuantele de alb sunt pretutindeni. Mai exista si niste cetateni de culoarea cartonului maro. Ei stau tot timpul in grupuri restranse , vand ilustrate pe post de covoare, merg din casa in casa si colecteaza hartiile vechi de la vecini. Pe langa asta , poarta mustata si palarie iar muzica lor e frumos colorata si cartonata.
Asfaltul orasului e facut din copertile unor carti de valoare suspectibila si aici nu am sa dau nume.
Este interzis focul si e de inteles de ce. Oamenii nu au mai vazut acest fenomen de mult, doar cei batrani isi mai amintesc cum arata. Cel ce e prins cu focul la el este arestat de indata.
Plimbandu-ma pe strazi , am dat intamplator peste o nunta de hartie. Proaspat casatoritii isi puneau pe degetele subtiri niste agrafe de birou care le veneau foarte bine. Cineva mi-a explicat ca procedeul de a face dragoste aici e diferit: cei doi iubiti isi scriu pe trup cuvinte si isi coloreaza imagini cu care vor ramane vor ramane toata viata. Ca niste tatuaje veritabile ma gandeam eu.
Cred ca un om normal nu s-ar putea obisnui aici. Totul e din hartie, pana si aerul are un iz de foi dintr-o carte nou cumparata.
Acum sunt intr-o inchisoara. Ei ma tin prizonier pana cand ma hotarasc sa renunt la cutia de chibrituri luata de acasa.

Cat de adevarat este ?

Cat de adevarata este zicala " nu stii niciodata cu adevarat ce ai pana cand nu-l pierzi"...Omul este o fiinta tare ciudata. Intotdeauna isi doreste lucruri, isi stabileste scopuri/teluri, isi construieste vise pe care le urmeaza, are dorinte, aspiratii...este mereu in cautare de ceva sau a cineva. In momentul in care reuseste sa capete ceea ce-si doreste uita sa se bucure de ele, uita ca si le-a dorit, uita ca parca avea nevoie de ele si? si incepe sa-si doreasca altceva, incepe un alt drum...
Indiferent de cat sau ce am avea intotdeauna ne vom dori altceva. Nu stim sa ne bucuram de prezent pentru ca majoritatea dintre noi traiesc in speranta zilei de maine. Maine va fi altfel.Oare?
Credeam ca am invatat lectia asta, pentru ca viata m-a pus in situatii in care sa-mi dau seama ce este cu adevarat important. Dar astazi am aflat ca imi mai trebuie multe ore de curs astfel incat sa pot da examenul de absolvire a materiei.
Daca anul trecut imi doream sa fac x astazi imi doresc sa am y si ignor cu desavarsire faptul ca am reusit sa fac x, uit in fiecare zi sa ma bucur de reusita mea.
Ii neglijam periodic pe cei care ne sunt alaturi in orice circumstante pentru ca stim ca ei ne vor iubi indiferent de ce vom face sau ce nu vom face. Gresit.
Nimeni n-ar trebui sa ia de bun pe nimeni. Daca cineva te iubeste apreciaza-l.
Daca cineva te iubeste si tu nu simti la fel nu-ti bate joc de sentimentele lui, incearca sa-l intelegi si sa nu-l faci sa sufere.
Daca cineva te iubeste si tu nu simti la fel macar ai decenta si bunul simt incat sa apreciezi si sa nu profiti la maxim de premisa creata.
Daca ai doi prieteni buni fi sigur ca stiu ca tii la ei pentru ca iti garantez ca nu exista altii ca ei, toti putem fi inlocuiti dar niciunul nu este mai bun decat originalul.
Iubeste-ti familia in fiecare clipa pentru ca timpul petrecut cu ei este cu adevarat pretios si pentru ca ei sunt singuri carora le pasa cu adevarat de tine.
Daca iubesti pe cineva nu-i reprosa niciodata ca tu ai iubit mai mult sau sacrificiile pe care le-ai facut pentru iubirea respectiva. Adu-ti aminte ca nu te-a obligat nimeni sa iubesti pe nimeni si orice ai fi facut pentru persoana respectiva ai facut pentru ca asa ai simtit.
Apreciatii pe cei care va fac sa zambesc, va fac sa simtiti, va cutreiera sufletele si va lasa amprente asupra lor cu arta lor atunci cand traiesc si nu dupa ce ne-au parasit.


Doar pentru ca pare fericit nu inseamna ca este. Nimeni nu stie ce este in sufletul altei persoane. Nimeni nu poate trai si simti in locul nimanui.

Infinitul suspendat

In jurul Pamantului Dumnezeu a infasurat un pergament de stele. Sta in spatele lui si invarte flasneta mileniilor. Iar stelele se desfasoara in fata noastra. Se nasc mor si calatoresc.

Oamenilor li s-a dat moartea pentru ca nu au putut intelege infinitul. Omul nu concepe lucrurile fara sfarsit. De aceea moartea ne linisteste intr-un fel. Impacarea cu ideea mortii este mai degraba linistea ce deriva din infinit. Daca am fi inteles infinitul am fi trait vesnic.

Dumnezeu sta ascuns in spatele stelelor si proiecteaza imagini pentru fiecare dintre noi. Un inger s-a dus ieri la Dumnezeu si l-a intrebat: Doamne, pot sa vad si eu filmul tau ?

Filmele noastre, milioanele de filme proiectate de Dumnezeu si vizionate in avanpremiera de ingeri. In spatele stelelor se afla Dumnezeu. Stelele si universul au un sfarsit, oare cine va mai proiecta filmele noastre, cine va mai invarti flasneta mileniilor...................

Poemele calatoare

In Franta putina lume cumpara poezie , nu prea se consuma asa ceva desi este orasul indragostitilor , probabil cuvintele dulci soptite seara pe bulevard undeva pe o banca vin mai mult din emotiile spontane decat din carti , si asa e si frumos sa se intample pana la urma. O idee geniala a fost aceea a poemelor calatoare . Regia Autonomă a Transporturilor Pariziene lansează în fiecare an un concurs de poezie ,iar cele mai bune texte sunt afisate in metrou. Ce n-ar da un scriitor să se stie citit de zece milioane de oameni, chiar dacă e vorba de un poem în două versuri, ei asta se intampla la metroul parizian. Eu personal gasesc foarte poetic acest lucru, ca exista poeme mobile, calatoare, care strabat Parisul de colo-colo.Ma întreb daca poemele din vagoanele de metrou nu sunt putin geloase pe cele afisate în statiile de metrou si care sunt, deci, fixe, sedentare. Aceasta este însa soarta textelor literare, nu exista egalitate între ele, unele sunt mai bune, altele mai proaste, unele mai citite, altele mai necitite, unele se misca prin Paris, altele stau pe loc în statiile de metrou. Cine stie, daca ar fi mai atenti poate ca, oamenii ar descoperi în poezie multe dintre raspunsurile la întrebarile lor esenţiale.

"La belle époque"

Parisul posedă muzee de istorie dar şi muzee de atmosfera, muzee de societate dar şi muzee mistice, muzee savante dar şi muzee epicuriene, muzee sanctuar dar şi muzee feerice.

Scotocind prin Paris poti sa descoperi lucruri cu adevarat interesante , locuri care stau oarecum in umbra si putini straini le cunosc sau macar au auzit de ele, dar ce satisfacţie cînd ajungi să descoperi bijuterii emoţionale precum muzeul vieţii romantice, muzeul vinului, muzeul artelor de balci sau muzeul aerului…Aceste muzee originale ascund adevătare comori şi sunt găzduite, uneori, în tot felul de subsoluri şi pivniţe, în apartamente private sau în restaurante. Umorul şi nostalgia fac parte din exponate, ca să nu mai vorbim de atmosferă.Muzeul Singer Polignac se află, de exemplu, într-un spital, pentru că expune opere de artă realizate de bolnavi mintali. Intradevar idea a fost una de laudat , lucrarile au fost lasate in locul in care sau nascut si in acelasi timp murit. De multe ori bolnavii mintali isi creaza proprile lor lumi in care se simpt bine , lucrarile de aici sunt absolut originale , prin originalismul fiecarui creator manat de problemele, vremi.Lucrări sunt realizate între 1890 şi 1960 cînd s-a dezvoltat foarte mult în Franţa terapia prin pictură. Muzeul Catacombelor, aflat în galerii subterane de unde se extrăgea pe vremuri piatra de construcţie, conţine în jur de… 6 milioane de schelete. “Parizienii sunt de trei ori mai numeroşi sub pămînt decît la suprafaţă”, ne explică, nu fără o undă de umor macabru, Dominique Lesbros, realizatorul ghidului. Din detaliile furnizate de el mai aflăm că aceşti morţi au ajuns în catacombe în urma demolării a peste 30 de cimitiruri pariziene, mai ales în cursul secolului al XIX-lea pe fondul marilor lucrări de modernizare a Parisului. Acum , acest loc este destul de cunoscut de catre turisti de altfel reprezinta una din principalele atractii ale acestui oras.

Tot pe sub pamant mai exista un muzeu, Muzeul fostelor cariere ale Capucinilor, aflat la 20 de metri sub pămînt, cu accesul prin incinta spitalului Cochin, foarte cunoscut la Paris. De fapt este o insiruire de galeri pe sub orasul luminilor , intradevar e de admirat truda oamenilor care au sapat 300 de km de galerii , mare parte din ele adica aproape un sfert se afla sub arondismentul al 14-lea, unde piatra de construcţie era, s-ar părea, cea mai abundentă. Greu de imaginat pentru cineva care se află în faţa catedralei Notre-Dames că 30 la sută din piatra pe care o conţine a fost extrasă din… măruntaiele Parisului. Mie mia placut foarte mult , asta si pt ca balciul in Romania este peste tot de fapt poate ca mai nou ar putea fi numit chiar si brand de tara ca tot e la moda , si am putea transforma o mare parte din tara noastra intr-un muzeu natural de mare proportie, hmmm , nu ar fii rau .

Muzeul artelor de balci, găzduit într-un ansamblu de foste depozite pe cheiurile Senei, în zona Bercy. Un colecţionar pasionat, pe nume Jean-Paul Favand, a adunat acolo tiribombe şi căluşei de alta dată, caruseluri şi manejuri, velocipede şi oglinzi deformante, flaşnete şi gondole de lemn… O întreagă lume dispăruta poate fi regasită în acest muzeu feeric: o lume a acelor balciuri populare în care artiştii şi cascadorii se întîlneau cu şarlatanii şi ghicitorii. Spirit fin şi amator de frumos, Jean-Paul Favand, colecţionarul, a adunat din întraga Europa doar obiectele care aveau şi o conotaţie artistică, obiecte şi instalaţii de bîlci sculptate şi pictate de artişti uneori naivi, dar inventivi şi plini de har. Nu seamana deloc cu balciurile cunoscute in ziua de azi pe la noi , dar poate acum ceva vreme cand eu nu eram , atmosfera era asemanatoare. Obiectele sunt foarte interesante incat ati vine sa le iei cu tine , am intalnit aici pana si jucari care acum ceva vreme insemnau pentru mine o avere.Langa Opera Garnier se afla ceva ce pentru orce femeie ar insemna o parte din raiul pe pamant.

Muzeul parfumului , nu e un loc in care poti admira doar sticlute care acum cea vreme suceau mintile unora , tot aici am vazut şi o orgă de parfum de secol XIX conţinînd 400 de fiole cu esenţe diferite, o bijuterie. Si pentru ca prea multa arta cateodata strica , muzeul mulajelor dermatologice si cel al anatomiei patologice te readuce cu picioarele pe pamant.

Aceiasi pereti albi

De fapt fiecare cerc concentric era o etapa din viata unui suflet pe pamant . in cazul meu de fiecare data cand parcurgeam acest asa zis cerc , nu reuseam sa-i pun capat, sa-l inchid, de fapt nici nu ami dadeam seama cand treceam din unul in altul .Deocamdata ma aflam pe taramul unui suflet care asi desfasura viata intr-un ritm alert , era de inteles fiind o floare pana la urma . Dar putea sa fie pana la urma si calea destinului meu , se pare ca de data aceasta m-am trezit in fata faptului de am putea crea eu singur culorile peretilor , am inteles ca mi s-a oferit calea si un spatiu ingrijit si ne patruns, iar eu eram dator sa-l aranjez asa cum credeam de cuvinta. Problema era ca viata pe care ar fi trebuit sa o duc , aici , in acest infinit deocamdata alb , era conditionata de efemeritatea acestui spatiu , care se distrugea in fiecare zi , se auzeau zgomote puternice, erau peretii marginali care au ajuns sa ingalbeneasca de la o vreme si se rupeau si cadeau intr-un hau imens , ramanea unul din cercurile concentrice fara un zid de sprijin , acolo era singurul capat al acestei lumi , acolo era sfarsitul , acolo pe marginea prapastiei puteai sa renunti . Amenintarea aceasta era iminenta , se va intampla o data sa ma ajunga , acest lucru nu facea alceva decat sa grabeasca pasul meu , sa ma faca sa inaintez spre acel ceva care insemna undeva salvare . Dar eu aveam si o indatorire de respectat , pe care o ignoram deocamdata , si nu vedeam in fata mea nimic alceva decat aceiasi pereti imensi si albi si aceleasi cercuri concentrice . In calatoria de azi am descoperit un potential pericol si am realizat ca nu ma va ierta atunci cand ma voi intalni cu el.

Inceput de calatorie

De foarte multe ori m-am intrebat cum ar fii sa ma pierd imbatat de parfum prin labirintul petalelor unui trandafir alb . Cred ca daca as ajunge la dimensiunea necesara incat sa pot sa alerg printre petalele trandafirului as avea o oarecare frica de a nu-i rupe pereti subtiri de a nu-i murdari cu mainile unui neghinita albul care ma fascina atunci cand puteam sa-l cuprind cu totul intr-o singura palma.Inbatat de esenta care mar invalui din toate colturile as incepe sa-l strabat cu grija , fara ai tulbura prea mult fauna , desi fara o poteca precisa nu as ajunge nicaieri , dar nici nu as fii atat de sigur ca as vrea sa ajung undeva anume . Nu e deajuns ca sunt acolo unde imi doream de mult sa ajung?....Totusi firea curioasa , nu ar fii avut astampar si atunci ar fii inceput sa cerceteze , drumurile toate erau concentrice mergeam in cerc pana cand la un moment dat buimacit de atata alb si splendoare din jurul meu am obosit . Aici nu exista locuri mai speciale unul fata de altul , aici nu exista spatii unde te poti simti mai bine si altele pe care sa le urasti , aici e locul unde nu ai de ales ori ati place si iubesti frumosul absolut ori cazi in pacatul de a judeca si omora o minune a universului. Calatoria mia inceputa printre petalele unui trandafir mi s-a parut la un moment dat ca este nesfarsita , pt ca oricat as fii mers nu descopeream nimic nou , aceiasi pereti albi orbitori in razele soarelui si aceasi miere dulce si afrodisiaca care ami tinea si de foame si de sete pe ici si colo. Nici un reper nu era de gasit in tot acest spatiu , nici macar pereti nu se micsoareau sau mareau , totul avea aceiasi simetrie ca la inceput , un drum infinit ..........

Uneori mai ploua

Eu am venit cu ploaia. Sau cu Bacovia. De fapt... am venit cu Alecsandri, o trilogie poetica pe care am cumparat-o de la chioscul de ziare al aeroportului.La 11.000 de metri inaltime, oricarui gand ai dai valente ultimative, caci nu stii daca mai urmeaza ceva dupa el. Acolo, deasupra norilor, cei pe care ai iubesti iti par atat de departe incat nu-ti ramane decat surogatul pansarii constiintei.Ploua la Paris. Si cu toate astea... bantui pe Avenue Montaigne, sunt mic in comparatie cu libertatea mea care imi este afisata.
Dupa cateva zile ploioase, ieri a fost soare, la Paris.
Am experimentat un regal gastronomic din legume, intr-un restaurant care se numeste L'Arpege in care proprietarul este si le chef, Alain Passard, la fel de cunoscut ca si Alain Ducasse.Apoi am traversat vis a vis, la Muzeul Rodin, gazduit de un vechi hotel, Biron, construit la inceputul secolului al XVIII lea si care a luat numele proprietarului sau.
Aici isi petrece sculptorul ultimii ani de viata, atunci cand nu locuieste la vila sa din Meudon. Aici a fost mai intai o scoala de maici sub congregatia "Sacre Coeur de Jesus ".
Muzeul papusilor este undeva in Marais, cartierul „salvat" de Andre Malraux.O statie de calatorie pentru orice copil. Aflat la varsta inocentei sau a maturitatii. Dintr-o vitrina imi zambesc personajele principale ale „telenovelelor" din anii '80, „Dallas" si „Dinastia". Ce nebunie era cu Dallas-ul asta pe vremea lui Ceausescu! Mi-aduc aminte ca eram copil, dar totul in casa, de la curatenie, gatit, spalat, calcat, vizite, lectii, se regla in functie de ora 21 a zilei de joi, cand se difuza serialul... Zambesc facand comparatie cu saturatia impinsa pana la refuzul digestiei intelectuale de astazi a nenumaratelor optiuni cinematografice. Muzeul papusilor este un loc in care trebuie sa-ti aduci copiii. Eu m-am adus pe mine... azi.
Pentru ca vara asta aproape se termina am incercat sa-i fac o sinteza si sa o scriu aici in cateva cuvinte , am ajuns sa o compar cu Vara lui Vivaldi. La-nceput e linistita... nimic nu pare sa o tulbure. Cerul e senin, ploile-s departe, cucii-s molateci si la fel de singuratici, vantul nu se simte, caldura amorteste totul in jur. Si dintr-o data vara se revolta. Devine furtunoasa, tulburatoare, se-nvarte pana ameteste, devine seditioasa, nu se mai masoara-n ore, ci-si inventeaza propriile echinoctii. Asa a fost vara mea...cand nebunie a luciditatii, cand linistea zgomotului lasat de fluturi in zbor...

Paris by Night 2

Paris at night, paris by night, France

Mintea mea e un fluture " pentru moment in deplasare la Paris " , care de curand a invatat sa zboare, si de atunci pluteste necontenit . Nu ai place sa piarda timpul , asta pt ca stie ca viata lui e scurta si e conditionata de frumusetiile care-l inconjoara . De fapt segmentul de timp in care el asi desfasoara activitatea e conditionat intodeauna de amintirile pe care le pastreaza an de an , si cu ajutorul caruia an de an gaseste drumul spre soare , si spre parfumul multicolor care al tine suspendat in timp o vara intreaga . Mintea e un fluture care zboara prin lanul amintirilor , purtat de adierea dorului sau, cautand sensul iubirii in vazduhul vietii , dar la un moment dat se lasa ceata destinului .....

Cand sufletul pleaca la razboi

Exista in spitale un loc in care linistea e una de speriat , locul in sine pentru multa lume e terifiant cu atat mai mult cu cat putina lume al cunoaste . In general acest spatiu este retras , departe de ochii curiosilor de orce natura ar fii ei. In acest spatiu se da batalia dintre cele doua taramuri pentru acei care se incapataneaza sa lupte pana la ultima picatura de enegie. Numai cei care sunt acolo cunosc zbuciumul unei astfel de batali , ei sunt singuri care stiu ce hram poarta campul de batalie , cate lovituri au incasat , si doar ei cunosc intelegerea pe care o fac cu inamicul la final , doar ei stiu cat de aprige sunt negocierile intre cele doua taramuri. Noi cei din afara putem doar sa observam variati emotionale , in segmente diferite de timp , noi suntem mai rationali , si le numim simplu trairi . E greu pentru cineva care gandeste rational sa accepte o batalie de genul acesta in care sufletul unui corp inarmat pana in dinti asi paraseste casa ca si cum ar fi pt ultima oara , si pleaca la lupta cu acel ceva pe care atunci fiecare suflet al intalneste pt prima oara. Poate de aceea se spune ca o persoana e puternica dupa o astfel de batalie , sufletul iesit victorios devine neanfricat si mai vanjos in toate cele. Dupa ce batalia se termina aceste suflete se intorc cu rani cu dureri , dar se intorc acasa , iar noi nu facem nimic alceva decat sa mentinem casa curata , aerisita , si calda pana cand razboinicul se va intoarce victorios . Totul a pornit de la linistea pe care am intalnito acum o zi cand am fost la munte , ciudata comparatie , dar asa mia venit pe moment .

The Rose - Gheorghe Zamfir

Scrisorile stranse cu funda neagra.

Un cufar cu teancuri de scrisori ascundea acum ceva vreme un postas , la el in oficiul sau . Fiecare teanc de scrisori era legat cu bentite , postasul lea ordonat foarte meticulos in timp , astfel ca fiecare teanc reprezenta o anumita perioada din an in care erau expediate respectivele scrisori . Cele care soseau primavara postasul lea legat cu o funda verde crud , cele care soseau vara le strangea la un loc cu o funda multicolora, teancul care reprezenta scrisorile primite toamna erau legate cu o funda maro , iar , cele din iarna cu una alba. De ce le tinea postasul asta scrisorile intr-un cufar si nu le expediase , ei bine aceste srisori aveau un expeditor , dar le lipsea adresa destinatarului, era imposibil ca postasul sa dibuiasca o astfel de necunoscuta. Ar fi trebuit ca postasul sa le restituie inapoi espeditorului , ei bine , nu a facut-o .....sa fii gresit oare . Totusi s-a gandit el ca ar fi mai bine sa nu creeze o impresie proasta celui care se chinuia sa le scrie , si care le trimitea in lume in virtutea inertiei, sau din mai stie el si doar el din ce motive , le trimitea fara sa cunoasca adresa celui caruia vroia probabil sa i se destainuie .Postasul era de parere ca pt acel expeditor nu era important locul in care se afla persoana respectiva .....ce era important era faptul ca ea exista , undeva , si avea o motivatie de a scrie unei peroane , si nu a unei persoane dintr-un anumit loc , adica el scria unui suflet . Secretul corespondentei a fost pastrat cu strasnicie de catre postas chiar si in situatia de fata , astfel ca ceea ce era plicurile acelea albe acum dupa mult timp ingalbenite si patate , era cunoscut doar de cel care scria in acele vremuri , postasul nu a fost decat cel care intermedia , sau ar fi putut sa intermedieze o situatie dintre un expeditor si un destinatar.Acest lucru poate da impresia unei actiuni in zadar , depinde din ce parte privesti , dar un lucru e sigur acele ganduri asternute anotimpuri la rand pe bucati de hartie astazi sunt bine stranse cu o funda multicolora .

Sophie Zelmani - Nostalgia

Acum ceva vreme aveai impresia ca lucrurile nu se vor schimba niciodata , poate nici nu se punea problema sa se schimbe ceva, asta pt ca nu se dorea o schimbare , sau poate nu se stia cu adevarat ceea ce ar putea insemna o schimbare , iar acum viata e un cumul de schimbari , fiecare usa pe care o deschizi ati arata ceva schimbat , nu mai e aceasi camera , nu mai e aceiasi lumina , ferestrele parca sunt mai mici , aerul putin mai inchis , este o camera total schimbata, dar nu imi maintesc sa fii vrut sa schimb ceva , si totusi ...., doar cheia cu care deschizi usa camerei e aceiasi . Descoperi cu surprindere ca nu esti tu cel care a decis aceste modificari desi aveau legatura cu cele ce te inconjurau , si fata de care poate aveai o datorie de a le mentine in viata si de a nu le considera niciodata inutile.....acum nu mai sunt ....au disparut ...