"Ratiunea si iubirea lupta la inceput violent intr-un suflet care se inalta, dar intelepciunea se naste din pacea care se statorniceste in cele din urma intre iubire si ratiune" (Maurice Maeterlinck).
Atunci când iubesc simt ca pot sa ajung pâna la luna si înapoi, ca nimeni nu îmi poate lua ceea ce simt. Când sufar însa, tot din iubire, simt ca cerul întreg se prabuseste peste mine, ca pamântul îmi fuge incontrolabil de sub picioare. Sufletul mi-e cuprins de haos. Deci – incoerenta totala. Iubirea îmi pare a fi singurul scop al vietii, singurul lucru care îi da coerenta pentru ca tot ce e bun se naste în si din iubire. Si totusi iubirea apare brusc, incoerent, fara constructii premeditate. Iar atunci când dispare, lasa în urma un dezastru total, prin urmare – din nou incoerenta. Si atunci? În ce consta de fapt ratiunea sentimentelor? Pentru ca nici atunci când suntem fericiti, nici atunci când suferim îngrozitor din iubire nu suntem rationali... pentru ca, de fapt, a fi rational e ultimul lucru la care ne gândim atunci când sufletul o ia înaintea mintii.
Asa ca raspunsul vine de la sine... sentimentele nu sunt niciodata rationale. Pentru ca daca ar fi, nu s-ar mai numi sentimente, ci ratiune, iar în iubire ratiunea ramâne o utopie... inventata de cei care nu au iubit niciodata.
Honore de Balzac graia ceva de genul: "Cu cat judeci mai mult, cu atat iubesti mai putin." Am am inteles ca iubirea nu trebuie fundamentata pe ratiune, dar linistea nu a venit...
