Poemele calatoare

In Franta putina lume cumpara poezie , nu prea se consuma asa ceva desi este orasul indragostitilor , probabil cuvintele dulci soptite seara pe bulevard undeva pe o banca vin mai mult din emotiile spontane decat din carti , si asa e si frumos sa se intample pana la urma. O idee geniala a fost aceea a poemelor calatoare . Regia Autonomă a Transporturilor Pariziene lansează în fiecare an un concurs de poezie ,iar cele mai bune texte sunt afisate in metrou. Ce n-ar da un scriitor să se stie citit de zece milioane de oameni, chiar dacă e vorba de un poem în două versuri, ei asta se intampla la metroul parizian. Eu personal gasesc foarte poetic acest lucru, ca exista poeme mobile, calatoare, care strabat Parisul de colo-colo.Ma întreb daca poemele din vagoanele de metrou nu sunt putin geloase pe cele afisate în statiile de metrou si care sunt, deci, fixe, sedentare. Aceasta este însa soarta textelor literare, nu exista egalitate între ele, unele sunt mai bune, altele mai proaste, unele mai citite, altele mai necitite, unele se misca prin Paris, altele stau pe loc în statiile de metrou. Cine stie, daca ar fi mai atenti poate ca, oamenii ar descoperi în poezie multe dintre raspunsurile la întrebarile lor esenţiale.

"La belle époque"

Parisul posedă muzee de istorie dar şi muzee de atmosfera, muzee de societate dar şi muzee mistice, muzee savante dar şi muzee epicuriene, muzee sanctuar dar şi muzee feerice.

Scotocind prin Paris poti sa descoperi lucruri cu adevarat interesante , locuri care stau oarecum in umbra si putini straini le cunosc sau macar au auzit de ele, dar ce satisfacţie cînd ajungi să descoperi bijuterii emoţionale precum muzeul vieţii romantice, muzeul vinului, muzeul artelor de balci sau muzeul aerului…Aceste muzee originale ascund adevătare comori şi sunt găzduite, uneori, în tot felul de subsoluri şi pivniţe, în apartamente private sau în restaurante. Umorul şi nostalgia fac parte din exponate, ca să nu mai vorbim de atmosferă.Muzeul Singer Polignac se află, de exemplu, într-un spital, pentru că expune opere de artă realizate de bolnavi mintali. Intradevar idea a fost una de laudat , lucrarile au fost lasate in locul in care sau nascut si in acelasi timp murit. De multe ori bolnavii mintali isi creaza proprile lor lumi in care se simpt bine , lucrarile de aici sunt absolut originale , prin originalismul fiecarui creator manat de problemele, vremi.Lucrări sunt realizate între 1890 şi 1960 cînd s-a dezvoltat foarte mult în Franţa terapia prin pictură. Muzeul Catacombelor, aflat în galerii subterane de unde se extrăgea pe vremuri piatra de construcţie, conţine în jur de… 6 milioane de schelete. “Parizienii sunt de trei ori mai numeroşi sub pămînt decît la suprafaţă”, ne explică, nu fără o undă de umor macabru, Dominique Lesbros, realizatorul ghidului. Din detaliile furnizate de el mai aflăm că aceşti morţi au ajuns în catacombe în urma demolării a peste 30 de cimitiruri pariziene, mai ales în cursul secolului al XIX-lea pe fondul marilor lucrări de modernizare a Parisului. Acum , acest loc este destul de cunoscut de catre turisti de altfel reprezinta una din principalele atractii ale acestui oras.

Tot pe sub pamant mai exista un muzeu, Muzeul fostelor cariere ale Capucinilor, aflat la 20 de metri sub pămînt, cu accesul prin incinta spitalului Cochin, foarte cunoscut la Paris. De fapt este o insiruire de galeri pe sub orasul luminilor , intradevar e de admirat truda oamenilor care au sapat 300 de km de galerii , mare parte din ele adica aproape un sfert se afla sub arondismentul al 14-lea, unde piatra de construcţie era, s-ar părea, cea mai abundentă. Greu de imaginat pentru cineva care se află în faţa catedralei Notre-Dames că 30 la sută din piatra pe care o conţine a fost extrasă din… măruntaiele Parisului. Mie mia placut foarte mult , asta si pt ca balciul in Romania este peste tot de fapt poate ca mai nou ar putea fi numit chiar si brand de tara ca tot e la moda , si am putea transforma o mare parte din tara noastra intr-un muzeu natural de mare proportie, hmmm , nu ar fii rau .

Muzeul artelor de balci, găzduit într-un ansamblu de foste depozite pe cheiurile Senei, în zona Bercy. Un colecţionar pasionat, pe nume Jean-Paul Favand, a adunat acolo tiribombe şi căluşei de alta dată, caruseluri şi manejuri, velocipede şi oglinzi deformante, flaşnete şi gondole de lemn… O întreagă lume dispăruta poate fi regasită în acest muzeu feeric: o lume a acelor balciuri populare în care artiştii şi cascadorii se întîlneau cu şarlatanii şi ghicitorii. Spirit fin şi amator de frumos, Jean-Paul Favand, colecţionarul, a adunat din întraga Europa doar obiectele care aveau şi o conotaţie artistică, obiecte şi instalaţii de bîlci sculptate şi pictate de artişti uneori naivi, dar inventivi şi plini de har. Nu seamana deloc cu balciurile cunoscute in ziua de azi pe la noi , dar poate acum ceva vreme cand eu nu eram , atmosfera era asemanatoare. Obiectele sunt foarte interesante incat ati vine sa le iei cu tine , am intalnit aici pana si jucari care acum ceva vreme insemnau pentru mine o avere.Langa Opera Garnier se afla ceva ce pentru orce femeie ar insemna o parte din raiul pe pamant.

Muzeul parfumului , nu e un loc in care poti admira doar sticlute care acum cea vreme suceau mintile unora , tot aici am vazut şi o orgă de parfum de secol XIX conţinînd 400 de fiole cu esenţe diferite, o bijuterie. Si pentru ca prea multa arta cateodata strica , muzeul mulajelor dermatologice si cel al anatomiei patologice te readuce cu picioarele pe pamant.

Aceiasi pereti albi

De fapt fiecare cerc concentric era o etapa din viata unui suflet pe pamant . in cazul meu de fiecare data cand parcurgeam acest asa zis cerc , nu reuseam sa-i pun capat, sa-l inchid, de fapt nici nu ami dadeam seama cand treceam din unul in altul .Deocamdata ma aflam pe taramul unui suflet care asi desfasura viata intr-un ritm alert , era de inteles fiind o floare pana la urma . Dar putea sa fie pana la urma si calea destinului meu , se pare ca de data aceasta m-am trezit in fata faptului de am putea crea eu singur culorile peretilor , am inteles ca mi s-a oferit calea si un spatiu ingrijit si ne patruns, iar eu eram dator sa-l aranjez asa cum credeam de cuvinta. Problema era ca viata pe care ar fi trebuit sa o duc , aici , in acest infinit deocamdata alb , era conditionata de efemeritatea acestui spatiu , care se distrugea in fiecare zi , se auzeau zgomote puternice, erau peretii marginali care au ajuns sa ingalbeneasca de la o vreme si se rupeau si cadeau intr-un hau imens , ramanea unul din cercurile concentrice fara un zid de sprijin , acolo era singurul capat al acestei lumi , acolo era sfarsitul , acolo pe marginea prapastiei puteai sa renunti . Amenintarea aceasta era iminenta , se va intampla o data sa ma ajunga , acest lucru nu facea alceva decat sa grabeasca pasul meu , sa ma faca sa inaintez spre acel ceva care insemna undeva salvare . Dar eu aveam si o indatorire de respectat , pe care o ignoram deocamdata , si nu vedeam in fata mea nimic alceva decat aceiasi pereti imensi si albi si aceleasi cercuri concentrice . In calatoria de azi am descoperit un potential pericol si am realizat ca nu ma va ierta atunci cand ma voi intalni cu el.