Holdviola - Erdő, erdő ( official video )

Ce mai face Moldova?

Ce mai face Moldova ?

In varful inimi

Varful inimi mele nu e ascutit , e rotund , si nici macar nu mi se pare ciudat. Se zice ca in inima unei persoane trebuie sa fie concentrata toata dragostea , lucrurile frumoase, minunate , culori extraordinare si miresme care mai de care . La mine toate acestea sau strans in varful inimi , si din cand in cand cade cate un strop din tot acest concentrat, atunci cand cade uneori face valuri alteori se pierde undeva in pamant de parca ar fi o gaura neagra care absoarbe tot . In aceasta situatie ma intreb oare pamantul ne hraneste , sau noi hranim pamantul! Stiu un singur lucru doar ca pe mine ma hraneste in fiecare zi un suflet , si concentreaza in varful inimi mele intreg universul pentru asta iti multumesc tie.

Patru anotimpuri, aceasi fericire

Savoir c'est prevoir

Este foarte important sa iti alegeti cu grija oamenii cu care pleci la drum.E nevoie de o tonalitate comuna la care sa fie dispusi sa se acordeze toti membrii unei echipe. Daca banii nu inseamna un scop in sine , ci sunt doar o consecinta a unei munci pasionale, trebuie sa te feresti de zgarciti; daca esti dispus sa muncesti pana la epuizare pentru visele voastre ale tale , trebuie sa te feresti de lenesi, ei n-au sa te inteleaga niciodata pentru ca disponibilitatea lor de a investi in orice e limitata de propria neputinta; daca ai initiativa si entuziasm, trebuie sa te feresti de fricosi si blazati.

Trebuie sa te feresti de prosti mai mult decat orice. Si nu pentru ca prostii fac greseli, asta ar mai fi cum ar mai fi, greselile pot fi reparabile, ci pentru ca prostilor le lipeseste un singur lucru cu adevarat important: viziunea. Ei nu vad marea, ci valurile, nu vad painea, ci firimitura, cand se uita pe fereastra cred ca cerul e reprezentat doar de marginile ei.

In parc

devarata tragedie s-ar intampla cand copacii nu s-ar mai indoi sub povara vantului. Sau daca cerul n-ar mai fi albastru, atat de albastru. O tragedie ar fi sa percepem acest albastru la fel. Daca albastrul meu ar fi egal cu al tau asta ar fi o adevarata tragedie. Stau in parc si o alta generatie galagioasa trece pe langa mine. Si-mi dau seama ce obositor e sa incerci sa fii profet. Cred sincer ca Iisus a fost fiul lui Dumnezeu. Pentru ca se comporta ca si cum a invatat din toate greselile milenare ale semenilor lui. Or un om normal nu invata din greseli. El practica repetitia. Mai trece prin fata mea un barbat pe role care-si plimba copilul impingand un carucior. Copacii se indoaie batuti de vant. Eu incerc sa stau drept in fata deciziilor mele. Inutil. Sentimenul asta perfid care-ti da senzatia ca decizi. Putere. Corporatie. Constructie. Echipa. Pozitivism. Pozitiv. Pozitiv. Masinile au invadat piata copilariei mele. Acum douazeci de ani nu erau masini. Imi dau tarcoale doi porumbei. Cine stie ce destine or mai fi survolat azi? Zece minute pe o banca in parc. E un lux pe care mi l-am permis fara sa vreau.

Viata ca o carte

Inca de cand eram mic am fost cu tine. Am fost initial cartea cu poze. Usor, usor, o mana magica a inceput sa deseneze balonase pe mine si am devenit revista aia subtire de benzi desenate. Ma priveai cu interes, nu intelegeai ce sunt viermisorii aia negri, dar incercai sa pui piesele impreuna si din poze sa iti dai seama ce scrie. Ti-am fost apoi instrumentul primelor lecturi. Te-am purtat prin taramuri fantastice, cu balauri si eroi, cu dinozauri si extraterestri. Prin mine ai inceput dupa sa descoperi ce e defapt cu tine, ai inceput sa-ti pui intrebari si sa descoperi lumea din jur. In mine e inchisa realitatea. Prin mine spargi toate barierele. Ti-am fost inspiratie la prima scrisoare de dragoste, ti-am fost doctor la prima dezamagire, am fost cel care te-a ajutat sa nu-ti pese cand pur si simplu nu voiai nimic de la viata. M-ai urat si m-ai aruncat intr-un colt, m-ai apreciat si vrei sa ma dai mai departe.

Sunt roman, poezie, graphic novel, aventura, drama, psihologie, horror, dragoste. sunt absolut fiecare fibra din tine. Eu sunt tu. sunt enciclopedia ta. Si acum, te rog sa te uiti din nou in mine si sa imi spui ce vezi.

Directia 5 - Voi fi umbra ta [album Romantic]

Cand si cum

Nu are sens ceea ce vreau să punctez ? Ba da.Are.Nu întocmesc o listă de instruţiuni,nu subliniez cum trebuie să reacţionăm în diverse situaţii.Nu sunt în măsură să fac asta.Depinde de circumstanţe,de persoanele implicate,nu e ceva ce poate fi generalizat.Dar sunt în măsura să îmi expun opinia în ceea ce priveşte etica iubirii,dacă o pot numii aşa.Da! Există o etica a iubirii.Nu este stipulată nicăieri.Nu este vreo lege nescrisă.Iubirea este "o stare elevată a sufletului instruit,a sufletului lucrat".Etica iubirii se regăseste numai în aceste suflete instruite.Pot afirma că iubirea poate fi un sentiment,nu în totalitate dominat de latura emotivă,de impuls,ci şi de raţionament,în măsura în care iubirea implică şi respect,devotament,iar eu consider că aceste două noţiuni nu sunt izvorâte din impuls,ci mai degrabă din grandoarea unei persoane.
În cele ce urmează mă voi "înfige" în subiect.Când şi cum să iubeşti ? Nu iubeşti o persoană atunci când se află în apogeul succesului (indiferent dacă acest succes implică stadiul evoluţiei ca individ sau succes material).Iubeşti o persoană şi atunci când se află în stadiul cel mai jos din ierarhia sa personală.Asta înseamnă să iubeşti,să rămâi lângă acea persoană când a încetat să mai fie persoana pe care tu o iubeai cândva.Iubeşti o persoană în toate stadiile pe care le parcurge sau nu o mai iubeşti deloc.Eu asta înteleg din sintagma "nu există jumătăţi de măsură când iubeşti".Şi nu există să iubeşti o persoană cu o intensitate ce depinde de stadiile pe care le parcurge.Nu critic lipsa sentimentelor în situaţii nu tocmai favorabile,doar menţionez că atunci când iubirea îşi pierde din intensitate lovindu-se de obstacole,pur şi simplu nu mai e iubire.
Tot ceea ce am menţionat consider a avea aplicabilitate în orice relaţii ce implică iubire,indiferent de natura lor.

Iubeşti ? Iubeşte tot timpul,căci iubirea nu ţine cont de circumstanţe!

Identitate

Ajungem la un anumit punct al vietii in care,iconstient incepem sa ne analizam trecutul prezentul si viitorul.Pe masura trecerii timpului acestea s-au schimbat si continua sa se se schimbe.Trecutul a fost candva prezent.Acest trecut de care vorbim a reprezentat candva un viitor.Prezentul a fost candva un posibil viitor.Viitorul ca deveni pe parcurs prezent,sfarsind prin a fi trecut.Din acest punct de vedere,ne identificam cu aceste trei notiuni ale propriei vieti…suntem intr-o continua schimbare.
In prima etapa a vietii nu te framanta intrebarile existentiale ale vietii si cu atat mai putin regretele.Nu te intrebi la modul serios "Ce viata vreau sa duc? Ce imi pregateste viitorul?“(ciudata alegere de cuvinte,ciudat cliseu…viitorul nu ne pregateste nimic,noi pregatim viitorul prin alegerile facute,prin deciziile luate).Nu regreti ca ai facut o anunita alegere in detrimentul alteia care te-ar fi adus in alt punct,unul mai bun.Aceste intrebari,aceste regrete apar mai incolo.Incepi sa te cunosti.Incepi sa iei propriile decizii,esti stapan pe vorbele tale,pe raspunsurile date intrebarilor existentiale(acum nu mai raspunzi ca vrei sa studiezi medicina deoarece tata sau mama au urmat aceasta cale ori pentru ca ti-au sugerat ca asta ar fi bine,acum intentionezi sa studiezi medicina pentru ca asta e ceea ce te-a atras pe TINE,asta e ceea ce crezi TU ca ar fi mai bine pentru TINE).
Dupa cum am mentionat mai sus.incepi sa te cunosti,dar oare vei finaliza vreodata acest proces?Cat de mare e riscul in fata caruia ne expunem?Riscam sa ne pierdem propria identitate ? Oare acest proces al cunoasterii ne schimba inconstient?Pornesti in cautarea unui lucru si sfarsesti prin obtinerea altuia.Oare acest process al cunoasterii nu este decat o etapa a propriei evolutii?

Am pornit pe drumul cunoasterii propriei indentitati si am sfarsit prin a o pierde

Când nu învață fluturii să zboare…

Privesc în jurul meu și observ:
oameni singuri, în relații, triști, fericiți, goi, calzi, ciudați, amărâți, suferinzi, bolnavi, sănătoși, șomeri, îndrăgostiți, plictisiți…
Foarte puțini dintre ei își acceptă condiția și se mândresc s-o poarte-n privire, oricare ar fi ea. Ceilalți sunt captivii propriei nemulțumiri.

Într-un cerc elastic, se izbesc de pereții lui și ajung la loc, uneori șifonați. Parcă-i văd dansând un frenetic pogo. Sunt prizonierii unei cămași a impotenței, deși au brațele libere. Se zvârcolesc în propria condiție.
Epuizați pun capul pe pernă. Trecutul întinde brațele și îi îmbrățișează complet. Îi sufocă. Îi orbește. Sunt neliniștiți. Aleargă. Caută. Vor să (se) schimbe, dar ei nu privesc mai departe de propriul cerc. Pedalează-n gol.

Aș vrea să-i țin în brațe și să-i liniștesc. Să le spun că și dacă ești amărât și gol și trist și suferind o să fie bine. E bine! E parte din tine. Din ceea ce ești. Dacă te-ai prins de treaba asta găsești și-o portiță de ieșire. Apoi respiri alt aer și ochii, ochii devin alții.

Azi mi-aș fi dorit să mă alint. Să mă răsfăț în brațele tale. Și tu să-mi spui că primăvara asta se simte pe buzele mele, pe pielea mea. Aș fi vrut să mă liniștești lăsându-mă să-mi odihnesc capul greu pe pieptul tău. Astăzi aș fi vrut să fie vorba despre mine și nu despre lume, cutremure, eșecuri, condiții, drumuri, dureri. Aș fi vrut să-mi săruți brațul stâng și să-mi promiți orice. Și eu m-aș fi prefăcut că te cred. Tu. Să vii spre mine. Și să te țin în brațe. Și eu să mă simt, în siguranță.

Laissez moi rêver

Vreau să ies! În verde! Să respir tot!
Când realizez că suntem o mică planetă într-un Univers infinit simt că mă sufoc. Mă ia claustrofobia și mă strânge de gât. Mi se înmoaie picioarele de frică. Când realizez că până și asta o să dispară, parcă îmi vine să îmi pun pământ în cap. Să beau multă apă de mare. Să alerg toți munții de sus în jos.

Visez să stau în pustiu. Într-o noapte. Deasupra să fie cerul liber. Plin de stele cu dâre de praf luminos. Cu luna sufocant de aproape. Cu liniștea înspăimântătoare. Cu niciun dor. Cu niciun gând. Cu nicio emoție purtată de-a lungul vremii. Să fiu pur și simplu acolo.

Parfumul etern

Cand am iesit astazi din casa iarna ceda insistentelor primaverii ca o femeie dezolata si dezorientata care nu reuseste sa reziste farmecelor unui barbat atragator.

E acel miros al primaverii pe care il stim cu toii. Atunci cand simtim ca se sfarseste, dar mai ales ca incepe. E ceva sublim si maret in schimbarea anotimpurilor care parca vindeca, pentru un timp scurt, orice rana omeneasca acumulata peste iarna. E ca si cum sufletul intra intr-o coma indusa sau intr-un soi de meditatie care ii netezeste asperitatile si il slefuieste intru perfectiune.

Apoi, miracolul se sfarseste, primavara se instaleaza. Inchideti televizoarele si lasati-i sa se balacareasca singuri. Aveti nevoie de liniste, de dragoste si de speranta. Nu le gasiti la televizor. Ci in parfumul etern al primaverii.

Ce ar fi daca...

Stateam cu capul in pamant si priveam la un punct fix, apoi mia trecut prin cap, ce s-ar intampla daca ochii mei ar fi de sticla si ar cadea pe jos lovindu-se de pamant.

Atunci cand doare , doare tare , rau de tot

Aseara m-a durut sufletul si am lacrimat . Barbatii nu plang, e drept nu plang dar lacrimeaza rar dar se intampla si la ei. E groaznic sa te doara sufletul , inima , sa o simti grea , sa simti ca nu mai are loc in tine , tot pieptul e asa minuscul pentru cat de mare devine in momentele respective inima. Teribil razboi are loc acolo inauntru atunci cand se produce tot fluidul corpului e tulburat parca si pe asta ai vrea sa-l lasi sa iasa sa se racoreasca un pic , dar nu ai cum parca si mai tare intarata inima care ar fi in stare sa sfarme toate coastele de la atata zbatere.

Tiziano Ferro feat. Mary J.Blige-Each tear(VERSIONE COMPLETA)

O sa traiesc haotic…zambind “frenetic”!

Am inceput sa ma simt bine din nou, simt ca totul va fii bine, ca voi zambi cum am facut-o de atatea ori. Nu mai am ganduri rele, tot cea ce vad este bine, este frumos iar asta ma face sa zambesc. Nu imi place sa vad alti oameni care sunt tristi, vreau sa ii vad zambind, vreau sa ii vad frumosi cum sunt ei de obicei. Orice persoana care este trista, ma face sa fiu si eu putin trist, e ca si cum ai vedea un fluture plin de culori si cineva sa il stropeasca cu noroi, e urat! Mai bine as fii un fluture cenusiu, si tot ce se intampla in jurul meu, sau toti cei din jurul meu sa ma faca sa ma simt fericit, sa ma stropeasca cu milioane de culori, pentru ca doar daca te fac alti sa fii ajungi frumos cu adevarat. Iar dupa ce ai ajuns sa fii frumos, cu aportul acestor lucruri, trebe sa traiesti, sa traiesti cu adevarat, eu nu vreau sa o fac deloc ordonat sau calculat, voi fii haotic, iar orice gest sau lucru pe care sa il fac, sa il fac la capacitate maxima, doar atunci voi putea ajunge unde vreau eu, sa pot vad viata asta si daca orbesc sau am ochi inchisi, sa imi pot inchipui tot exact asa cum ii. Sa pot vorbi mult mai corect, mult mai curat si mult mai frumos chiar daca mutesc, pentru ca orice cuvant isi va avea traducere in toti cei care ma iubesc si voi vorbi prin ei. Si o sa pot zambi “galagios”, vreau ca zambetu meu sa imi “urle”, simt ca voi avea un zambet “frenetic” si voi oferi si la alti un astfel de zambet. Simt ca va fii bine…si asa va fii! O sa traiesc haotic…zambind “frenetic”!

Fulgii de nea

Acum,când era pe moarte,încerca să-şi amintească cum începuse totul.
O alesese pe ea din milioane de alte chipuri.Din mii de alte fete.De ce oare o făcuse?Cu o ultimă forţare revăzu totul parcă ar fi scos imaginile din cutiuţa prăfuită a amintirilor,deşi totul fusese numărat în clipe.Într-o clipă se născuse,în următoarea avea să moară.
Da.Acum îşi amintea milisecunda în care îi zărise mâna făcând un gest ciudat.O deranja ceva?Îi intrase ceva în ochi?Poate vreun frate de-al lui.Dar asta nu era posibil.Ei veneau de sus,pe când ea privea doar în jos.Pesemne iubea mai mult pământul decât cerul.
Uită-te spre mine fată frumoasă!Te rog frumos!Şi s-a uitat.Atunci,într-o altă milisecundă îi văzuse lacrimile pe obrajii îmbujoraţi.
Auzise despre lacrimi.Era o ploaie făcută de om.Atunci când le plouă în suflet,ei,oamenii,sunt capabili să scoată ploaia afară.Şi picurii li se scurg din ochii trişti.Când e prea frig în suflet,ei nu mai pot plânge.Ploaia le îngheaţă în suflet,ochii rămân uscaţi,trişti,dar încapabili să mai scoată afară fulgii de zăpadă.
Se gândea cum oare o fi zăpada din suflet?Iar fulgii aceia de nea seamănă oare cu el?Dar,atunci i se făcu milă de bieţii fulgi de zăpadă sufletească.Ei nu cunoscuseră nicicând măreţia cerului.Şi nici nu aveau să o cunoască vreodată.Şi,cu toate acestea,erau la fel de efemeri.
Deviase de la şirul amintirilor.Probabil febra morţii îl făcea să piardă gândul.Aşa.Acum,când închidea ochii,revedea chipul angelic.În milisecunda în care ea privise cerul,el îşi adunase vârtos toate puterile şi pornise cu toată viteza de care era capabil spre chipul ei.Ştia că dacă el nu va reuşi în acea clipă,ea va privi din nou în jos,iar el va muri fără scop,la fel ca mulţi din fraţii lui.
Dar reuşise.Acum se gândea cum se măsoară totul în clipe.Pot dura clipele astea o secundă,o lună,câţiva ani,o viaţă.A lui durase o milisecundă.
I se aşezase fetei pe chipul cald,brăzdat de lacrimi,iar acum se topea.Fulgul de zăpadă îi şopti înainte să dispară un sincer şi micuţ "-Te iubesc!".Apoi se stinse.
Inima fetei fu străpunsă de un fior rece.Rămase pe loc,blocată.Apoi îşi şterse cu mâneca pardesiului toate lacrimile şi se gândi "-Cine oare mi-a trimis iubire?".Îşi atinse obrazul,apoi privi în sus,spre fraţii nefericitului fulg de zăpadă ce a pierit pe un chip de fată tristă.
"-Şi eu te iubesc!".

Crunt de figurat

E adevarat sunt o carte deschisa , dar stii care e chestia teribila , ca aceasta carte nu e scrisa la masina automat e scrisa cu cerneala din calimara sufletului meu si de catre penita minti mele , de aceea inainte de a citi trebuie sa inveti , continu trebuie sa inveti .Asta sunt eu la figurat.

Dincolo de orizont

Fiecare secunda a vietii are o lumina aparte… uneori vizibila c ochiul liber, tocmai de pe Luna, alteori, stinsa din interiorul ei. Doua lumi pot privi in paralel aceiasi clipa… dar, doar intr-o singura lume, secunda-i definita. Lumina dintre doua batai de secunda, zarita de ambele lumi, arc peste timp cu infinite felinare… stand picior peste picior, privind adanc in zare, un punct! Fiecare secunda a vietii, are un sunet aparte, niciodata acelasi sunet nu se repeta a doua oara… dar Ea, secunda, poarta acelasi nume. Grizonat, ceasul isi priveste ora si distinge peste vreme, aceasta clipa luminata… din lumea paralela, alt ceas priveste aceiasi lumina, timpul se priveste-n ochi. Cufundat in spatiu, uita de masuri de timp… de clipe, de batai de clipe, de lumini de clipe! Lumina ce inca se zareste, este eterna… doar Eu si Tu, Tu si Eu, lumi paralele unite in secunde vi si secunde moarte.

Pictura-n creion…

Cum adica pictura in creion!?
Foarte simplu… este viata mea!
A inceput in punctul A si se va termina in punctul B… nimeni nu va sti! Am umblat cu pasi de-un an, pe o linie intre doua puncte… acum sunt, spatiu dintre puncte, iar mai tarziu, o pictura in creion. Ar fi o minciuna sa spun, ca sunt neam cu Luna si cu Soarele… poate m-as regasi intr-o stea, steaua mea. Luna si Soarele, erau mari pe vremea cand devenisem stea stralucitoare… mai tarziu, auzisem ca ele se intalnesc doar atunci cand cealalta devine stralucitoare. Datorita Lunii, ma faceam vizibil noaptea… sunt, o simfonie-a Lunii! Soarelui ii datorez viata… oare as fi stralucit fara lumina lui? Restul i le datorez mamei… soapta, gandul si utimul vers din stofa-ntai! Muzica Pamantului si poezia ghietii din sculptura sufletului, apartin iubitei mele… fiinta care poate face ca un portret in creion, sa fie pictura!

Intaia oara

Un picur in bataia vantului,
Un domn ce tine-n a sa mana stanga timpul gandului,
Un om pierdut in spatiul pamantesc,
Si vazul ochiului trupesc in umbra astrului ceresc.

Ce doare cand inima-ti zboara?
Ce simtit cand ceasul tau dispare?
Ce crezi cand rosu e in calimara?
Mai stii ce-nseamna, pentru intaia oara?

O picura a vantului ce curge.
Un domn ce duce-o lupta cu-n timp al sau.
Un om pierdut-n spatiul concludent.
Si un ochi din umbra ce supravegheaza adiacent.

Iarta-ma...

....arunci cand pasesc cu stangul si ma impiedic in dreptul,
iarta-ma ca sunt aici si nu acolo,
iarta-ma cand tac, cand ascult , cand gandesc singur,
iarta-ma atunci cand nu sunt eu .
iarta-ma de tot si toate, sau pedepseste-ma necrutator.
Iarta-ma tu iarta ......

EMS-Project - The Ballad Of Silence

Asculta mai multe audio ambientala

Un altfel de ianuarie

Lucrurile frumoase nu sunt menite sa dureze. Cel putin, nu o viata, asa cum este dorit. Cel putin, teleuric vorbind, nu aici, pe pamant. Nu spun asta din depresii, nu spun asta din dezamagiri. Nu spun asta pentru ca am iubit si inca mai iubesc. Nu spun asta, nici macar pentru ca tanjesc dupa lucrurile frumoase pe care nu le mai am. Spun asta, pentru ca frumosul perinda un alt frumos. Jubilarile de acum, intr-un final vor deveni pur abisale, urmand altceva, de aceeasi anvergura. Sau poate mai mult. Irelevant asta. Relevant este faptul ca ne agatam permanent de lucruri inerente noua, dar trecatoare. Fericirea este trecatoare. Fatidic, moartea fericirii este si nasterea alteia (nu vorbesc aici de lucruri de natura statornica, sau exceptii - cum ar fii copilul, dragostea familiala, sau un camin). În plus de asta, daca viata este un circ, trebuie să invatam sa radem din suflet. Si sa ne dam peste cap fara sa ne lovim.



Fericirea mea este departe . O Doamne, ce m-as distruge daca m-as agata de ea. Am inceput deja sa-mi ocup creierul cu alte ocupatii. Nu vreau ca boala mea psihica sa se transforme in una patologica. Voi zambi pentru ce am. Pentru ca stiu - si durerea-i trecatoare. Si cum nu pot vana timpul, macar il pot gestiona dupa bunul plac. Il pot menaja. Pot modela lucrurile, pot gandi, pot rezona. Pentru ca vreau. Si pentru ca am posibilitatea. Si pentru ca putem fii cu totii fericiti, oricat de neagra ar fii situatia. Pentru ca iubesc. Si o fac din suflet. Pentru ca am rabdare.

Dar noi, nu ne ducem in abis - orice ar fii. Stii de ce? Pentru ca o viata avem (mai cliseic de atat nu poate suna, stiu). Dar da, o viata avem - este cat se poate de real, veridic, verosimil, adevarat s.a.m.d. Putem schimba de cate ori situatiile ne cer asta - fortat sau nu (de preferat nu). Putem ocolii durerea,o putem lua in brate. Putem intelege. Putem trece. Pentru ca viata trebuie traita frumos, dupa principii pseudo-abisale. Puteam, mai ales pentru ca suntem inteligenti.

Jumatati.....

... de noapte inghesuite in soapte... cuvinte ce opresc in statii ca trenurile sau mijloacele in comun, fantoma urca si coboara, amintirile la fel... si paginile noastre lasate in urma, unde istoricii ar putea descoperi ingropate ramasitele de iubire de cand ne-am cunoscut. Cerul deasupra noastra, si umbra unei palme uriase, ca o mana a unui personaj gigantic, intinsa catre lumea noastra... lumina Lunii ce cade pe chipurile noastre, si mana ce coboara catre dimineata cuprinzandu-ne in palma, ca intr-o barca. Dumnezeu e un caine batrin orb, fara dinti... si nu le poate vedea pe toate, si nu mai poate musca pe nimeni atunci cand durerea se abate peste trupul ei... raman inert si ii „privesc” durerea, imi privesc apoi neputinta... ascult vocea ce se stinge, ce limba isi cresteaza lasand cuvintele sa curga. O sangerare verde ca fierea, o durere crunta, se viseaza moarta si doctori multi in jurul ei, ce-i fac mereu autopsia, gasind in trupu-i, biletele trimise ei... toate biletele cu „te iubesc” trimise... cuvintele nerostite... tot ce nu i-am spus vreodata. Inima mea revarsa sunete din melodia ce inunda trupul ei... totul este ascuns in partitura ce trupul meu o canta atunci cand respir... iar Ea este a cerului pasare... pasarea de diamant, ce reinvata din nou sa zboare, avand aripile taiate. Zboara din nou, avantd in trupu-i fraged, stelele ce le-am plantat intr-o noapte de singuratate, noaptea in care am reinventat culorile... ne-am reinventat pe noi. Un singur lucru nu mai poate fi ca inainte... partitura mea nu va mai fi cantata niciodata de-un pian... dar chitara reda atat de bine, cele doua batai ale inimii mele ce pe veci ne-au legat. Ne-am regasit in mana cu zece degete, unde sangele mirosea a moarte...am fi sugrumat ratiunea cu toata patima ei asa cum ne-am taia venele sa facem schimb de sange... schimb de vieti. Cand respir, imi simt plamanii cum umfla piepturile tuturor oamenilor... acelasi acord, aceiasi bataie... iubim! In jur totul inverzeste si incepe o noua viata... imi pun castile, ascult sunetul pasarilor, al pasilor lasati de umbre in desertul vietii... si nu ma mai ascund! Simt cum ochii ii traverseaza din nou obrajii... pieptul se desira asemeni unui ghem, catre genunchi... pleoapele sunt aripile demult pierdute, iar mainile sapa adanc in pamant... sapa o fantana in trupul meu. Pentru prima data dupa „lunga ei uitare”, pot asculta zambetu de pe fata sa:

”Ai palmele prea mici sa ma ridici din uitare si Eu nu mai stiu a zbura,
si buzele tale alunecoase ma pierd intre ele
ca intr-o lume indiferenta care nu-mi stie numele.
Imi expira viza in tarile ce se razboiesc pentru mine,
simt o traire risipita in virful degetelor,
un trup parasit de toate atingerile!”
In lumea aceasta sunt oameni pe cale de disparitie, sunt tacuti si poarta camasi lungi si albe de hirtie... uneori se opresc doi cite doi isi scriu unul altuia o poveste, in care omul isi citeste propria poveste

Decembre

Şi umerii tăi miroseau uneori a vanilie
Şi sufletul meu cerşea din nou iubire
Şi nopţile incepeau mereu cu noi,
Aveai gust de măr copt şi ceai cu
scorţişoară
Şi marea ne privea curioasă,
revărsându-şi valurile spumoase
în inimile noastre,
Şi peste tot era iarnă şi zăpadă
însă la noi în suflet, o neîntrerupta vară.


Sufletul meu s-a transformat într-o gară,
unii vin, alţii pleacă, dar puţini rămân aici.
Tu draga mea, se pare te-ai mutat aici,
şi îmi pare bine căci ai adus cu tine visele
tale calde, îmbrăţisările de care tot
timpul mi-a fost dor,
ai adus multă bucurie în sufletul meu,
şi nu ti-a păsat că aici e frig şi uneori trist,
că unii vin şi alţii pleacă.