Fulgii de nea

Acum,când era pe moarte,încerca să-şi amintească cum începuse totul.
O alesese pe ea din milioane de alte chipuri.Din mii de alte fete.De ce oare o făcuse?Cu o ultimă forţare revăzu totul parcă ar fi scos imaginile din cutiuţa prăfuită a amintirilor,deşi totul fusese numărat în clipe.Într-o clipă se născuse,în următoarea avea să moară.
Da.Acum îşi amintea milisecunda în care îi zărise mâna făcând un gest ciudat.O deranja ceva?Îi intrase ceva în ochi?Poate vreun frate de-al lui.Dar asta nu era posibil.Ei veneau de sus,pe când ea privea doar în jos.Pesemne iubea mai mult pământul decât cerul.
Uită-te spre mine fată frumoasă!Te rog frumos!Şi s-a uitat.Atunci,într-o altă milisecundă îi văzuse lacrimile pe obrajii îmbujoraţi.
Auzise despre lacrimi.Era o ploaie făcută de om.Atunci când le plouă în suflet,ei,oamenii,sunt capabili să scoată ploaia afară.Şi picurii li se scurg din ochii trişti.Când e prea frig în suflet,ei nu mai pot plânge.Ploaia le îngheaţă în suflet,ochii rămân uscaţi,trişti,dar încapabili să mai scoată afară fulgii de zăpadă.
Se gândea cum oare o fi zăpada din suflet?Iar fulgii aceia de nea seamănă oare cu el?Dar,atunci i se făcu milă de bieţii fulgi de zăpadă sufletească.Ei nu cunoscuseră nicicând măreţia cerului.Şi nici nu aveau să o cunoască vreodată.Şi,cu toate acestea,erau la fel de efemeri.
Deviase de la şirul amintirilor.Probabil febra morţii îl făcea să piardă gândul.Aşa.Acum,când închidea ochii,revedea chipul angelic.În milisecunda în care ea privise cerul,el îşi adunase vârtos toate puterile şi pornise cu toată viteza de care era capabil spre chipul ei.Ştia că dacă el nu va reuşi în acea clipă,ea va privi din nou în jos,iar el va muri fără scop,la fel ca mulţi din fraţii lui.
Dar reuşise.Acum se gândea cum se măsoară totul în clipe.Pot dura clipele astea o secundă,o lună,câţiva ani,o viaţă.A lui durase o milisecundă.
I se aşezase fetei pe chipul cald,brăzdat de lacrimi,iar acum se topea.Fulgul de zăpadă îi şopti înainte să dispară un sincer şi micuţ "-Te iubesc!".Apoi se stinse.
Inima fetei fu străpunsă de un fior rece.Rămase pe loc,blocată.Apoi îşi şterse cu mâneca pardesiului toate lacrimile şi se gândi "-Cine oare mi-a trimis iubire?".Îşi atinse obrazul,apoi privi în sus,spre fraţii nefericitului fulg de zăpadă ce a pierit pe un chip de fată tristă.
"-Şi eu te iubesc!".

Crunt de figurat

E adevarat sunt o carte deschisa , dar stii care e chestia teribila , ca aceasta carte nu e scrisa la masina automat e scrisa cu cerneala din calimara sufletului meu si de catre penita minti mele , de aceea inainte de a citi trebuie sa inveti , continu trebuie sa inveti .Asta sunt eu la figurat.

Dincolo de orizont

Fiecare secunda a vietii are o lumina aparte… uneori vizibila c ochiul liber, tocmai de pe Luna, alteori, stinsa din interiorul ei. Doua lumi pot privi in paralel aceiasi clipa… dar, doar intr-o singura lume, secunda-i definita. Lumina dintre doua batai de secunda, zarita de ambele lumi, arc peste timp cu infinite felinare… stand picior peste picior, privind adanc in zare, un punct! Fiecare secunda a vietii, are un sunet aparte, niciodata acelasi sunet nu se repeta a doua oara… dar Ea, secunda, poarta acelasi nume. Grizonat, ceasul isi priveste ora si distinge peste vreme, aceasta clipa luminata… din lumea paralela, alt ceas priveste aceiasi lumina, timpul se priveste-n ochi. Cufundat in spatiu, uita de masuri de timp… de clipe, de batai de clipe, de lumini de clipe! Lumina ce inca se zareste, este eterna… doar Eu si Tu, Tu si Eu, lumi paralele unite in secunde vi si secunde moarte.

Pictura-n creion…

Cum adica pictura in creion!?
Foarte simplu… este viata mea!
A inceput in punctul A si se va termina in punctul B… nimeni nu va sti! Am umblat cu pasi de-un an, pe o linie intre doua puncte… acum sunt, spatiu dintre puncte, iar mai tarziu, o pictura in creion. Ar fi o minciuna sa spun, ca sunt neam cu Luna si cu Soarele… poate m-as regasi intr-o stea, steaua mea. Luna si Soarele, erau mari pe vremea cand devenisem stea stralucitoare… mai tarziu, auzisem ca ele se intalnesc doar atunci cand cealalta devine stralucitoare. Datorita Lunii, ma faceam vizibil noaptea… sunt, o simfonie-a Lunii! Soarelui ii datorez viata… oare as fi stralucit fara lumina lui? Restul i le datorez mamei… soapta, gandul si utimul vers din stofa-ntai! Muzica Pamantului si poezia ghietii din sculptura sufletului, apartin iubitei mele… fiinta care poate face ca un portret in creion, sa fie pictura!

Intaia oara

Un picur in bataia vantului,
Un domn ce tine-n a sa mana stanga timpul gandului,
Un om pierdut in spatiul pamantesc,
Si vazul ochiului trupesc in umbra astrului ceresc.

Ce doare cand inima-ti zboara?
Ce simtit cand ceasul tau dispare?
Ce crezi cand rosu e in calimara?
Mai stii ce-nseamna, pentru intaia oara?

O picura a vantului ce curge.
Un domn ce duce-o lupta cu-n timp al sau.
Un om pierdut-n spatiul concludent.
Si un ochi din umbra ce supravegheaza adiacent.

Iarta-ma...

....arunci cand pasesc cu stangul si ma impiedic in dreptul,
iarta-ma ca sunt aici si nu acolo,
iarta-ma cand tac, cand ascult , cand gandesc singur,
iarta-ma atunci cand nu sunt eu .
iarta-ma de tot si toate, sau pedepseste-ma necrutator.
Iarta-ma tu iarta ......

EMS-Project - The Ballad Of Silence

Asculta mai multe audio ambientala

Un altfel de ianuarie

Lucrurile frumoase nu sunt menite sa dureze. Cel putin, nu o viata, asa cum este dorit. Cel putin, teleuric vorbind, nu aici, pe pamant. Nu spun asta din depresii, nu spun asta din dezamagiri. Nu spun asta pentru ca am iubit si inca mai iubesc. Nu spun asta, nici macar pentru ca tanjesc dupa lucrurile frumoase pe care nu le mai am. Spun asta, pentru ca frumosul perinda un alt frumos. Jubilarile de acum, intr-un final vor deveni pur abisale, urmand altceva, de aceeasi anvergura. Sau poate mai mult. Irelevant asta. Relevant este faptul ca ne agatam permanent de lucruri inerente noua, dar trecatoare. Fericirea este trecatoare. Fatidic, moartea fericirii este si nasterea alteia (nu vorbesc aici de lucruri de natura statornica, sau exceptii - cum ar fii copilul, dragostea familiala, sau un camin). În plus de asta, daca viata este un circ, trebuie să invatam sa radem din suflet. Si sa ne dam peste cap fara sa ne lovim.



Fericirea mea este departe . O Doamne, ce m-as distruge daca m-as agata de ea. Am inceput deja sa-mi ocup creierul cu alte ocupatii. Nu vreau ca boala mea psihica sa se transforme in una patologica. Voi zambi pentru ce am. Pentru ca stiu - si durerea-i trecatoare. Si cum nu pot vana timpul, macar il pot gestiona dupa bunul plac. Il pot menaja. Pot modela lucrurile, pot gandi, pot rezona. Pentru ca vreau. Si pentru ca am posibilitatea. Si pentru ca putem fii cu totii fericiti, oricat de neagra ar fii situatia. Pentru ca iubesc. Si o fac din suflet. Pentru ca am rabdare.

Dar noi, nu ne ducem in abis - orice ar fii. Stii de ce? Pentru ca o viata avem (mai cliseic de atat nu poate suna, stiu). Dar da, o viata avem - este cat se poate de real, veridic, verosimil, adevarat s.a.m.d. Putem schimba de cate ori situatiile ne cer asta - fortat sau nu (de preferat nu). Putem ocolii durerea,o putem lua in brate. Putem intelege. Putem trece. Pentru ca viata trebuie traita frumos, dupa principii pseudo-abisale. Puteam, mai ales pentru ca suntem inteligenti.

Jumatati.....

... de noapte inghesuite in soapte... cuvinte ce opresc in statii ca trenurile sau mijloacele in comun, fantoma urca si coboara, amintirile la fel... si paginile noastre lasate in urma, unde istoricii ar putea descoperi ingropate ramasitele de iubire de cand ne-am cunoscut. Cerul deasupra noastra, si umbra unei palme uriase, ca o mana a unui personaj gigantic, intinsa catre lumea noastra... lumina Lunii ce cade pe chipurile noastre, si mana ce coboara catre dimineata cuprinzandu-ne in palma, ca intr-o barca. Dumnezeu e un caine batrin orb, fara dinti... si nu le poate vedea pe toate, si nu mai poate musca pe nimeni atunci cand durerea se abate peste trupul ei... raman inert si ii „privesc” durerea, imi privesc apoi neputinta... ascult vocea ce se stinge, ce limba isi cresteaza lasand cuvintele sa curga. O sangerare verde ca fierea, o durere crunta, se viseaza moarta si doctori multi in jurul ei, ce-i fac mereu autopsia, gasind in trupu-i, biletele trimise ei... toate biletele cu „te iubesc” trimise... cuvintele nerostite... tot ce nu i-am spus vreodata. Inima mea revarsa sunete din melodia ce inunda trupul ei... totul este ascuns in partitura ce trupul meu o canta atunci cand respir... iar Ea este a cerului pasare... pasarea de diamant, ce reinvata din nou sa zboare, avand aripile taiate. Zboara din nou, avantd in trupu-i fraged, stelele ce le-am plantat intr-o noapte de singuratate, noaptea in care am reinventat culorile... ne-am reinventat pe noi. Un singur lucru nu mai poate fi ca inainte... partitura mea nu va mai fi cantata niciodata de-un pian... dar chitara reda atat de bine, cele doua batai ale inimii mele ce pe veci ne-au legat. Ne-am regasit in mana cu zece degete, unde sangele mirosea a moarte...am fi sugrumat ratiunea cu toata patima ei asa cum ne-am taia venele sa facem schimb de sange... schimb de vieti. Cand respir, imi simt plamanii cum umfla piepturile tuturor oamenilor... acelasi acord, aceiasi bataie... iubim! In jur totul inverzeste si incepe o noua viata... imi pun castile, ascult sunetul pasarilor, al pasilor lasati de umbre in desertul vietii... si nu ma mai ascund! Simt cum ochii ii traverseaza din nou obrajii... pieptul se desira asemeni unui ghem, catre genunchi... pleoapele sunt aripile demult pierdute, iar mainile sapa adanc in pamant... sapa o fantana in trupul meu. Pentru prima data dupa „lunga ei uitare”, pot asculta zambetu de pe fata sa:

”Ai palmele prea mici sa ma ridici din uitare si Eu nu mai stiu a zbura,
si buzele tale alunecoase ma pierd intre ele
ca intr-o lume indiferenta care nu-mi stie numele.
Imi expira viza in tarile ce se razboiesc pentru mine,
simt o traire risipita in virful degetelor,
un trup parasit de toate atingerile!”
In lumea aceasta sunt oameni pe cale de disparitie, sunt tacuti si poarta camasi lungi si albe de hirtie... uneori se opresc doi cite doi isi scriu unul altuia o poveste, in care omul isi citeste propria poveste

Decembre

Şi umerii tăi miroseau uneori a vanilie
Şi sufletul meu cerşea din nou iubire
Şi nopţile incepeau mereu cu noi,
Aveai gust de măr copt şi ceai cu
scorţişoară
Şi marea ne privea curioasă,
revărsându-şi valurile spumoase
în inimile noastre,
Şi peste tot era iarnă şi zăpadă
însă la noi în suflet, o neîntrerupta vară.


Sufletul meu s-a transformat într-o gară,
unii vin, alţii pleacă, dar puţini rămân aici.
Tu draga mea, se pare te-ai mutat aici,
şi îmi pare bine căci ai adus cu tine visele
tale calde, îmbrăţisările de care tot
timpul mi-a fost dor,
ai adus multă bucurie în sufletul meu,
şi nu ti-a păsat că aici e frig şi uneori trist,
că unii vin şi alţii pleacă.