De multa vreme ma incearca o stare de asteptare , care ma tine incordat , e un sentiment nu tare placut atunci cand esti prizonieru unei incertitudini imaginare. Daca vrei sa dai vina pe cineva anume , descoperi ca acel cineva lipseste , nu ai la cine sa ceri o explicatie, nu ai la cine sa strigi sau pe cine sa certi. Aceasta inclestare nu este deloc productiva. De putin timp aceasta stare de asteptare a devenit mai light, parca nu mai exista chiar atat de multa inclestare , parca degetele mainilor nu mai sunt chiar atat de anchilozate, sau mai bine zis ceea ce inainte a fost o fiinta de piatra care daca se intampla sa o lovesti sar fi putut sa te raneasca in urma ciocniri , sau ar fi putut sa iasa scantei daca doua pietri ar fi interactionat, si nu ar fi fost rau daca scanteia aceasta ar fi facut macar un fir de fum , dar , nu , intodeauna era doar o licarire ascutita. Tot atunci greutatea acestui corp forma in jurul lui o zona arida , asta pentru ca era mai preocupat de asteptarea lui decat ceea ce in jur avea sa se intample la fiecare pas al lui , cei drept si acesta intepenit si scufundator in tarana fiecarui pas , nu exista vedere panoramica astfel in urma lui secau licorile frumusetii , bucuriei , era prea inalt si fixist ca sa vada ca trecerea lui nu lasa loc pentru un viitor frumos ci doar pentru unul incert.
Cu timpul a inceput sa se loveasca de ziduri mai puternice decat el , nu s-a spart dar a inceput sa aiba crepaturi , s-a ciobit ici si colo, timpul si incapatanarea nu lau iertat. Prin crepaturile acestea a inceput ca soarele sa patrunda mai mult decat i se permitea pana atunci , erau prea multe ca sa si le poata ascunda la un moment dat , ia devenit imposibil sa-si mai ascunda interiorul , soarele nu a facut nimic alceva decat sa topeasca intunericul interior. Peste catva timp tot mergand in drumul lui drept , simti prin crepaturile corpului sau parfum, era invaluit la fiecare pas de parfumuri din ce in ce mai puternice , atunci i se parea ca s-a schimbat ceva . Nu a mai putut rezista aceasta nebunie de parfumuri care il invaluiau noaptea cand cerul era mocnit si nici ziua cand soarele il ardea din ce in ce mai tare , atunci ochii lui au inceput de acolo din varful muntelui semet sa isi aplece privirea spre prapastia din jurul lui care pana atunci a fost pustiita de atentia si privirea acestui om . Ochii lui au inceput sa se crape imprejur bucati mari de pietre au inceput sa cada in prapastia adanca iar ochii au inceput sa se umezeasca de durere si de imaginea abisului propriului sau spatiu . In crepaturile din picioare, talpi si incheieturi au inceput sa creasca flori , tufe intregi de flori , izvoare de culoare si parfum care sangerau a durere si-si lasau mierea dulce la fiecare pas astfel ca inapoia lui erau campuri intregi de flori si iarba , pajisti de bucurie , pajisti de viata, florile din talpi si incheieturi sufereau la fiecare pas al calatorului dezinteresat. Cand a vazut acestea , nu a mai facut nici un pas , a fost momentul in care sia dat seama ca traieste , ca in jurul lui exista frumusete , dar pe care nu a vazut-o , nu a simtit , ca in jurul lui exista traire. Si totul a pornit de la o mica ciocnire , de la o mica crapatura, de un acelasi zid puternic, iar acum in ploaia calda a lacrimilor care sfinteste florile suferinde din talpile lui se intreaba daca nu cumva si zidul de care s-a lovit a crepat si el.......
