Hey Marseilles - Rio (Official Video)

Se apropie vacanta ..............

Cuvinte diluate

Cuvintele nu inseamna nimic. Fara forta motrice a pulsatiilor sufletului si mintii ele raman piese de domino aruncate pe o masuta de piatra intr-o gradina pustie. Neatinse de OM, "ura" si "iubire" nu inseamna nimic. "Razboi", "rapace", "teama", "orgasm", "moarte", "ticalosie", "crima", "trandafir", "zori", "mare", "esenta". Cuvinte. Fara valoare, fara semnificatie decat numai prin perspectiva memoriei afective care stie ca le-a auzit candva, undeva si le asociaza pe loc cate o imagine. Scoase din context insa, cuvintele nu sunt periculoase.
Un bebelus care rosteste "crima" e o sursa de amuzament. La fel ca un batran care si-ar dori o "galetusa".
Adesea uitam ca noi dam valoare cuvintelor. Uitam ca, iesite din gura noastra, efectul lor poate fi de la sublim pana la devastator. Adesea rostim cu usurinta cuvinte mari care se transforma in promisiuni, ulterior neonorate, rostim elogii inutile, minciuni sfruntate, adevaruri de complezenta, complimente dulcege, jigniri inutile. Responsabilitatea cuvintelor ne scapa.

Ma gandesc ca daca pentru fiecare cuvant cu greutate am resimti o durere interna, lucrurile ar fi mult mai simple. Sa te coste si sa platesti pentru a spune un lucru cu adevarat important, cu o semnificatie de care esti sigur. Sa fii fortat sa iti alegi cu grija cuvintele. Sa fii sigur ca merita durerea, sa fii sigur ca altmineri n-ai reusi sa te faci inteles. Clasa injuraturilor, a reprosurilor, acuzele, juramintele, enunturile emfatice, laudele, amenintarile, toate clasele de cuvinte care pot distorsiona sensul a ceea ce noi simtim cu adevarat, sensul din sufletul nostru, orice disimulare cat de mica a fiintei noastre sa stea sub amenintarea durerii fizice.

Cel mai tare ar trebui sa ne doara atunci cand spunem "te iubesc".

ASOCIATA VICTIMELOR STROPITE DE BATELE-N BALTA

Este amuzant cum, de cele mai multe ori, oamenii dau cu bata-n balta. Ce se-ntampla cand dai cu bata-n balta? Te stropesti si ii stropesti si pe cei din jur.

Asta n-ar fi nimic pe langa faptul ca energia declansata de lovitura se pierde aiurea caci balta nu este vreun lac, e doar o pojghita subtire de apa unde nu e nimic de gasit. Prin urmare bata loveste luciul fara vreun rezultat concret. Nici peste, nici pui de balta.

Privesti in jur perplex, consumat, te simiti deodata mic si nefolositor, ba mai mult, te simti vinovat fata de cei care se aflau intamplator pe langa tine si incercau sa pescuiasca. Le-ai stricat jocul, le-ai tulburat linistea, ai speriat pestii. Esti supt de energie si inutil. Ai dat cu bata-n balta. Esti un idiot.

Inainte sa ridicati bata si s-o pravaliti catre balta din apropierea voastra, ganditi-va de doua ori si uitati-va in jur, sa vedeti pe cine veti improsca. Stiu ca recomandarea e aberanta caci sa dai cu bata-n balta e adesea consecinta unui impuls de moment, de necontrolat, de nestapanit. Cred totusi ca se poate reprima. Spre binele comunitatii.

Avem insa o problema. Cum raspandirea fenomenului printre cetatenii nostri capata cote alarmante exista riscul ca oina sa-si piarda statutul de sport national. Si atunci nu se va mai putea face nimic pentru ca ne vom simti obligati sa imbratisam cu drag noul nostru sport. Si cum balti sunt destule pe la noi, succesul va fi asigurat.
Intrevad si cateva asociatii care vor lua nastere odata cu amplificarea fenomenului: ASOCIATA VICTIMELOR STROPITE DE BATELE-N BALTA sau Fundatia Pentru Protejarea Baltilor Lovite de Bate sau Asociatia Nationala a Batelor.

Respect seniorul de valoare

Intodeauna ni s-a dat exemplu de urmat modele de oameni in varsta care timp de 60 - 80 de ani au facut ceva in viata lor au invatat lucruri au constientizat elemente definitori pentru un caracter de invidiat. Si acum parca ni se impun modele , numai ca aceste modele nu mai sunt de urmat , nu mai ai ce sa iei de la astfel de oameni . Nu vorbesc acum despre pasarile rare de la manastiri sau din cine stie ce colt al lumi asteia.Vorbesc in general despre generatia varsnica. Nu mai reprezinta un model pentru tineri , nu mai au valoare , asta cu parere de rau , am constatat ca exista multi tineri cu mai mult bun simt decat oameni in varsta. E dezamagitor ca seniori se afla intr-o categorie inferioara si niciodata nu o sa ai ajunga pe stramosii lor .Sa nu uitam ce educati erau stramosi nostri indiferent din ce patura sociala faceau parte. Nu ar trebui sa se mire ca nu li se acorde respect , ar trebui sa se gandeasca la cauze , si sa fie mai putini slobozi la gura .Respect seniorul de valoare , refuz sa am model un pseudo - senior care a trait ca un robot toata viata.

Biblioteca

Ami amintesc acum , ca la mine in oras exista cea mai familiara biblioteca din lume . E o biblioteca de stat , care se gaseste intr-o cladire veche , mai precis in incinta casei de cultura orasenesti , dar e separat de tot ceea ce inseamna programele casei de cultura.Nu asta e important ci faptul ca e un spatiu cochet si in care m-am simtit bine intodeauna cand ajungeam acolo. La starea asta ajuta faptul ca tot spatiul asta avea o viziune inspre afara spre dealul care margineste orasul , apoi fiind amplansata in centrul vechi al orasului se vedea parcul si biserica impunatoare a Romano Catolicilor. Cum e alcatuita biblioteca : are un intrand in care se afla undeva in capat in fata unui geam care e cel mai special pt ca are cea mai frumoasa priveliste si e primul lucru care ati atrage atentia, ei bine se afla biroul bibliotecarului .Care e o femeie binenteles de mare caracter , apoi de o parte si alta a intrandului se afla doua sali mari reprezentand depozitele cu carti la care ai acces la raft . In stanga e literatura , romaneasca , straina, la stanga e stiinta, .Ami este cam straina partea stanga , nu am avut ocazia sa zabovesc mult printre acele rafturi , asta pt ca mi se parea ca oricum nu am sa pot citi tot , si ma invinovateam cand vedeam atatea carti in jurul meu , de faptul ca am ramas in urma si nu am sa pot recupera niciodata acele capodopere care trebuiau citite la un anumit moment .Partea stanga o cunosc foarte bine asta datorita faptului ca e incomparabil de mica fata de dreapta. Tin minte si acum locul unora din carti , pe care aveam impresia atunci ca sunt singurul om care le deschide , ca nu sunt pretuite asa cum ar trebui. Raftul cel mai interesant pt mine si in fata caruia pierdeam minute bune pana sa ma hotarasc ce carte sa-mi iau , ca nu veneam expre pt ceva anume sau cand aveam si un astfel de scop nu ma puteam abtine sa nu scotocesc si sa gasesc o carte doua, trei , interesante , chiar daca nu erau de nivelul meu , dar incercam sa le inteleg .Raftul de medicina era de un metru , carti esentiale , tin minte , vreo doua anatomi , o fiziologie si ceva de biochimie, la fel era si raftul biologie si chimie, alceva nu ma prea interesa.
Experienta placuta cu biblioteca incepe atunci cand am imprumutat prima carte de la ei si nu am restituito la timp .Am primit amenda , a venit o carte postala acasa prin care eram instintat ca sunt amendat pt posesie ilegala a unei carti .Am ajuns a doua zi la biblioteca cu cartea si suma respectiva de bani .Binenteles ca toata treba cu amenda era de fapt un joc emotional , pt ca atunci cand am ajuns acolo si ma pregateam sa platesc suma respectiva mi s-a spus oarecum oarogant ca nu trebuie sa fac asa ceva. Nimic nu mia trebuit mai mult desi nu aveam decat vrei 16 - 17 ani poate mai putin , tot incapatanat eram si cu principi clare . Ei bine asa cum am stiut eu atunci iam tinut o predica cum nu cred ca a mai auzit si nu cred ca va mai auzi femeia aceea vreo data , iam spus ca bani respectivi ai dau in sensu unei donati din care biblioteca sa poata sa se intretina sa cumpere carti si alte cele , ca avea nevoie , deci scopul meu era nobil.Bibliotecara , o tinea pe a ei , ca nu , si nu .Eu pe a mea , ca asa doresc eu , si ca bani ai dau spre binele biblioteci , am mai spus si alceva , nu mai ami aduc aminte acum foarte clar ce , dar stiu ca femeia a fost grozav de impresionata. Nu ma deranjat faptul ca am primit carte postala cu replica " va rugam frumos sa restituiti cartea imprumutata ......" ci faptul ca era vorba si de o amenda , pe care o primea un tip care nu era in stare sa indoaie nici macar ultima pagina a carti , mi s-a parut o sfidare , o denigrarea a tot ceea ce eram eu atunci , adica faceam parte brusc din categoria delicventilor , eram o rusine a societati . Ei bine am decis sa demonstrez ca eu sunt altfel .De atunci a inceput aceasta iubire.
Mia trecut prin cap sa donez o parte din cartile mele de specialitate , sa fac un raft asa cum as fi vrut sa-l gasesc eu acum mult timp cand m-am lovit de acel singur metru patrat de carti .Apoi m-am gandit ca , nu stiu daca pot sa fiu atat de darnic cu ceva care inca mai e a statului , si de care nu va avea nimeni , grija vreodata , de ce sa ai dau o floare statului cand el mia dat doar palme pe vremea aceea.Desi asta va fii una din dorintele mele atunci cand nu voi mai fi , pana atunci am propria mea biblioteca asa cum mio doream atunci cand ami lipsea.

Pasare de noapte

(Leona Lewis My Hands)

Am fost la un moment dat o pasare . Am fost o pasare de noapte , ziua stateam la adapost , ferindu-ma de ami arata aripile pe care le tineam strans pe langa corpul meu , ochii mei obositi dupa zborurile nocturne la un moment dat au devenit sensibili la lumina puternica a soarelui.
Asteptam sa vina seara ca sa ma pot inalta , sa-mi pot deschide aripile larg . Erau momente cand asteptam undeva pe culme sa vina acea putere care sa-mi umfle aripile si care ma ajuta sa ma inalt.
Ami amintesc ca pana atunci au existat doar adieri , calde si slabe , era imposibil sa ma inalt cu ajutorul lor, erau prea slabe, desi eram un mare profitor si nu scapam nimic.
Dar stiam ca am ceva care era al meu , era numai pntru mine , ami era drag, pentru ca impreuna zburam in fiecare seara pana noaptea tarziu in departari , nescrise si neumblate nici macar cu mintea unui muritor. De ce tineam asa de mult la vantul asta puternic pe care al asteptam in fiecare seara, pt ca ma sustinea si simteam ca impreuna facem un lucru extraordinar , eu nu puteam fara el , poate ca el da , dar in acele momente eram un tot unitar. Erau calatorii initiatice , de fiecare data era de vazut un loc nou in care odata popositi lasam frau liber imaginatiei intr-o alta dimensiune unde putea sa asi creeze propriul spatiu propice , nimic nu ne deranja , pt ca poate atunci nu mai eram fiinte cu nevoi firesti ci eram palcuri de idealism intr-un spatiu al absolutului unde cladeam eternitatea.
Si in fiecare noapte faceam ca distanta sa fie mai scurta si drumul mai usor spre ceea ce insemna orizont infinit.
Apoi ne intorceam sub clar de luna osteniti de efortul de a mai fii fost inca o noapte impreuna in acel spatiu , despartirea era grea intodeauna pt ca ceea ce adunam in acele cateva ore in corpurile noastre facea ca sa cadem ca niste materiale grele intr-un somn de veghe pana la o noua incursiune.Din nou ami strangeam aripile sub corsetu camasi albe si porneam sub soarele naucitor pe acealeasi sinistre carari ....

Romania incremenita

Asi citi postu asta avand in fundal :"Hijo de la luna" varianta in franceza

Exista o lucrare a lui Salvador Dali, The Persistence of Memory. Aceea in care ceasurile se scurg si atarna sugerand parca dilatare, dar si un soi de incremenire datorata unui fundal fantastic al picturii.

Am avut senzatia, trecand prin locuri in care timpul parca nu mai lucrase, ca Romania se scurge ca intr-un fel de topeala si abandon ireversibile, carora nu mai suntem in stare sa le facem fata.

Am trecut prin sate paraginite, pe langa fabrici solitare si ruginite, am trecut pe langa oameni care manau abatuti vite parca resemnate. In statiunile balneare de pe Valea Oltului sentimentul parasirii este amplificat de cele cateva hoteluri a caror activitate s-a oprit pe vremea comunistilor. Nimeni n-a mai intervenit timp de douazeci de ani lasand dezolarea sa se instaleze confortabil. Daca privesti la degradarea cladirii Casei Poporului, cu peretii gri pe care parca s-au scurs lacrimi amestecate cu funingine, ai senzatia ca traim pe urmele si ramasitele unei civilizatii candva infloritoare si care apune acum pe zi ce trece. Simti asta si cand te plimbi pe Lipscani. Dupa intersectia cu un Smardan renovat si cotropit de arivismul si cupiditatea patronilor de terase care nu inteleg decat sa speculeze, nu sa si respecte ideea de spatiu, dupa intersectia cu Smardan urmeaza un Lipscani paraginit, cazut, ruinat si neterminat. Mizeria insasi nu reuseste sa persiste inlocuita fiind de variatiuni ale aceleiasi teme.Ideile noastre se scurg si ele, incapabile sa se materializeze in proiecte. Media profita si vinde inconsistenta in pachete de emisiuni vulgare, la limita acceptabilului. Te intrebi pana unde poate merge mizeria, dar raspunsul la aceasta intrebare intarzie sa apara, caci toata lumea pare sa astepte momentul in care acest potop lent, aceasta dezasamblare morala perpetua care pare ca ne-a cuprins pe toti, se va opri fie si pentru o secunda. Daca tabloul vivant al decorticarii noastre materiale si spirituale s-ar opri din a-si schimba guasele care aluneca in jos ca niste aluviuni din epoci preistorice, atunci poate ca am REALIZA cu adevarat dimensiunea problemei noastre. Aceea ca nimic nu mai pare sa reziste, nimic nu mai pare sa conteze.

Cu o lume intr-o continua degradare, actul creator nu mai are niciun rost.Stiu, suna pesimist, dar orice forma de optimism pe o corabie al carei catarg risca sa se pravaleasca peste tine in mijlocul furtunii, mi se pare un gest iresponsabil.

Asta cred eu, pentru moment. Iar aceasta credinta se va scurge si ea, printre cuvintele schimonosite care nu reusesc sa mai schimbe nimic.