Traim intr-o lume plina de culori, de imagini, de muzica, de frumos. Dar asta e doar fundalul. Daca privesti imaginea, in ansamblu, predomina negrul, monotonia, zgomotul, intunericul: ura, furie, aroganta, mandrie, egoism, agresivitate, lupta...
Prefer sa imi amintesc totusi de partea frumoasa, incerc sa las in urma inaginea de ansamblu, sa vad doar fundalul. Poate sunt optimist, lucru care pana nu de mult nu ma caracteriza, dar aveam nevoie sa evadez din realitatea asta odioasa, din viata asta care ucide viata, si mi-am gasit evadarea in muzica, in imagini, in amintiri frumoase, in vise, in poezie, in creatie.
Acum vreo doua zile, intorcandu-ma de la serviciu, vad in scara blocului vecin asezati pe o paturica doi copii - o fetita si un baietel - de vreo 4-5 ani, desenand. Erau asa frumosi, in naivitatea lor, in importanta pe care o dadeau creatiei, fara a avea griji. Ajunsa acasa, am iesit in balcon si langa blocul din fata, in dreptul unui pin ce cunoaste si copilaria mea, vad o fetita la vreo 4 ani care dansa si canta singurica, pentru ea: Lambada iar apoi Macarena. Fra sa astepte audienta, aplauza, incurajari, atentie sau altceva. Fara sa se opreasca din cauza privirilor indiscrete sau a zambetelor pe care le starnea. Dansa si canta pentr EA, un lucru pe care uitam sa-l mai facem dupa ce crestem: sa fim cine suntem si sa facem ceea ce dorim pentru noi, pentru ca asa vrem.
Asta e pentru mine imaginea copilariei. Desi intotdeauna am asociata aceasta imagine cu vara, suntem copii in orice anotimp, si, daca ne amintim mai tarziu, la orice varsta.
Pana sa ma maturizez imi placea si maturitatea pentru ca nu venise vremea ei inca.
