Pe curand...

A trecut si vara asta. Ieri un pescarus zbura inaintea mea pe malu raului care imparte acest oras in doua lumi, intodeauna m-am intrebat ce cauta un pescarus intr-un oras departe de mare , poate ca prezenta lui aici mai alina putin dorul celor care sunt indragostiti de mare zbura ca si cum imi sugera un traseu catre o lume mai frumoasa. La cativa metri, in fata mea. Am zambit, o fi zambit si el si ne-am despartit. El in zbor, eu in plutire. Soarele mi-a mai ars fata cateva ore, vantul m-a batut aprig. Se termina vara asta. Revenim acasa, acolo unde se formeaza visele. In ultima vreme marea acupa un loc important pentru mine asta probabil si din cauza apartenentei mele ancestrale la ceea ce inseamna munte de aceea acum, ma doare marea innorata. Ma doare fizic, aproape. Nu ne mai gandim atat de des la mare pe timpul iernii. Ea ramane acolo, singura, majestuoasa, imperturbabila, fara sa ne ceara ajutorul. Nu se plictiseste. Isi priveste tarmurile dezolate si trimite spuma rece ca o iluzie a verii. Marea starneste in mine dorinta de personalizare. Mereu incercam sa atribum naturii calitati umane cu speranta ca o vom intelege mai usor asa oglindita. Sau poate ca marea e vie si poetica pur si simplu. Dincolo de proiectiile noastre. Poate ca sufera la fel ca mine odata cu apropierea toamnei. In definitiv, ce e mai viu ca apa? Vara se duce si parca anul asta ia ceva din mine cu ea. Nu e nostalgie, nu e melancolie, nu e nici macar dor. E o senzatie de descompunere. Ca si cum ma raspandesc in patru vanturi si o parte din mine ramane aici sa astepte toamna, sa astepte vesti de la cel care a plecat cu vara, cu simplitatea soarelui, cu fosnetul slab al frunzelor somnoroase intr-o noapte fierbinte, fara aer, in care cad stele pentru cine sta cu ochii pe cer.