Cand si cum

Nu are sens ceea ce vreau să punctez ? Ba da.Are.Nu întocmesc o listă de instruţiuni,nu subliniez cum trebuie să reacţionăm în diverse situaţii.Nu sunt în măsură să fac asta.Depinde de circumstanţe,de persoanele implicate,nu e ceva ce poate fi generalizat.Dar sunt în măsura să îmi expun opinia în ceea ce priveşte etica iubirii,dacă o pot numii aşa.Da! Există o etica a iubirii.Nu este stipulată nicăieri.Nu este vreo lege nescrisă.Iubirea este "o stare elevată a sufletului instruit,a sufletului lucrat".Etica iubirii se regăseste numai în aceste suflete instruite.Pot afirma că iubirea poate fi un sentiment,nu în totalitate dominat de latura emotivă,de impuls,ci şi de raţionament,în măsura în care iubirea implică şi respect,devotament,iar eu consider că aceste două noţiuni nu sunt izvorâte din impuls,ci mai degrabă din grandoarea unei persoane.
În cele ce urmează mă voi "înfige" în subiect.Când şi cum să iubeşti ? Nu iubeşti o persoană atunci când se află în apogeul succesului (indiferent dacă acest succes implică stadiul evoluţiei ca individ sau succes material).Iubeşti o persoană şi atunci când se află în stadiul cel mai jos din ierarhia sa personală.Asta înseamnă să iubeşti,să rămâi lângă acea persoană când a încetat să mai fie persoana pe care tu o iubeai cândva.Iubeşti o persoană în toate stadiile pe care le parcurge sau nu o mai iubeşti deloc.Eu asta înteleg din sintagma "nu există jumătăţi de măsură când iubeşti".Şi nu există să iubeşti o persoană cu o intensitate ce depinde de stadiile pe care le parcurge.Nu critic lipsa sentimentelor în situaţii nu tocmai favorabile,doar menţionez că atunci când iubirea îşi pierde din intensitate lovindu-se de obstacole,pur şi simplu nu mai e iubire.
Tot ceea ce am menţionat consider a avea aplicabilitate în orice relaţii ce implică iubire,indiferent de natura lor.

Iubeşti ? Iubeşte tot timpul,căci iubirea nu ţine cont de circumstanţe!

Identitate

Ajungem la un anumit punct al vietii in care,iconstient incepem sa ne analizam trecutul prezentul si viitorul.Pe masura trecerii timpului acestea s-au schimbat si continua sa se se schimbe.Trecutul a fost candva prezent.Acest trecut de care vorbim a reprezentat candva un viitor.Prezentul a fost candva un posibil viitor.Viitorul ca deveni pe parcurs prezent,sfarsind prin a fi trecut.Din acest punct de vedere,ne identificam cu aceste trei notiuni ale propriei vieti…suntem intr-o continua schimbare.
In prima etapa a vietii nu te framanta intrebarile existentiale ale vietii si cu atat mai putin regretele.Nu te intrebi la modul serios "Ce viata vreau sa duc? Ce imi pregateste viitorul?“(ciudata alegere de cuvinte,ciudat cliseu…viitorul nu ne pregateste nimic,noi pregatim viitorul prin alegerile facute,prin deciziile luate).Nu regreti ca ai facut o anunita alegere in detrimentul alteia care te-ar fi adus in alt punct,unul mai bun.Aceste intrebari,aceste regrete apar mai incolo.Incepi sa te cunosti.Incepi sa iei propriile decizii,esti stapan pe vorbele tale,pe raspunsurile date intrebarilor existentiale(acum nu mai raspunzi ca vrei sa studiezi medicina deoarece tata sau mama au urmat aceasta cale ori pentru ca ti-au sugerat ca asta ar fi bine,acum intentionezi sa studiezi medicina pentru ca asta e ceea ce te-a atras pe TINE,asta e ceea ce crezi TU ca ar fi mai bine pentru TINE).
Dupa cum am mentionat mai sus.incepi sa te cunosti,dar oare vei finaliza vreodata acest proces?Cat de mare e riscul in fata caruia ne expunem?Riscam sa ne pierdem propria identitate ? Oare acest proces al cunoasterii ne schimba inconstient?Pornesti in cautarea unui lucru si sfarsesti prin obtinerea altuia.Oare acest process al cunoasterii nu este decat o etapa a propriei evolutii?

Am pornit pe drumul cunoasterii propriei indentitati si am sfarsit prin a o pierde