In cadere...

Cad, iubito. Te-am omorat si cad. Cad cu o viteza uluitoare si nu pare ca ma voi mai opri vreodata. Cad si ma frec de lume, o sa iau foc si asta nu e nici macar vreun fel de iad. Cad. Fara fund e caderea mea, nu e salvare, iubito, sunt un meteorit plin de pacate care iau foc si se inmultesc, o jerba uriasa de scantei. Orice gand se topeste si se lipeste arzand de peretii murdari ai lumii prin care cad. Incerc sa ma agat, dar tasneste sange de sub ughii, sange fierbinte, plumb topit turnat pe gatu-mi ca sa-mi infunde speranta in plamani. Te-am omorat, iubito, cu sange rece am omorat tot in tine, te-am omorat cu un zambet candid pe buze, ca si cum as mai cere un pahar de apa de la o batrana care vinde nimicuri pe marginea drumului, intr-o zi cu arsita.
Caderea ma ingrasa, sunt din ce in ce mai fierbinte si mai mizerabil, pilitura spontana de ganduri care fac praf lumea prin care cad. Cad de cand am infipt ultima data cutitul in tine.
Ai mai fortat un zambet. Asa loveai tu.
Eu incepusem sa cad caci reusisem intr-un final sa ma invinovatesc si ma pregateam de bucuria mortii noastre, iubito. Vinovat de crima fiintei tale, dupa ce ti-am inchis gura si ti-am astupat gandurile cu o carpa mirosind a ratare si benzina, dupa ce te-am injunghiat pana cand nu mai erai nici amintirea unei umbre, asteptam sa cad, sa-mi zdrobesc teasta in cadere, sa ma fac praf de fundul suferintei ca s-o pot lua de la inceput, mutilat si liber. Dar nu, cu un ultim efort tu ai zambit si mi-ai apucat haina, tocmai cand incepusem sa alunec in haul plin de speranta renasterii mele. M-ai imobilizat acolo sus, in lumina arzanda pe care ma pregateam s-o parasesc si m-ai orbit cu lama neasteptata a propriului tau cutit. O fractiune de secunda am sperat ca-mi iei gatul, de cand visam sa-mi dai moartea inecandu-ma in sangele care a fiert pentru tine candva.
Cu ultimul tau zambet mi-ai dat tot ce era in tine mi le-ai bagat pe gat si victorioasa mi-ai dat vant in prapastie.Ai ramas acolo sus, incompleta, fumeganda, tremurai spasmotic in bataia soarelui lucid.
Erai o papusa dansand mecanic.Ultima ta placere a fost eterna.Ai ramas acolo sus, tremurand de nevoie si dorinta.Oricine ajunge acolo sus poate sa te aiba pentru ca esti vesnic in calduri, esti vesnic neterminata si n-au cu ce sa te mai umple, iubito.Ti-ai plantat gretutatile in mine, n-o sa ne mai salvam niciodata.Eu o sa cad cu o viteza uluitoare in groapa fara sfarsit in timp ce tu o sa dansezi grotesc pe muntele sperantei in iubire.
O sa devin din ce in ce mai greu in toata caderea asta a mea, o sa sara din mine ganduri si stari de foc, nimic n-o sa reziste o sa imprastii pulbere de foc si daca am sa ma agat de lume o sa ma dezintegrez, dar niciodata de tot, niciodata pana la contopirea cu ceva sau pana sa fiu inghitit de vreun alt pacatos de foc, nu, o sa ma refac in viteza aia de nedescris in care singurul gand care ma va tine intr-o viata fara de alintatoare moarte va fi gandul la tine.
Caci noi doi, iubito, vom fi ramas singurii capabili de a ne fi crutat suferinta unul altuia cu conditia sa nu ne fi ciopartit in asemenea hal. Gandul ca ai putea sa ma vezi fericit, te tine in viata acolo sus pe munte, unde barbati cu rasuflari de cai necheaza jur imprejur, te amusina si se napustesc asupra ta ca sa-ti opreasca dansul nefiresc, sa aiba senzatia ca pentru o clipa ei te manevreaza, te poseda sau iti dau placere. Ei lasa placere in tine, dar tu nu simti nimic, ale tale cele toate sunt la mine iar eu cad fara sa fi gasit vreodata fundul. Noi doi suntem solutia fericirii noastre si ca sa scapam unul de altul ar trebui sa putem sa ne dam lovitura finala.
Paradoxul se adanceste, eu sunt o ghiulea de foc, fara ganduri, sangele e plumb topit, ma frec de lume si nu gasesc izbavirea dezintegrarii. Orice fel de taram de care sa ma fac praf ar fi pamantul fagaduintei locul din care as putea sa ma ridic dupa cateva unitati de timp celest. S-ar opri si dansul tau, acolo sus, pentru o vreme si poate ca ai putea sa simti atingerea eliberatoare a unui alt barbat.

E nevoie de un Zeu sus acolo la tine, iubito, ca sa-ti refaca inauntrul, iar aicea jos, pe Pamantul Fagaduintei, e nevoie de o adiere de vant si de ceva timp ca sa mi se adune ramasitele, si sa vad care e noua mea plasmuire.

La tranta cu timpul

Pentru ca luna mai este cea mai frumoasa din an, am hotarat sa petrec in aer liber, nefacand nimic constructiv, cel putin doua ore pe zi. Nu vreau sa las 2010 sa treaca fara sa profit de aceasta luna.Aminitirile nu se pot construi intre patru pereti sau numai intre patru pereti. Cu siguranta nu-mi permit sa-mi bat joc de luna mai. Inspiratia si motivarea vin si din repaosul atat de necesar mintii. Stiu ca e greu de aplicat, mai ales ca suntem intr-o perioada in care muncim de trei ori si castigam o data.Si daca ne luam la tranta cu timpul? Si daca incercam sa nu mai alergam cot la cot cu masele?Si daca facem ca lucrurile sa mearga conform unui bioritm cara sa ne lase sa TRAIM?
In luna mai, imi sun prietenii si ii scot pe terase la pranz. La o bere seara. Ma plimb, alerg, dau o fuga pana la mare intr-o dimineata si verific vantul.
Poate c-o sa citesc prin parcuri, poate c-o sa pierd vremea facand poze sau visand la proiecte.
Si poate c-o sa am un mai plin de amintiri. Si poate ca timpul n-o sa-mi ia nimic, de fapt. Poate ca o sa-mi DEA intreit. Timpul curge impotriva mea atat timp cat eu fac parte din marea masa care lupta cu el. In luna mai am sa pacalesc sistemul. Si am sa castig.