Fericire

Fara cuvantul "fericire" oamenii ar fi fost cu adevarat fericiti. Dintre toate cuvintele lumii "fericire" are cele mai multe coordonate. Inainte de a fi un cuvant el este un punct pe o harta adesea atat de accidentata.

Fericirea e o fecioara senzuala inchisa intr-un turn de fildes asaltat zilnic de cuvinte luptatori: iubirea, implinirea, echilibru, liniste, intelepciune, simplitate, bunatate, toleranta sau cate si mai cate. O armata de cuvinte asediaza turnul de fildes in speranta unei singure sau mai multor clipe in care sa atinga fericirea.

Hotarat lucru, fara "fericire" acest razboi n-ar mai fi fost necesar. E insa posibil ca in lipsa unui tel comun toti aliatii de mai sus sa-si piarda conditia fizica si morala. Ce ar fi, la urma urmei, iubirea fara fericire?

Nimic serios, pana la urma, o judecata ieftina si nu indelung cumpanita intr-o zi monotona de duminica.

Din ce in ce mai mic

Nu exista absolut, perfectiune, stare ideala, sanatate tun,
privire de vultur, iubire fara imperfect, reactie instantanee!
exista doar dorinte si tinderi catre stari ideale-
dar mica e viata
si parca nu stii pe care cale sa o apuci,
ca acceptia uneia e refuzul tuturor celorlalte,
ca timpul dedicat uneia înseamna pierderea oporunitatii altora,
ca a intelege ceva se propaga in a uita altceva,
ca a fi cu tine, inseamna a nu mai fi cu nimeni,
caci tu mi-ai fi gand permanent si timp-irosit-pretuit.

Si vezi tu, viata nu are indicatoare la fiecare pas
si nici harta facuta de cand lumea si pamantul,
harta ce poate fi o lume sau un punct microscopic al ei,
tu iti esti cartograf, si tu iti faci harta ta,
unde poti avea populatie, continente, ape, relief sau nu,
dar unde tu trebuie sa existi fara ezitari.


As urla de frică
as plange de singuratate,
dar ma dezic.
Si fug si las in urma mea castele
si în fata mea vad numai nisip.

Si ma catar pe oameni ca sa vad lumea de sus,
pentru ca eu caut sa am o panorama
in care ss surprind mereu si apusul si rasaritul,
in care lumina sa se separe de intuneric,
dar instantaneu ma reneg.
Si totusi, e asa frumos de pe umerii lor,
oamenii par si mai mici,
si mai tresar oameni-gigant ici-colo-
sunt asa maiestuosi si frumosi,
dar, la randul lor, si ei stau în carca altora,
si toti par grei si mari.


Si, zilele astea cand mi-am renumarat degetele parca erau mai putine la numar
si bratele mi se micsorau in fata ochilor mei,
si parca fie nu-mi aminteam ce facusem cu o zi in urma,
fie nu intelegeam .

Ori sunt prea mic Si devin Si mai mic,
ori lumea se Intinde fara rusine,
ori ochii mei au nevoie de inca de o pereche de ochi!

De-a zeii

In mijlocul lanului de floarea-soarelui- exact in locul in care fusese infipt compasul pentru a trasa locul, in atmosfera galbena- exact in locul in care cazuse cea mai stralucitoare cometa, pe iarba verde-exact in locul in care clipoceau licuricii cel mai puternic noaptea, prin aerul usor apasator- mai exact printre moleculele abia manjite cu oxigen- statea o copila. Purta o rochita rosie, de trei degete deasupra genunchilor, cu parul tuns baiesteste, fara cercei. Manca, infigandu-si degetele pentru a apuca o samanta de floarea-soarelui si ducandu-le apoi la gura pentru a sacrifica samburele, zdrobindu-l intre dintii ei de lapte. Toate aceste miscari nu par a fi un simplu ritual de hranire, ci seamana mai degraba cu actul de a coase al unei fecioare-izolate-in-turnul-castelului. Cu fiecare sambure introdus in pestera cu dinti, copila parca-si coase cu o ata invizibila buzele de cercul cu petale aflat in mana ei. Impunge de fiecare data cu acul din buricele degetelor, urmand sa-l dizolve in propria-i saliva. Sa-ti legi buzele de o planta si sa inghiti acele- asa cum inghiteai guma de mestecat cand te prindea profesoara- e ceva absurd pentru o copila care nu se descurca deloc la tabla inmultirii cu 7.
Sa ne amintim totusi ca imaginatiei ii lipseste taman imaginatia si ca dragostea seamana cu un sandvis- ai nevoie de doua felii pentru a-ti potoli chioraitul matelor.
Sa uitam pentru doua secunde de copila cu ace-n stomac si sa ne focusam pe un tanar pierde-vara sau pierde-orice-anotimp. Cu o salopeta de blugi uzata, manjit de ciocolata pe la nas si cu parul-stup-de-viespi, acesta se plimba prin biblioteca comunala. Cu o prastie in mana darama toate romanele cu final fericit. Toate aceste miscari nu par a fi un simplu ritual de relaxare, ci seamana mai degraba cu actul de a coase al unui burlac-izolat-in-apartamentul 23. Cu fiecare carte doborata, tanarul parca-si coase cu ata invizibila inima de toate povestile insiropate din "cofetaria" comunala. Sa-ti legi sufletul de o carte si sa pitesti acele printre paginile ei-asa cum piteai copiuta cand te prindea profesoara- e ceva absurd pentru cineva care nu se pricepe sa citeasca.
Sa crezi ca cei doi isi vor arunca acele unul in destinul celuilalt e ceva absurd pentru cineva care nu e inca zeu.

Lanturi cu amintiri

Spun "Lanturi cu amintiri" pentru a nu afirma gresit "amintiri cu lanturi", din ideea ca fiinta isi crează propriile lanturi cu care se leaga de viata si de amintiri, nu amintirile sunt vinovate de existenta tentaculara, fiindca nu au propria putere de a ne tine pe loc.

Suntem suma unor amintiri certe, a unui prezent dinamic si a unui viitor incert. Ma refer la ceea ce se intampla cu oamenii dupa ce se despart.
Constat ca marea majoritate a oamenilor, dupa o despartire majora, se dedau destramarii prin scris, prin muzica, film, prin goana printre amintiri, prin inaltari si prabusiri. Ceea ce este normal si mai ales omeneste. Insa cat timp este de folos această convalescenta? O saptamana? O luna? Un an? O buna perioada din viata?
Este de folos cat timp ne curata, cat timp ne ajuta sa percepem bucle repetate de singuratate si de viata austera, cat timp ne pocaim de rautatile si defectele proprii sau constientizam cauzele pentru care destramarea ne-a zdruncinat viata. Atat este suficient, restul este macinare fara rost, accent de neputinta.
Daca o persoana alege sa se indeparteze, cel mai important lucru este sa intelegem cauzele si sa dam acea libertate de zare si de zbor cu credinta ca toti cei care ne iubesc vor gasi resurse sa ne comunice dorurile, dragostea, zambetul lor si nu se vor indeparta cat timp stralucirea dintre priviri exista si transmite cele mai importante sentimente.

Fara indoiala suntem cateva miliarde de fiinte pe acest Pamant iar intre noi toti sunt inca pe atatea ori conexiuni iar acest lucru ar trebui sa ne spuna că suntem predestinati in a nu fi singuri iar totalitatea de sanse este mesajul cel mai important, de a ne desprinde de lanturi si de a merge mai departe. Mai senini, mai drepti, mai intelepti, mai iubitori.

Strugurii nostri falsi

Deasupra strugurilor lasati prea mult sa astepte in caldura apar muste minuscule care le dau tarcoale si se infrupta din festin. Daca incerci sa le alungi fluturandu-ti mana pe deasupra farfuriei poti constata ca reusesti doar pret de cateva secunde. Musculitele constientizeaza problema numai in momentul in care ea se intampla efectiv, apoi, lipsite de memorie si pofticioase, isi reiau activitatea deasupra ciorchinelui dulce zemos.

Ma gandesc ca oamenii, posesori de memorie si facultati mintale, reusesc sa se comporte asemanator atunci cand nu reusesc sa elimine din viata lor situatii comportamentale, naravuri sau mecanisme de gandire. Desi realizeaza pericolul ce decurge din aciuarea pe langa acest tip de struguri, par dispusi sa-l uite imediat ce acesta se va fi intamplat.
Mai grav decat in cazul musculitelor este ca strugurii nostri adesea nu sunt reali, ci doar proiectii nefericite ale mintilor noastre pline de facultati.

Nud de noembrie:
Si ce-i mai frumos ca tu sa ma iubesti toamna? Toamna cand dorurile miros a foc si tot pamantul e numai frunze si fum. Ne prinde ceata talpilele unul de altul si nu ne putem ridica din genunchi. Cer colorat de rugina. Care ne imbie la sarut si imbratisari pe tacute. Sa uiti de umbre, de frig, de cenusa si de nenoroc. E toamna, tu vino sa curgi cu ploaia in stelele mele, deplin. Spune-mi ca ma iubesti toamna, sa pot aprinde uimirea-n gura ta, in iarna ce vine dupa mine sa-mi naruie orizontul. Sa te pot strecura din sangele meu dupa ce pleci din asternuturi . Si sa te beau iar si iarasi dulce-amara stupoare a vietii mele.

Pasii hoinari

De multa vreme ma incearca o stare de asteptare , care ma tine incordat , e un sentiment nu tare placut atunci cand esti prizonieru unei incertitudini imaginare. Daca vrei sa dai vina pe cineva anume , descoperi ca acel cineva lipseste , nu ai la cine sa ceri o explicatie, nu ai la cine sa strigi sau pe cine sa certi. Aceasta inclestare nu este deloc productiva. De putin timp aceasta stare de asteptare a devenit mai light, parca nu mai exista chiar atat de multa inclestare , parca degetele mainilor nu mai sunt chiar atat de anchilozate, sau mai bine zis ceea ce inainte a fost o fiinta de piatra care daca se intampla sa o lovesti sar fi putut sa te raneasca in urma ciocniri , sau ar fi putut sa iasa scantei daca doua pietri ar fi interactionat, si nu ar fi fost rau daca scanteia aceasta ar fi facut macar un fir de fum , dar , nu , intodeauna era doar o licarire ascutita. Tot atunci greutatea acestui corp forma in jurul lui o zona arida , asta pentru ca era mai preocupat de asteptarea lui decat ceea ce in jur avea sa se intample la fiecare pas al lui , cei drept si acesta intepenit si scufundator in tarana fiecarui pas , nu exista vedere panoramica astfel in urma lui secau licorile frumusetii , bucuriei , era prea inalt si fixist ca sa vada ca trecerea lui nu lasa loc pentru un viitor frumos ci doar pentru unul incert.
Cu timpul a inceput sa se loveasca de ziduri mai puternice decat el , nu s-a spart dar a inceput sa aiba crepaturi , s-a ciobit ici si colo, timpul si incapatanarea nu lau iertat. Prin crepaturile acestea a inceput ca soarele sa patrunda mai mult decat i se permitea pana atunci , erau prea multe ca sa si le poata ascunda la un moment dat , ia devenit imposibil sa-si mai ascunda interiorul , soarele nu a facut nimic alceva decat sa topeasca intunericul interior. Peste catva timp tot mergand in drumul lui drept , simti prin crepaturile corpului sau parfum, era invaluit la fiecare pas de parfumuri din ce in ce mai puternice , atunci i se parea ca s-a schimbat ceva . Nu a mai putut rezista aceasta nebunie de parfumuri care il invaluiau noaptea cand cerul era mocnit si nici ziua cand soarele il ardea din ce in ce mai tare , atunci ochii lui au inceput de acolo din varful muntelui semet sa isi aplece privirea spre prapastia din jurul lui care pana atunci a fost pustiita de atentia si privirea acestui om . Ochii lui au inceput sa se crape imprejur bucati mari de pietre au inceput sa cada in prapastia adanca iar ochii au inceput sa se umezeasca de durere si de imaginea abisului propriului sau spatiu . In crepaturile din picioare, talpi si incheieturi au inceput sa creasca flori , tufe intregi de flori , izvoare de culoare si parfum care sangerau a durere si-si lasau mierea dulce la fiecare pas astfel ca inapoia lui erau campuri intregi de flori si iarba , pajisti de bucurie , pajisti de viata, florile din talpi si incheieturi sufereau la fiecare pas al calatorului dezinteresat. Cand a vazut acestea , nu a mai facut nici un pas , a fost momentul in care sia dat seama ca traieste , ca in jurul lui exista frumusete , dar pe care nu a vazut-o , nu a simtit , ca in jurul lui exista traire. Si totul a pornit de la o mica ciocnire , de la o mica crapatura, de un acelasi zid puternic, iar acum in ploaia calda a lacrimilor care sfinteste florile suferinde din talpile lui se intreaba daca nu cumva si zidul de care s-a lovit a crepat si el.......

Solitudine

Sunt un om singuratic. Asa am fost de cand ma stiu si cred ca nu ma voi schimba niciodata. Nu stiu cum sa numesc asta, egoism, ciudatenie sau dorinta de independenta, dar ma simt bine singur, facand ce-mi place, caci imi gasesc mereu fel de fel de preocupari. Si mai stiu ceva : cu altii prin preajma m-am mai plictisit, dar cu mine, niciodata.
Deseori, mai ales cand sunt multi oameni in jurul meu, imi amintesc ca, in esenta, sunt singur. Dar asta nu ma intristeaza, nici pe departe. Iar cand sunt intr-adevar singur, fizic, savurez cu voluptate starea aceea. Solitudinea. Imi vad eul protejat de o capsula transparenta, plutind prin atmosfera. Cateodata se uita la mine ingrozitor de trist si de neputincios, altadata e imbracat intr-o lumina galbuie, calda si emana raze difuze, ca un soare tanar.

Nu sunt un salbatic. Nu... Am deprins, cu timpul, toate obiceiurile sociale de care am nevoie ca sa supravietuiesc aici. Mi le-am insusit atat de bine, incat ai zice ca....
Dar, de fapt, eu sunt un om singur(atic).

helloooooooo....let the magic begin !!!!

O stea cazatoare imi atinge fata si mi se prelinge inceeet in suflet.O simt inauntrul meu raspandind lumina si mister...In ea poarta povestea unui om ce a trait candva pe-acest pamant efemer si noaptea, cand dorm, imi sopteste-ncet la ureche visele pe care el le-a visat si gandurile pe care el le-a avut!...

Martin Solveig - Hello

De doua ori multumesc

O dimineata frumoasa de toamna la fel cum au fost si ultimele zile , o dimineata in care simti ca ai o mie de motive pentru care sa traiesti asa cum iti place. Si vezi lume in jurul tau , multa lume ," pestrita " cum imi place mie sa o numesc , unii grabiti , altii care traiesc privind la soare. De multe ori recunosc ca sunt grabit , asta pentru ca imi place sa am timpul meu si sa-l respect foarte mult , de aceea nu intorc nici capul si nici nu zabovesc mult cu priviri insistente mai ales asupra fiintelor bipede din jurul meu ,asa ca s-a intamplat astazi ca in graba mea un domn care de altfel era si foarte prezentabil , sa ma opreasca , era imbracat intr-un costum culoare deschisa , uite pentru ca nu am dat atentie unui astfel de , detaliu nici macar nu am retinut ce culoare avea , dar in lumina soarelui parca era cel mai potrivit element din spatiu , ochelarii fumuri aducea aminte cu ceva din trecutu zvapaiat probabil al acestor oameni , iar parul carunt tinea blazonul unei vieti petrecute in respect nu , numai de sine . Ei bine , acest domn ma rugat sa-i fac o poza , cu un telefon mobil , ma surprins lucrul acesta recunosc , nu ma asteptam , dar cu un galtej in gat pe care lam simtit inca de cand ma interpelat. Am intodeauna un respect deosebit pentru acesti oameni care stiu sa se poarte nu am sa detaliez nimic din ce inseamna aceasta purtare asta pentru ca fiecare o intelege in felul lui.

Sigur ca am acceptat sa-i fac o poza , s-a pregatit , luand o pozitie onorabila impunatoare pentru varsta lui. Lam mai intrebat daca mai doreste sa-i mai fac una , ma refuzat politicos ne-am multumit respectuos iar eu mi-am vazut de graba mea. Ma impresionat doua cuvinte pe care mi lea spus " sunt singur " , ok , e groaznic cand esti singur indiferent in ce imprejurare sau la orce varsta te-ai afla , iar din respect pentru el nici macar nu m-am gandit ce ar putea insemna acest singur , am fost fericit ca am vazut un om de care imi era dor sa vad de mult si care m-a facut fericit doar prin faptu ca exista , fara ai cunoaste prea indeaproape viata. As multumi in fiecare zi daca astfel de lucruri mi-ar fi dat sa vad.

Pentru ca miau placut locatiile in care cei care imi citeau blogu ieri , am ales ca astazi si acum sa le multumesc ca mau purtat cei drept cu gandu si cu ochii inchisi prin locuri cum ar fi Beclean , Cluj , Baia Mare , Simleu Silvaniei , Bucuresti , locuri extraordinare care imi vor face placere oricand sa le revad , pana atunci inchid ochii si visez.

O stare , o emotie

Te regasesc in mirosul de cenusa ce salasluieste pe aripile ingerilor atent sculptati pe morminte. Ma plimb agale pe aleile ce continuu se cearta cu talpile mele. Trec printre vieti si istorii, printre oameni si slugi, carora cumva banii le-au jucat festa de ai uni in acelasi loc, inaintea impartirii intre Iad si Paradis. Acest loc, fie uluitor de frumos si linistitor, fie surpinzator de terifiant si imbibat in moarte, este locul inceputului sau sfarsitului. Niciodata nu vom sti cu adevarat unde incepe sfarsitul si unde sfarseste inceputul. Oricum ar fi, atractia apasata pe sufletul sau spiritul trecatorilor, ramane.

Piatra. Nemuritoarea piatra. Sau poate doar simbol uman al nemuririi. Copaci, batrani, tristi, salas pentru pasari abatute cantand trist. Rascolitoare zi t. Ma mangaie adierea toamnei in acest loc al meu si al nimanui. Fara simturi pasesc, privesc. Fiecare mormant ma cheama. Nume insirate la nesfarsit care ma implora sa le rostesc chiar si in gand. Stanga morminte. Dreapta morminte. In fata morminte. In spate morminte. Totul invaluit in verde si gri piatra. In sunete vii dar triste ale vietatilor din copaci. Un bot de caine, nici vesel nici trist, apare si dispare. Are aceeasi incursiune incerta ca si a mea. O mare de simtire si ne-simtire ma invaluie. Chemarea. A cui?….. Conteaza? Nu. Ramane doar chemarea.
Brusc vantul imi reda mirosul. Mirosul esentei de parfum. Acel parfum in care ma regasesc, care se desprinde de aparenta si ma reda pe mine mie. Parfumul meu da viata cimitirului. Ingerii zambesc. Fotografiile murmura si imi multumesc pentru prezenta mea. Intr-un mod ciudat, ma simt si ei asa cum si eu ii simt. Dureroasa noastra imbratisare se infratea cu lumina soarelui, scursa printre crengile si frunzele ale copacilor batrani. Ai privit vreodata aceasta lumina magica de soare scurs pe pamant? E momentul in care soarele se apleaca sa iti maingaie obrazul fara sa te loveasca ca atunci cand se uita la tine de de-asupra campului, acea mangaiere suava, lipsita de brutalitatea unui secret dat in vileag din dorinte demonstrative, uitandu-se astfel natura si esenta sa de secret. Priveste acea poezie de imagine cadru impletita cu miresme tomnatice si lasa-te purtat in cele mai adanci dorinte, tainute chiar si tie. Priveste copacii si ploaia de lumina angelica ce se scurge printre ei. Ghemuieste-te la umbra celui mai batran dintre arbori, saruta-l, vorbeste-i, asculta-l, fraternizeaza cu tot ceea ce iti ofera neconditionat, acele daruri pe care de atatea ori ti le intinde in timp ce tu treci nepasator si mandru pe langa ei, pe langa copacii mei. Descopera-ma.
Alerg si ma daruiesc doar celei care alearga mai mult ca mine. Treci de profunda-mi fermitate si vindeca-mi teribila nesiguranta. Creste-ma ingenunchindu-ma. Fa toate aceste fara sa-mi banalizezi miracolul.

In acest loc, simtul tragediei si al limitelor alearga sa faca dragoste, salbatic, tineresc, inovator cu posibilitatile nelimitate ale vietii. Totul tanjeste dupa placerile orasului si ale lumii pierdute. Dansul dezamagirilor cu sentimentul de a putea cuceri intreaga lume, e la un acord distanta de a se derula. Si totusi, acest acord distanta reprezinta totul. Ca acea fractiune de secunda care determina, sub imperiul unei hotarari grabite, o viata. Simt povestea mea construita in fiecare din povestile lor, din sperantele lor, din lacrimile lor. Imi vad propria viata din afara mea, o stiu derulandu-se, avand in exact acelasi timp sentimentul ca am gleznele legate cu lanturi. Dupa un cavou gothic, sta ascuns un inger, piatra vie, cu chipul ascuns sub pelerine, ghemuit umil si protejand o lumanare. Poti trece de atatea ori pe langa el fara sa il vezi. Insa de simtit, nu ai cum sa nu il simti. De vazut il vezi numai daca te striga usor “SSSSSSShhhhhhhhh……….”. Te-ai intors. L-ai vazut. Il stii cu tine.

Trebuie sa murim ca sa ne dam seama ca am fost morti tot timpul. Morti in temeri, morti in clisee, morti in vise avortate.

Monolog cu viata

Da, imi plac asa cum sunt creatiile tale, intotdeauna fidele tiparului tau. Sa nu crezi ca nu respect asta. Eu sunt cel care te-a respectat tot timpul. Dar totusi ... esti plictisitoare si urata. Nu esti cruda, esti macabra. Doar n-oi sta doar sa desenezi. Ne uiti ca pe niste copii lasati in tomberoane. Ai vreo idee cum e? A, stai, am uitat ... tu esti viata, tu doar desenezi. Penibil pentru tine. Creionul se sterge, ss stii! Iar minele se sfarsesc. Creta nu-i buna. Ai fi o viata deplorabila daca ai ajunge sa ne desenezi cu creta. Macar o pensula autentica sa-ti permiti. Dar stii ca si acuarelele se ispravesc? Pana cand? Nu de alta, dar vreau sa stiu si eu daca apuc ceva divergent in talentul tau. Sa vad daca esti in stare de ceva realmente. Oricum esti ca un pictor nebun care deseneaza mereu aceeasi muza stramba. Dar eu le vad perfecte. Sunt muzele tale perfecte. Uitate in tomberon. Sa stii ca pute. Ca tine. Duhnesti de la distanta.

Si mi-a crescut tupeul. M-am jucat cu tine. Am incercat sa va transform pe toti in fulgi de zapada. Si v-ati topit. Iar apa a ajuns luata de canal. Iarna v-a transformat din nou in gheata. Ce gheata frumoasa, perfecta. Fara forma si suflet. Si am alunecat. Si am cazut. Si m-a durut. Am facut vanataie si nici macar nu ti-a pasat. Mda, esti perfecta asa, nealterata, apretata de gheata, inconjurata de creatiile tale tot asa de perfecte. Iar eu am tupeu. Am atata tupeu! N-ai idee cat! Nu ma subestima. Obrazul meu e indeajuns de tare cat sa te sparg. Si sa-ti fac vanatai de foc. Negre si urate. Acum esti interesanta, nu? Nu te doare ca pe mine. Ma doare si cand te vad cum te chinui. Dar imi place.
Ia spune-mi, tie iti place de tine? Sa stii ca eu te-am creat. Tine-ma minte. Nu-mi uita fata vreodata. Acum stii de cine sa te feresti. De ce te zbati? Te las oricum sa te evapori. Nu sunt asa ca tine. Nu distrug, nu abandonez. Redau libertate intr-un loc acceptabil.
Dar data viitoare, invata sa ma respecti.