Eu sunt

Mintea functioneaza cu cuvinte. Tu esti prezenta. Inainte de a fi fost cuvantul a fost prezenta; omul a incercat sa dea inteles, la ceea ce simtea prin simturile lui, iar asta a dus la aparitia cuvintelor.
Dar, atentie!!!, un cuvant e mult mai sarac decat experienta, e doar o ethichetare a ceea ce este.

E adevarat ca cuvintele ne influenteaza comportamentul; fiindca fiecare cuvant este incarcat cu un anumit grad de prezenta. Cand mintea detine controlul, cuvintele nu sunt incarcate cu prezenta; cand esti prezent cuvintele sunt vii.

Eu sunt, si asta nu are nimica de a face cu cuvintele, cu ceva ce poate fi scris pe foaie oferindu-i un sens. Eu sunt, si de aceea trebuie sa fiu atent, sa fiu observatorul propiei mele minti si deasemenea sa imi locuiesc corpul; fara a eticheta senzatiile pe care le simt. Daca etichetezi ii dai materie prima mintii, si intri intr-un ciclu de gandire. Esti mai mult decat o forma; sau un cuvant.

Esti.

Waiting

Gandul ca s-ar putea sa o vad...S-ar putea sa o intalnesc. Sublima agonie.Teama paroxistica.Bucurie palpabila.Universul concentrat in varful unui ac in mine.
Sunt punctul 0 al universului. Sunt energie fluida.

Forte nenumite,care ar putea sustine stele si planete intr-un dans neinteles,perfect si tacut,toate acele forte stau intinse pana la scrasnire,asemeni unei corzi de vioara,intr-o zvacnire,intr-o asteptare violenta,catharsica.
Duhul blandetii. Ei pluteste prin mine,pe deasupra mea. Tacerea mea e o rugaciune.Gandurile mele urla izbindu-se unele de altele.

Sunt pictura unei furtuni.O gradina zoologica inaintea unui cutremur. S-ar putea sa o vad. S-ar putea ca azi sa Exist. Chipul Ei e lumina.
Sunt umbra. Sunt dovada luminii.
Sunt un diapazon.Lovit de ploaie vibrez numele Ei. Cand il gandesc,simt miros de liliac,se perinda prin mine toate primaverile lumii. Adulmec pe undeva prin preajma lunii parfumul ei din iulie. Aud melodii pe care Ea le viseaza.Viseaza muzica pentru ca este alcatuita din muzica. Daca intind mana in noapte si mangai intunericul, simt pe varful degetelor pielea Ei infiorata sub sarutarea mea.

Praf de lume

Ingrijorare pe trei ganduri aruncate intr-un nisip uscat, ingrijorate dar purtate de vant... mi-am spus "esti un zeu" cand am privit cerul, mesaje ale unei lumi indepartate pe care doar eu le cunosteam, destul de simplu, pictorul nu sa grabit deloc si nici nu sa zgarcit la detalii, a avut grija sa imi opreasca si mie trei stelute, le-am pus pe piept sa le port cu mine mereu, si a mai avut grija sa ma faca sa nu inteleg ce este uitarea si nici macar nu ma invatat sa fiu un zidar bun.

Cine poate construi ziduri cand nu stie cum sa aseze o camarida, si astfel zeci de ploi si-au lasat picuri prin tavanul stramb. Imi aduc aminte de ultima ploaie, ma impiedicam in timp ce fugeam cu oalele prin camera, dar cui ii pasa?! cui ii pasa?... imi vei spune ca tie si ma vei lu-a in brate, dar inainte sa termini de citit vei uita continutul si vei ramane cu ultima propozitie in cap, si asta pentru cinci minute... nu-i vina ta, mai mult e a mea caci iti aduc aminte.

Fantomele unei minti uscate imi aplauda in urechi, maini haotice imi storc sufletul de sentimente, nenorocita soarta mi-au ales, cineva nu a avut noroc la zaruri, si parca cartea care mi-am tras-o nu depasea nici macar cele cinci degete de la o mana, absorbit de dublu sau nimic fericirea sa pierdut. Caci pe undeva a fost si ea, cateodata o vedeam asa cum vezi un curcubeu, parca daca ma grabeam puteam ajunge acolo unde era, puteam atinge, dar... lumea mea se face praf...

Monument al spatiului necunoscut

Toamna intodeauna anotimp care te pregateste pentru acea perioada a , anului in care omul deapana amintiri in casa lui calda cu oamenii dragi stransi in jurul mesei. E capricioasa toamna asta , ba se bucura si zambeste de iti e mai mare dragu , si iti da impresia ca totul in jurul tau sclipeste , ba cateodata e atat de suparata si incruntata incat cutele care i se formeaza de la atata mahnire , nu fac alceva decat sa dea nastere la ploi necontenite , iar respiratia grea si oftatul jalnic , da totul peste cap si apleaca la pamant , la origine , copacii , florile, plantele ,si suflete .
Imi imaginez cum ar fi un oras fara orologiu, fara clopotul din turnu biserici care sa nu te lase sa te indepartezi prea mult de la calendarul tau de zi cu zi. Un oras fara timp e un oras pustiu, secundele si minutele nu mai au ce contoriza, someaza , daca pana si ele se plictisesc de un astfel de spatiu , e cert ca sufletele acelea nu merita sa le treaca nici macar timpul. Un loc fara timp e un oras inchis , nimeni nu stie unde se duc zilele cand noaptea le ia , nimeni nu stie distanta care desparte ziua de intuneric , nimeni nu stie care e casa norilor , care e taina florilor. Cred ca nici vise nu exista , sar putea sa existe totusi istorie , dar cine sa cunoasca taina omului , sau unde e casa Domnului , daca inimile aici sunt inchise iar gandurile nu mai pot zbura in zare , cine sa prinda gandurile acestea si sa le traduca , cine sa faca lumina , atunci cand nici macar nu stii cand va veni lumina ?

Acesta e genu de loc , gen monument necunoscut , la care toti se inchina si-l priveste dar fara sa se intrebe de unde este , ce a fost . Se multumesc cu gandul ca exista . E important sa existi , dar parca e la fel de important sa-ti cunosti trecutul, care inseamna minute si secunde care la un moment dat au curs prin tine , altfel nu esti decat o........taina .

Impresii

Traim intr-o lume plina de culori, de imagini, de muzica, de frumos. Dar asta e doar fundalul. Daca privesti imaginea, in ansamblu, predomina negrul, monotonia, zgomotul, intunericul: ura, furie, aroganta, mandrie, egoism, agresivitate, lupta...
Prefer sa imi amintesc totusi de partea frumoasa, incerc sa las in urma inaginea de ansamblu, sa vad doar fundalul. Poate sunt optimist, lucru care pana nu de mult nu ma caracteriza, dar aveam nevoie sa evadez din realitatea asta odioasa, din viata asta care ucide viata, si mi-am gasit evadarea in muzica, in imagini, in amintiri frumoase, in vise, in poezie, in creatie.

Acum vreo doua zile, intorcandu-ma de la serviciu, vad in scara blocului vecin asezati pe o paturica doi copii - o fetita si un baietel - de vreo 4-5 ani, desenand. Erau asa frumosi, in naivitatea lor, in importanta pe care o dadeau creatiei, fara a avea griji. Ajunsa acasa, am iesit in balcon si langa blocul din fata, in dreptul unui pin ce cunoaste si copilaria mea, vad o fetita la vreo 4 ani care dansa si canta singurica, pentru ea: Lambada iar apoi Macarena. Fra sa astepte audienta, aplauza, incurajari, atentie sau altceva. Fara sa se opreasca din cauza privirilor indiscrete sau a zambetelor pe care le starnea. Dansa si canta pentr EA, un lucru pe care uitam sa-l mai facem dupa ce crestem: sa fim cine suntem si sa facem ceea ce dorim pentru noi, pentru ca asa vrem.
Asta e pentru mine imaginea copilariei. Desi intotdeauna am asociata aceasta imagine cu vara, suntem copii in orice anotimp, si, daca ne amintim mai tarziu, la orice varsta.

Pana sa ma maturizez imi placea si maturitatea pentru ca nu venise vremea ei inca.

Fara suflet

Trebuie sa ne ingrijim de un singur lucru in viata asta: de suflet. N-ar trebui sa fie greu, ne nastem cu el, ne defineste si tot ce facem in viata facem pentru suflet. sau asa ar trebui. dar nu mai e asa....

Din ce in ce mai des observ ca sufletul nu mai conteaza.... nu ne mai cultivam, nu ne mai formam gusturi, nu ne mai respectam ca oameni, nici pe noi insine si nici semenii. Am devenit egoisti dar nu e un egoism care sa fie benefic sufletului (da, eu cred ca exista asa ceva), ci am devenit egoisti intr-un fel care ne distruge sufletul. am devenit mai mult decat egoisti, suntem egocentrici. Suntem interesati, suntem avizi de bani si putere, suntem avari din punct de vedere economic dar si emotional, psihologic, sentimental si cultural.

Nu ne mai intereseaza persoane, nu mai vrem pe nimeni, vrem doar nimicuri, ne croim o viata falsa, bazata pe adunatul a cat mai multor nimicuri, a tuturor lucrurilor banale si nesemnificative pe care le vor toti, nu mai stim sa fim oameni. Suntem fixati pe lucruri pe care nu le analizam si nu le cunoastem valoarea, avem in jurul nostru oameni pe care nu ii vrem, nu mai stim sa visam, nu mai avem idealuri, doar ne dorim dar asteptam zane sa ne implineasca aceste asteptari. Nu mai avem identitate, vointa, credinta, interese "interesante", suntem niste falsi care se ascund in fata unor masti, pe care din ignoranta si orgoliu le consideram perfecte, pentru a nu fi renegati de ceilalti. Nu vrem sa parasim turma desi nu ne place. Nu mai avem valori,nu mai suntem oameni de caracter, nu mai avem personalitate, nu mai incercam sa fim noi, nu mai avem timp, nu ne mai facem timp, nu mai stim, nu mai credem, nu mai spunem, nu mai facem, nu mai avem, nu mai vrem, nu mai dam, nu mai luam, nu mai cercetam, nu mai simtim, nu mai iubim.

nu mai stim sa fim noi,
nu mai stim daca mai avem suflet,
nu mai stim sa avem grija de suflet,
nu mai stim sa fim esenta, suntem ca ploaia,
suntem slabi. Nu avem scuza,
suntem pesimisti si gandim negativ,
suntem horror; avem sufletele in paragina, macinate de multe rele,
suntem suflet"-less".

Franturi

In fotografiile acelea, vad timpul stand în loc și gasindu-mi zi de zi raspunsuri la intrebari...gasesc un da, un nu, un "te iubesc" sincer,nespus pe moment, dar simtit cu toate celulele ...vad cum pamantul tremura sub noi,vad cum traim și ce traim și mai ales vad ca simtim. Simti sa-mi zambesti,simti sa treci dincolo de lentila si sa-mi dai fiori cu privirea. Stii ce se va întampla cu poza asta, stii ca o voi lipi pe perete si când o voi vedea ma voi gandi la tine iar eu stiu ca zambetul tau va ramane mereu in mine. Asa ca zambeste-mi frumos.

Zambeste-mi acum,zambeste-mi pentru maine,zambeste-mi si pentru 17 si pentru 18,dar mai ales pentru ...zambeste-mi,da,da zambeste-mi pentru poimaine,pentru luna ce urmează și pentru tot restul vietii cand vom fi despărtiti și ne vom uita obiceiurile,gesturile,cafelele și versurile,toamnele și amintirile,pasii,mainile,degetele,bratele,trupul,gatul,urechile,buzele si ochii.

Zambeste-mi din fotografie si lasa-ma sa te uit odată, si încă odata, si încă odata...
In fotografie te vad mereu si-ti zambesc melancolic dintr-un colt de toamna ce de-abia iese din puf.
Parca imi e dor de-o ploaie frumoasa de toamna.

Astazi am plans

Astazi am fost la un concert de muzica clasica. Imi place ateneul e unul din locurile in care fiecare dintre noi ar trebui sa se simpta deosebit. Imi place si la opera dar iubesc deocamdata ateneul. Si tot astazi am plans ascultand partea a doua a concertului pentru pian si orchestra de Beethoven.
Stiu ca e un cliseu. Muzica clasica emotioneaza pana la lacrimi, e un fapt stiut. E insa ceva dincolo de emotie. Macelarul spinteca burta mielului si scoate de acolo toate organele, pe rand. Nu ramane nimic. Mainile pline de sange umbla dupa ficat, rinichi, inima. Dispar inmanusate prin taietura larga si reapar pline de carne inca pulsand.

M-am simtit ca si cum sunetul mi-ar fi spintecat membrana translucida si elastica din jurul sufletului meu. Parca o mana nevazuta umbla, fara menajamente, sa scoata afara prin crapatura spintecata de muzica ultimele ramasite, cele mai fine, mai curate si mai gustoase ale sufletului meu. Sau poate din contra, raul ma parasea si ramaneam bun si vlaguit ca dupa o lobotomie. Oricum ar fi, m-am trezit plangand. Fara sa pot controla.

Mi-aduc aminte de dictatori celebri impresionati pana la lacrimi de muzica. Hitler iti putea recita pe de rost librete din operele lui Wagner. Apoi cu cinism omora milioane de oameni. Si totusi, acesti scelerati, varsau lacrimi la maretia lui Beethoven, Mozart sau Handel. Oare nu este limpede ca aceasta muzica atinsa de divinitate reuseste sa scoata fie si pentru cateva secunde o picatura de bunatate chiar si din cel mai sterp suflet? Oare vom gasi vreodata solutia revelarii binelui etern?

Redescoperirea

Opreste-te pentru cateva minute. Opreste-te acolo unde toti cei din jurul tau sunt in apogeul trecerii lor prin lume. Opreste-te exact in momentul in care totul pare sa fie la viteza maxima. Ofera-ti prilejul de a te vedea transpus in fiecare dintre ei. Uita-te atent si analizaza ce ai ajuns. Priveste-i cum te privesc si da-ti seama ca si tu te-ai privi la fel. Analizeaza-i: incaltamintea, pasii, haina de piele sau blugii, umbrelele sau tigara din mana stanga.

Toti te privesc cum ii privesti si nimeni nu te intelege de ce tu stai iar ei se misca, de ce tu esti ciudatul. Ai ajuns ciudat doar pentru ca te-ai privit in oglinda sociala pentru cateva minute. Nu mai faci parte din masa de oameni prea grabiti sa se opreasca si ei cu tine si sa se priveasca in altii, prea putin inteligenti poate. Esti exclus acum, dat la margine. Nu ca ai vrea sa te mai intorci...ti-ai dat seama ce ai ajuns si acum vrei sa fi altfel. Nu mai vrei sa fi obisnuit, nu mai vrei s ate amesteci in paleta lor de culori, mai mai suporti NORMALUL si vrei sa fi TU. E cel mai bun exercitiu de cunoastere.

Acumj FUGI! fugi repede...cat poti tu de tare. Misca-te mai repede ca ei. Fugi intr-un loc in care nu acoperisul blocurilor dau linia orizontului. Fugi oriunde, in orice loc ce iti permite sa fi tu. Fugi de ei. Fugi de ordinar. Fugi de obisnuit. Fugi de ceea ce ai fost si nu erai cu adevarat.

Gand de septembrie

Soare bland de septembrie imi mangaie degetele. Din cand in cand, pictez cu gene orizonturi. Sunt in fata laptopului si revad fotografii.Sufletul ei de lebada isi deschide aripile printre ceruri de chihlimbar si cu ochii inchisi ii aud zborul. Lin se plimba prin palatul acela de cristal din varful muntelui inconjurat de apa imensa si copaci nesfarsiti.Un inger care a fost lebada din Nordul ultimului meu timp. De ea n-ar fi fost, n-as fi stiut.
Miroase a scoarta de stejar si mi-e dor de padurile in care m-ai asteptat. Toamna am gust de struguri si rasaritul ma imbie cu lemn pentru ani ce vor fi sa-ti aline buzele si limba intaiului tau dor.Ai plecat pe front necunoscut soldat si printre bombardamente, cu ruj rosu vei scrie pe oglinzile viselor.

Pulberi kaki cad intr-o simfonie de arome peste frunzele care se desprind in palmele mele. Pulberi din tine. Mirosi a sange si a argint. A castane, cedru si a miere. E toamna soldat. Numai pamantul pe unde mergi stie cum te-au inganat genunchii mei, in noptile in care marsaluiai eternitatea.

De ce m-am gandit la asa ceva pt ca inima mea stie o singura limba. Limba celuilalt. Restul e vocabular.Inima mea nu are colturi la care sa stai. Inima mea stie doar sa te tina de mana.Inimii mele nu-i e frica, nici in moarte nu te minte. Restul o doare. Inima mea vede cu sufletul, si sufletul saruta tot cu gura, atinge tot cu mana. Cand n-are cu cine , sufletul meu face dragoste cu vantul. Restul nu e. Si unde e NU ( pot, vreau, cred, simpt, gandesc, acolo curge sange si bat clopote. Cu sfiala.

Alege sa cazi. Liber. ( second )

Ma deranjeaza ca am redefinit speranta prin partile astea. Pana acum putin timp speranta era un declansator. Era o tableta efervescenta aruncata in paharul cu mizeria de zi cu zi. Fuzionand cu mizeria, speranta mai nastea vise plapande. Acum speranta e o grenada amorsata.
Esti un sinucigas daca mai speri. Iti mananci din propria viata, iti infuleci propriul timp. Esti nebun.
Pe terenurile de lupte se bat ei, cei pe care i-am lasat sa ne conduca in timp ce dormeam. Se bat pana la sange, pana cand unul dintre ei moare. Zona de conflict e inconjurata de garduri inalte impletite cu sarma ghimpata. In spatele gardurilor multimea priveste balind. Victoria nu se va sarbatori. Multimea nu va primi halci de carne sau bani. Nimic din toate astea. Ne uitam totusi. Cu gurile cascate si degetele infasurate pe sarma, stam agatati de gardul protector si privim infometati.

Sunt intr-o permanenta stare de avort. Toate gandurile mele mor in cateva saptamani, jalnici embrioni care n-apuca metamorfoza. Creierul mi-e naclait si sunt paralizat. N-am chiureta, n-am anestezic. Am ceva apa fierbinte in speranta ca vreun gand va reusi sa se nasca si sa-l pot creste pe langa gardurile cu sarma ghimpata.

Intrebarile imi dau o stare de voma. Nu mai intreb nimic. E important sa nu mi se faca greata. Oricum ar raspunde evaziv. Asta m-ar ameti si mai tare. Mi-ar tulbura urechea interna. Acolo unde se formeaza echilibrul. Unde se formeaza echilibrul in tara asta? In fiecare dintre noi. Care noi? In fiecare dintre mine. Oricum, cei care gasesc echilibrul nu intind mana catre cei care bajbaie in vertij. Nimeni nu echilibreaza pe nimeni. Balansul ne defineste. As fi vrut sa-i intreb multe lucruri. Mi-e frica sa nu vomit.

Cat de imbecili sa fim incat sa credem ca o balada populara defineste un popor? Nu balada populara defineste poporul, ci insasi optiunea poporului pentru balada.
O tara care moare trebuie sa lase loc unei tari care se naste. Istoria? In halul in care am ajuns e un detaliu. Trecutul? Un vis urat. Viitorul? Nu stim inca pentru ca ghicitoarele nu platesc taxe.

Alege sa cazi. Liber. ( first )

Sunt chirias in tara mea. Taxele pe care le platesc sunt pretul chiriei. In schimbul acestor bani sunt lasat sa locuiesc in Romania. Ma lasa sa si vorbesc, desi nu ma asculta. Nu e o locuinta extraordinara, nici vorba, iar proprietarii nu se preocupa decat sa-si incaseze banii la timp.
Senzatia ca nu am tara mea e dureroasa. Poate ca in diaspora as fi resimtit mai putin aceasta durere. O plecare asumata e o suferinta asumata. Viata a ales pentru mine sa raman. Inca.

Apatrid in propria-mi tara poate suna paradoxul meu. N-am vorbe si nu mai am nici macar ura. Ar fi fost bine sa-i pot uri pe toti iresponsabilii astia nebuni. Ura e un combustibil. Indiferenta, nu. Indiferenta nu hraneste nimic. Dar ucide la randul ei printr-un soi de exterminare lenta. E ca un camp pe care nu mai creste nimic de la prea multe pesticide.
In Romania nu mai creste nimic. Creste doar o stare de perplexitate gatuita.

Nimeni nu e in stare sa-si elibereze urletul. Pentru ca e greu sa urli cand esti singur. Iar noi, romanii, suntem singuri. Fiecare pentru sine. Urletul se naste in colectivitate sau macar atunci cand pe partea ailalta a prapastiei are cine sa te auda, atunci se desfac baierele sufletului care sa nasca urletul.

Senzatia ca sunt batjocorit nu ma face sa-mi revin. Inca sper ca e o senzatie. Contrar aparentelor sunt un individ pozitiv. Evit inca sa inteleg ca sunt batjocorit. Asta ma transforma intr-un masochist. Bine ai venit in Romania, straine.

Daca vrei senzatii tari si un popor pestrit in mijlocul caruia sa-ti petreci cativa ani din viata e ok. Ce-ti putem oferi? Pai ar fi multe. Iti rastalmacim bolile si iti gresim diagnosticul - asta e supercool- vei trai mereu la maxim, intr-o confuzie vecina cu nebunia. E supertare. Te putem tine ore in sir blocat in trafic si cand vei simti nevoia sa protestezi te lovim si te injuram. Avem pornografie peste tot si aproape legal. E suficient sa-ti faci abonament. Pregateste-te sa fii complet neinteles. Niciodata un strain n-a fost mai aproape de charisma genialitatii ca aici, acum, la noi. Numai la noi cele mai simple lucruri se pot transforma in veritabile enigme. Sfinxul e la orice colt de strada. Orice functionar public iti poate schimba destinul cu cel putin trei intrebari. Avem mizerie morala constanta. Te-ai plictisit de convenientele si sabloanele societatilor civilizate? Ti-e dor de tradari si pumnale in spate? Vrei sa asisti la lucraturi fara subtilitate? Te excita sa n-ai incredere? Vrei sa simti gustul exotic al principiilor terfelite? Iti oferim asta in pachetul standard, straine. Nu-ti cerem sufletul. Iti vrem doar banii. Alege sa traiesti la limita, alege Romania. Alege sa cazi. Liber.

Apusul planetei OM

Ma azvarlu zilele astea in internet cu aviditatea de nou, de frumos, de cunoastere. Dau peste nabadaiosi ce nu si-au rezolvat conturile cu propria viata. Incerc sa dau click mai departe. Ma impotmolesc de descrieri vaste, pe care nu le voi cuprinde niciodata. Intru in hatisuri. Ma simt ca in padurile virgine. Iau maceta si-ncep sa tai. tai tot ce-i iese in cale, doar-doar voi ajunge la tinta. Nu vad niciun satuc cu cosuri fumegande a stiinta, a nou, a neplictiseala.

Dau click mai departe: vesnicile intortocheate cuvinte fara noima ce se doresc a fi metafore. Insiruiri lipsite de sens de care ma dezbar imediat.
Caut videoclipuri. Da. Gasesc cateva. Ma rasfat cu vorbe bine spuse de unii "mari". Da, macar atat. Sa vrei sa gasesti maretia, trebuie sa mergi spre maretie. Sper sa gasesc, totusi, maretie si in cei de langa mine. Minima. Ma bucur cand dau de ea. Jubilez si-mi vine sa deschid pentru asta chiar si o sticla de sampanie. S-o beau singur? Nu, nu merge. O s-o beau virtual, cu amicii virtuali, celor carora le multumesc pentru similaritatile de gandire. Le multumesc ca exista. Ma bucur de ei. Ma bucur cu ei. Ma bucur pentru ei. Pentru ei si pentru mine.

Ma gandeam la ce face criza din oameni. M-au dezamagit. Ei nu se mai lupta cu adevaratele motive, ci cu unele imaginare. Transforma totul intr-un camp de batalie ireal, existent doar in mintea lor. Saracia si nefericirea deformeaza caracterele slabe si le cladeste pe cele tari. Putini raman oameni. Multi uita de ce sunt nefericiti si ajung sa se certe fara noima. Ma minunez. Eu nu sunt ciuca batailor nimanui. Nici macar motiv nu sunt. Sunt doar un observator extern. Raman uimit sa vad ca din senin lumea e agresiva. Privirile piezise le simti in ceafa dupa ce le urezi "O zi buna!". O simt ca pe o ironie. Au uitat sa se bucure cu adevarat. Confuzia le incetoseaza mintile, ducandu-i la actiuni negandite. Ma socheaza.

Nemultumirea se citeste in ochii tristi, in lipsa luminii si licaririi, in absenta sclipirii. Nu mai e nimic dincolo de ei, decat niste ziduri de ruine sufletesti. Voi ajunge sa ma feresc de contactul cu astfel de indivizi. Ma trag in jos. Incerci sa fii amabil, iti spun: "Nu, mersi!". Cred ca, pana la urma, unii chiar isi merita soarta. Eu nu le pot plange de mila si nici nu e datoria mea sa le port de grija. Am vrut pentru ei doar putin soare. Nu-l au. Si nici nu mai au puterea de a-l primi. Si nici vointa. E eclipsa de iubire in sufletele lor. Au ajuns sa traisca in partea de noapte a planetei OM. Si ce pacat!...

Alta floare aceasi gradina

Linistea sa asezat pe pleopele arse de palme, palme primite de la toate acele stele cazatoare ce odata aveau un nume, nume date de iubiri ce odata pareau nemuritoare, nemuritoare in ochi orbi.
Inima timpului a incetat sa bata, priviri amortite cauta un refugiu in care sa creada, patura dorintelor a fost asezata pe cerul lor astfel noi inimi asteapta pentru a fii taiate, acestea vor hranii fara de inteles burtile crapate ale unor flamanzi fara de loc.
Cineva a rupt linistea oferind un " Te Iubesc" pe o buza crapata de vant, iar o mana atinge un mijloc oferind furnicaturi pana in varful degetelor, ochii sau transformat in nori oferind umarului ploi, si ea dorinta isi cauta locul, fara a intreba cat timp mai are de trait.

Te rup din trecut frumoasa floare, in aceasta toamna ai gustat din maturitatea lumii, poate prea devreme pentru sufletul tau cinstit. Cata culoare intr-un pachet de carti, si cate litere pe cer citesc noaptea, cate puncte am pus dupa fiecare lacrima, si cata libertate am gasit dupa fiecare colt, cate cuvinte scrise de o amintire stangace,si cate pleoape umede sau scurs, doar mainile isi mai amintesc drumul si doar corpul tau cunoaste libertatea. E doar o soapta intr-un anotimp ploios, e doar un vis, caci maine ne vom naste iar .
Suntem doar umbre, ai unor sfinti diformi, fi gustul meu, asupra omenirii.
Defectul tau ma face sa fiu om.

Oda celei ce va sa vina ,

Nu mai pot sa respir…valurile tale imi cioplesc cuvintele pana la sufocare. Ma ameteste marea ta. De unde ai atata putere ? M-au inghetat strigatele copacilor pe care i-am tot taiat sa potriveasca in palma pianistului sublimul. Bratele tale albastre iar m-au gasit. In padurile unde am zacut ultima oara, tot descult ai alergat . Cate nopti mai avem de privit ca sa simtim in bucatile departarii rupte din noi, aripi? Cu atatea telegrame sarate pe care mi le trimiti, ochii tai ingropati in pielea mea, sangereaza. Da sau nu de ti-e, mana cu care ma chemi ridica ultimul inger in vitraliile raiului . Ma spal dimineata in inima ta si raman cu stele pe gene. As cadea de tot in tine sa ma ingroape intrebarea in nisipul cu care te plimbi prin viata mea.

Sufletul meu e prea mic astazi ca sa cuprinda infinitul.
Sau orizonturile.
Inima mea nu cunoaste astazi decat intrebarea
care ma bantuie de cativa ani printr-o umbra .
Ma rastigneste astazi durerea.
M-au infrant astazi cuvintele.

Si astazi ploua

La Paris ploua , la Bucuresti, ploua, iar eu ma plimb prin ploaie cu o umbrela neagra cu capat de carja. Imi place cand ploua domol toamna. Si ploua peste piatra cubica, cand ploua capata o culoare rosietica, parca cararea mea ar fi un rau insangerat. Atata suferinta pentru niste biete pietre cubice. Si continua sa ploua , nu cred ca se va opri curand , am o retinere de a ma uita in sus, presimpt ca cerul e atat de incarcat si nu imi face placere sa am dreptate in privinta asta , asa ca incerc sa evit , ochii mei alearga pe raul insangerat al dalelor de piatra. Si continua sa ploua.

Ma gandesc ca in momentul cand am sa imbatranesc am sa-mi permit sa port si palarie, fara ca cineva sa ma priveasca ciudat, pentru ca nu va fii decat un accesoriu la moda in acele momente , varsta nu-mi va trada preferintele extravagante de acum. Nu-mi face placere sa ma ud , dar mie dor de verdeata , si chiar daca ploua am sa ma asez pe o banca. Intodeauna ma intreb unde ar trebui sa ma asez la mijloc sau pe margine, aceasi dilema imi ia intodeauna in jur de doua minute din viata ca sa ma hotarasc, desi e libera prefer sa stau mai pe margine. Si continua sa ploua. E liniste , atat de liniste , fac abstractie de picuratul cerului si incerc sa aud picaturile care se preling de pe petalele zecilor de trandafiri din fata mea. Sunt superbi si atunci cand continua sa ploua. Intodeauna cand vin aici imi doresc sa ma plimb pe marginea lacului , desi niciodata nu pot sa fac o tura completa si nici nu-mi doresc , de data asta nu ma mai atrage , nu vreau sa vad salcile de pe margine care isi povestesc singuratatea, nu vreau sa vad valurile ciuruite de stropi de ploaie, prea multa agitatie. Iar eu vreau liniste , atunci cand ploua . Am sa ma ridic si am sa plec, ca intodeauna imi voi aminti aceasi banca pe care a stat o parte din mine cateva momente , pentru ca cealalta parte calatorea printre stropi de ploaie , dar fara umbrela.

Eu si ploaia

Apa. Imensa fluiditate. Vii, pleci, iar vii, iar pleci, dar ramai cu mine mereu. Faci parte din mine asa cum eu fac parte din tine.
Mereu dorm bine cand ploua. Asta pentru ca ma acoperi, iubita Ploaie, ca o plapuma groasa si energia celorlalti nu mai fuzioneaza cu a mea. Imperativa si sonora, fiinta ta multipla ma obliga sa meditez, sa ma gandesc la mine. Sentimentele mele fluide curg si-mi impanzesc tot corpul cum rar mi se intampla. Ma regasesc, Ploaie, ma regasesc ca pe o persoana distincta si ma simt bine in compania mea muta. Regasesc persoana perfecta cu care sa beau ceai de menta in foisor si careia sa ma exprim liber, sigur fiind ca nu ma persifleaza. Eu sunt cel mai bun prieten al meu, persoana cu care intretin o legatura de similaritate spirituala iar tu esti circumstanta care ne pune in legatura.

Eu impreuna cu mine formam o jumatate de om care asteapta alergand cu siguranta ca acolo mai exista o jumatate care asteapata alergand fragmentata si obosita. Sunt o piesa dintr-un puzzle de doua piese pe care vantul le-a ascuns in doua locuri secrete, bine pazite, in doua sisteme solare distincte care sunt despartite de 2161 de zile si 1641 kilometri. Cat de aproape in ciuda distantei reci si necrutatoare. Ploaie, mi-e frica de o eventuala gaura neagra care ameninta eventualitatea asamblarii puzzle-ului nostru. Vreau sa intre in functiune legea magnetismului dar mi-e teama sa nu fiu un ciot demagnetizat. Sunt gata sa fiu absorbit de necunoscut dar mai intai vreau a ma reintregi!

O minune

Imi complic existenta, o fac cu pricepere, sunt specializat
Pot sa iau orice lucru extrem de simplu si sa-l transform intr-unul complicat.
Cu toate astea n-am indraznit niciodata sa complic o minune
O minune e un lucru mult prea fragil, e cam tot ce se poate spune.
Daca ai noroc sa intalnesti o minune
Sa ai grija de ea...
Trebuie sa stii sa intelegi o minune
Si poate o sa stea, poate o sa stea...
Poate o sa stea...

Habar n-am ce trebuie sa faci si cum sa ingrijesti o minune
Probabil sunt cativa care stiu dar oricum nimeni nu-ti spune
Ma gandesc totsui ca o minune e ca o umbra, merge cu tine fara sa stii
Tot ce trebuie sa faci e sa te uiti la soare macar o data pe zi.

Daca ai noroc s-o intalnesti poate o sa stea...

Libertate

Nu-i inteleg pe oamenii care fac jogging cu proprii caini. Am vazut o asemenea scena astazi. Un brac german vizibil plictisit si epuizat de o alergare care probabil redefinea eternitatea pentru bietul patruped. Ce poate fi mai rau pentru un caine in ale carui gene fierbe vanatoarea decat sa alerge monoton in spatele stapanului, silit sa contemple asfaltul, ceva pomi si, eventual, bucati de parc. Mi-ar placea sa pot fi martorul unui dialog intre caine si stapan pe tema asta. Ceva de genul: - Almack, hai baiatule, mergem sa alergam! - Nu stiu ce sa zic Paul, am avut o saptamana grea; cred ca raman acasa... (pe un ton oarecum afectat) - Almack, treci am zis!! - Uite ce e, Paul! Mai intai, te rog sa nu ridici tonul! Doi la mana, nu cred ca rostul meu in viata ta e sa-ti fiu companie la jogging! Eu stiu ca astepti sa imbini utilul cu placutul si ai vrea sa ma faci sa-mi fac nevoile cat timp tu alergi, dar cred ca asta nu te califica in cursa pentru un bun stapan. Sau, pe scurt, du-te fara mine! Ma plictisesti!
Din pacate insa un asemenea dialog nu e posibil si adesea trebuie sa vedem cainii transformati in capricii umblatoare plangandu-si de mila pe rute de jogging.
Cainele nu ar trebui sa defineasca un statut.

Iubesc maidanezii. Independenti, plini de anticorpi, acesti frumosi nebuni ai orasului nostru pot afirma cu laba pe inima ca sunt stapanii propriilor decizii. Viata lor, care se imparte intre hingheri si fatalitate e plina de farmecul hazardului. Nici o constrangere, nici o zi la fel cu alta, idile trecatoare, prietenii durabile, dese schimbari de domiciliu, prigoana, ploaie si vant sau balaceala prin praf in arsita verii. Dar mai presus de toate libertate. Si mai presus de libertate cerul instelat deasupra capetelor lor. Caci ar fi prematur sa vorbim si de legea morala din caine. Una peste alta maidanezii ne aduc aminte ca se poate trai si de pe azi pe maine si inca cu destula poezie. In fata unei asemenea demonstratii, ma inclin. Pentru ca noi oamenii, nu mai suntem liberi de prea mult timp...

Egoism subtil

In sufletul meu exista o camera izolata ( unde pe fundal se canta ceva de genu asta : sugarush beat company - l-o-v-e ). Undeva la etajele superioare. E o camera mica patrata inconjurata de pereti grosi de sticla. De acolo va vad pe voi toti. Numai eu am acces in camera asta. E mobilata simplu, saracacios as putea spune. Un pat, o masa si un scaun. Cand ma inchid in camera pentru mai mult timp ingerii imi aduc sandwich-uri calde.Din camera asta va privesc, adunati la poalele sufletului meu. Nu va aud pentru ca peretii grosi de sticla nu lasa zgomotele sa ajunga pana la mine. Va vad cum urlati, ranjiti, va veseliti sau vorbiti, stati intinsi pe spate si nu ziceti nimic.

Sunteti multi acolo jos. E o adunare care colcaie, animata de un freamat ciudat ale carui origini nu le cunosc. Nimeni nu se incumeta sa urce. Am cainii mei raspanditi printre voi gata sa va muste. Sunt niste dulai negri, aparent inofensivi. Cateodata ii asmut. De multe ori mizeria ajunge sa-mi murdareasaca geamurile. Atunci trimit o femeie sa le curete ca sa va pot vedea din nou.Mananc in liniste sandwich-urile aduse de ingeri.

Ma uit la voi. Nu va aud pentru ca geamurile sunt groase. Gurile se misca grotesc si nu incerc sa intuiesc ce articuleaza. Imi face bine linistea din camera mea. Ma intind pe pat si tac. Durerea din capul pieptului ma mai lasa atunci. Nu am voie sa stau foarte mult aici. Ingerul care imi aduce sandwich-uri vine dupa cateva zile si imi face semn sa plec. Atunci stiu ca trebuie sa ies. Trag aer in piept si ma indrept spre usa...ma mai intorc o data spre inger. Incearca sa-si ascunda compasiunea incruntandu-se...parasesc camera si ma indrept usor spre poalele sufletului...va mai trece timp pana cand ma voi putea intoarce in camera cu pereti grosi de sticla...

Prea mult

Se intampla de multe ori si tot de atat de multe ori fara vointa ta " sa vorbesti , sa spui , sa faci , mai mult decat trebuie ", manat probabil de o ambitie care in momentele acelea este oarba si muta , si se naste dintr-o miscare schizofrenica a unei bucati de carne aflata in agonie. Se pare ca faptele au puterea de a crea un chimism atat de concentrat incat a ramane fara un gram de sensibilitate e doar o chestiune manifestata dar imposibil de constientizat si de asumat.

Tot chimismu acesta da nastere la manifestari fizice la expresii si tonuri necugetate nascute in clipe de pierdere abisala a propriului eu. Ca orce chimism si acesta poate fii concentrat atunci , cand intr-un dialog " se spun sau sa fac lucruri care intrec masura " , sunt momente in care armonia ta se rupe , devii singur, doar tu, cuvintele si trismusu tau grotesc, esti parasit de esenta, esti gol , esti o bucata, care pluteste pentru cateva momente undeva deasupra apartenetei sale , si va muri zdrobit de goliciunea lui in din acele moment.

Este clar ca e de preferat ca aceasta zdrobire de tera sa fie unica , sa i se intample celui care se simpte a fii cel mai repede gol , asta poate ii va servi ca exemplu celui asupra caruia vroia sa se inalte goliciunea. Asta il va ajuta ca niciodata sa nu simpta acea usurare care sa-l faca sa pluteasca initial, dupa care sa-si gaseasca sfarsitul intr-o prabusire vesnica.
Un astfel de exemplu ne va ajuta sa fim mai grei acolo unde suntem.

O noua era

Se spune ca se apropie sfarsitul , iar sfarsitul pentru multi inseamna foc , caldura mare, si probabil o sa se intample cam asa :caldura o sa ne topeasca creierii care se vor scurge pe pamant formand o magma uriasa de idei. Iubirile lumii se vor amesteca necunoscute. O noua Era chimica va guverna Pamantul. Oamenii-si vor tiri existentele guvernate doar de pofte prin balta mustinda de sinapse si circumvolutiuni.

Apoi, dintr-odata, va reveni inghetul. Mlastina mondiala de creieri se va intari. Bucati de ganduri si dorinte vor fi incastrate vesnic in cuburi concrete cu care se vor juca eschimosii sfarsitului lumii.

Voi fi o trista amintire in mana unui copil cu ochii oblici si guler imblanit. Viscolul nu va mai purta pe aripile sale soaptele niciunei iubiri...

Fuga timpului

Incerc o senzatie ciudata. Aceea a timpului care fuge de mine. As putea sa folosesc timpul in favorea mea dar el fuge de mine.Nu am de unde sa il apuc, nu am cum sa il manevrez, nu e palpabil, nici macar nu-i mai simt curgerea.Ma dezintegrez in miile de lucruri pe care as vrea sa le fac.Toate lucrurile astea zboara prin aer rezultat al unei explozii dupa care nimic nu se va repune in locul in care era.Fiinta mea pare sa se indrepte catre alt puzzle.De acum inainte alt puzzle am de rezolvat.Fara sa fi inteles mare lucru din cel dinaintea mea.
Timpul fuge de mine in seara asta.Sunt in afara lui.Vrea oare Dumnezeu sa intervina pe bursa asta a miilor de lucruri care ne macina dorintele?Sa inghete putin cifra de afaceri in continua crestere a viselor noastre?Ar fi singura solutie.Natura umana duce o singura lupta.Impotriva limitelor.De orice fel.
Cum va fi? Cand va fi? Cu ea va fi? Timpul se retrage din vietile noastre.Odata cu retragerea lui ramine brutalitatea raspunsurilor venite prea devreme.Timpul fuge de mine in seara asta.Poate ca singura noastra sansa e sa fugim noi dupa el.

Terapia scrisului frumos

Hai sa scriem despre dragoste. Povesti incredibile cu intorsaturi pe masura. Iubiri imposibile care se aduna acolo jos in stomac sa-si mestece durerea. Sa scriem despre dragoste cu furia neputintei de a mai iubi dar cu speranta la puterea "n".

Sa scriem despre strazi ude si zambete fugare, despre esarfe cu parfumul "ei" sa scriem despre mii de kilometri de cautari desarte, despre dueluri si cai albi sub ziduri moarte. Sa scriem mii de pagini doar despre un sarut, sa ii desfacem anatomia-n mii de molecule.

Sa scriem despre o privire, o singura privire ca aceea a lui Cicikov in Suflete Moarte cand pentru o clipa s-a crezut capabil de o iubire mai presus de sine. Sa scriem despre dragoste-n mizerie sau razboi despre povestea unui pian atins de mainile unei fete batrane care regreta eternul colonel.

Sa scriem , despre o nunta ca-n povesti, sa scriem despre-un hippiot plin de mister sa ne salvam prin scris si sa chemam iubirea cu incantatii celte, sa ploua peste soare si sa ne ninga ambrozie, oriunde te invarti pe orice strada orice copil de-o schioapa sa stie o poveste despre iubirea dintre un el si-o ea...sa fie oriunde un fir de agatat...ca sa te poti salva, ca sa mai poti zambi sau ca sa-ti speli privirea cu lacrimi de o zi...cam multe prosti.

Pe curand...

A trecut si vara asta. Ieri un pescarus zbura inaintea mea pe malu raului care imparte acest oras in doua lumi, intodeauna m-am intrebat ce cauta un pescarus intr-un oras departe de mare , poate ca prezenta lui aici mai alina putin dorul celor care sunt indragostiti de mare zbura ca si cum imi sugera un traseu catre o lume mai frumoasa. La cativa metri, in fata mea. Am zambit, o fi zambit si el si ne-am despartit. El in zbor, eu in plutire. Soarele mi-a mai ars fata cateva ore, vantul m-a batut aprig. Se termina vara asta. Revenim acasa, acolo unde se formeaza visele. In ultima vreme marea acupa un loc important pentru mine asta probabil si din cauza apartenentei mele ancestrale la ceea ce inseamna munte de aceea acum, ma doare marea innorata. Ma doare fizic, aproape. Nu ne mai gandim atat de des la mare pe timpul iernii. Ea ramane acolo, singura, majestuoasa, imperturbabila, fara sa ne ceara ajutorul. Nu se plictiseste. Isi priveste tarmurile dezolate si trimite spuma rece ca o iluzie a verii. Marea starneste in mine dorinta de personalizare. Mereu incercam sa atribum naturii calitati umane cu speranta ca o vom intelege mai usor asa oglindita. Sau poate ca marea e vie si poetica pur si simplu. Dincolo de proiectiile noastre. Poate ca sufera la fel ca mine odata cu apropierea toamnei. In definitiv, ce e mai viu ca apa? Vara se duce si parca anul asta ia ceva din mine cu ea. Nu e nostalgie, nu e melancolie, nu e nici macar dor. E o senzatie de descompunere. Ca si cum ma raspandesc in patru vanturi si o parte din mine ramane aici sa astepte toamna, sa astepte vesti de la cel care a plecat cu vara, cu simplitatea soarelui, cu fosnetul slab al frunzelor somnoroase intr-o noapte fierbinte, fara aer, in care cad stele pentru cine sta cu ochii pe cer.