Sunt un om singuratic. Asa am fost de cand ma stiu si cred ca nu ma voi schimba niciodata. Nu stiu cum sa numesc asta, egoism, ciudatenie sau dorinta de independenta, dar ma simt bine singur, facand ce-mi place, caci imi gasesc mereu fel de fel de preocupari. Si mai stiu ceva : cu altii prin preajma m-am mai plictisit, dar cu mine, niciodata.
Deseori, mai ales cand sunt multi oameni in jurul meu, imi amintesc ca, in esenta, sunt singur. Dar asta nu ma intristeaza, nici pe departe. Iar cand sunt intr-adevar singur, fizic, savurez cu voluptate starea aceea. Solitudinea. Imi vad eul protejat de o capsula transparenta, plutind prin atmosfera. Cateodata se uita la mine ingrozitor de trist si de neputincios, altadata e imbracat intr-o lumina galbuie, calda si emana raze difuze, ca un soare tanar.
Nu sunt un salbatic. Nu... Am deprins, cu timpul, toate obiceiurile sociale de care am nevoie ca sa supravietuiesc aici. Mi le-am insusit atat de bine, incat ai zice ca....
Dar, de fapt, eu sunt un om singur(atic).
