Jumatati.....

... de noapte inghesuite in soapte... cuvinte ce opresc in statii ca trenurile sau mijloacele in comun, fantoma urca si coboara, amintirile la fel... si paginile noastre lasate in urma, unde istoricii ar putea descoperi ingropate ramasitele de iubire de cand ne-am cunoscut. Cerul deasupra noastra, si umbra unei palme uriase, ca o mana a unui personaj gigantic, intinsa catre lumea noastra... lumina Lunii ce cade pe chipurile noastre, si mana ce coboara catre dimineata cuprinzandu-ne in palma, ca intr-o barca. Dumnezeu e un caine batrin orb, fara dinti... si nu le poate vedea pe toate, si nu mai poate musca pe nimeni atunci cand durerea se abate peste trupul ei... raman inert si ii „privesc” durerea, imi privesc apoi neputinta... ascult vocea ce se stinge, ce limba isi cresteaza lasand cuvintele sa curga. O sangerare verde ca fierea, o durere crunta, se viseaza moarta si doctori multi in jurul ei, ce-i fac mereu autopsia, gasind in trupu-i, biletele trimise ei... toate biletele cu „te iubesc” trimise... cuvintele nerostite... tot ce nu i-am spus vreodata. Inima mea revarsa sunete din melodia ce inunda trupul ei... totul este ascuns in partitura ce trupul meu o canta atunci cand respir... iar Ea este a cerului pasare... pasarea de diamant, ce reinvata din nou sa zboare, avand aripile taiate. Zboara din nou, avantd in trupu-i fraged, stelele ce le-am plantat intr-o noapte de singuratate, noaptea in care am reinventat culorile... ne-am reinventat pe noi. Un singur lucru nu mai poate fi ca inainte... partitura mea nu va mai fi cantata niciodata de-un pian... dar chitara reda atat de bine, cele doua batai ale inimii mele ce pe veci ne-au legat. Ne-am regasit in mana cu zece degete, unde sangele mirosea a moarte...am fi sugrumat ratiunea cu toata patima ei asa cum ne-am taia venele sa facem schimb de sange... schimb de vieti. Cand respir, imi simt plamanii cum umfla piepturile tuturor oamenilor... acelasi acord, aceiasi bataie... iubim! In jur totul inverzeste si incepe o noua viata... imi pun castile, ascult sunetul pasarilor, al pasilor lasati de umbre in desertul vietii... si nu ma mai ascund! Simt cum ochii ii traverseaza din nou obrajii... pieptul se desira asemeni unui ghem, catre genunchi... pleoapele sunt aripile demult pierdute, iar mainile sapa adanc in pamant... sapa o fantana in trupul meu. Pentru prima data dupa „lunga ei uitare”, pot asculta zambetu de pe fata sa:

”Ai palmele prea mici sa ma ridici din uitare si Eu nu mai stiu a zbura,
si buzele tale alunecoase ma pierd intre ele
ca intr-o lume indiferenta care nu-mi stie numele.
Imi expira viza in tarile ce se razboiesc pentru mine,
simt o traire risipita in virful degetelor,
un trup parasit de toate atingerile!”
In lumea aceasta sunt oameni pe cale de disparitie, sunt tacuti si poarta camasi lungi si albe de hirtie... uneori se opresc doi cite doi isi scriu unul altuia o poveste, in care omul isi citeste propria poveste

Decembre

Şi umerii tăi miroseau uneori a vanilie
Şi sufletul meu cerşea din nou iubire
Şi nopţile incepeau mereu cu noi,
Aveai gust de măr copt şi ceai cu
scorţişoară
Şi marea ne privea curioasă,
revărsându-şi valurile spumoase
în inimile noastre,
Şi peste tot era iarnă şi zăpadă
însă la noi în suflet, o neîntrerupta vară.


Sufletul meu s-a transformat într-o gară,
unii vin, alţii pleacă, dar puţini rămân aici.
Tu draga mea, se pare te-ai mutat aici,
şi îmi pare bine căci ai adus cu tine visele
tale calde, îmbrăţisările de care tot
timpul mi-a fost dor,
ai adus multă bucurie în sufletul meu,
şi nu ti-a păsat că aici e frig şi uneori trist,
că unii vin şi alţii pleacă.