Te regasesc in mirosul de cenusa ce salasluieste pe aripile ingerilor atent sculptati pe morminte. Ma plimb agale pe aleile ce continuu se cearta cu talpile mele. Trec printre vieti si istorii, printre oameni si slugi, carora cumva banii le-au jucat festa de ai uni in acelasi loc, inaintea impartirii intre Iad si Paradis. Acest loc, fie uluitor de frumos si linistitor, fie surpinzator de terifiant si imbibat in moarte, este locul inceputului sau sfarsitului. Niciodata nu vom sti cu adevarat unde incepe sfarsitul si unde sfarseste inceputul. Oricum ar fi, atractia apasata pe sufletul sau spiritul trecatorilor, ramane.
Piatra. Nemuritoarea piatra. Sau poate doar simbol uman al nemuririi. Copaci, batrani, tristi, salas pentru pasari abatute cantand trist. Rascolitoare zi t. Ma mangaie adierea toamnei in acest loc al meu si al nimanui. Fara simturi pasesc, privesc. Fiecare mormant ma cheama. Nume insirate la nesfarsit care ma implora sa le rostesc chiar si in gand. Stanga morminte. Dreapta morminte. In fata morminte. In spate morminte. Totul invaluit in verde si gri piatra. In sunete vii dar triste ale vietatilor din copaci. Un bot de caine, nici vesel nici trist, apare si dispare. Are aceeasi incursiune incerta ca si a mea. O mare de simtire si ne-simtire ma invaluie. Chemarea. A cui?….. Conteaza? Nu. Ramane doar chemarea.
Brusc vantul imi reda mirosul. Mirosul esentei de parfum. Acel parfum in care ma regasesc, care se desprinde de aparenta si ma reda pe mine mie. Parfumul meu da viata cimitirului. Ingerii zambesc. Fotografiile murmura si imi multumesc pentru prezenta mea. Intr-un mod ciudat, ma simt si ei asa cum si eu ii simt. Dureroasa noastra imbratisare se infratea cu lumina soarelui, scursa printre crengile si frunzele ale copacilor batrani. Ai privit vreodata aceasta lumina magica de soare scurs pe pamant? E momentul in care soarele se apleaca sa iti maingaie obrazul fara sa te loveasca ca atunci cand se uita la tine de de-asupra campului, acea mangaiere suava, lipsita de brutalitatea unui secret dat in vileag din dorinte demonstrative, uitandu-se astfel natura si esenta sa de secret. Priveste acea poezie de imagine cadru impletita cu miresme tomnatice si lasa-te purtat in cele mai adanci dorinte, tainute chiar si tie. Priveste copacii si ploaia de lumina angelica ce se scurge printre ei. Ghemuieste-te la umbra celui mai batran dintre arbori, saruta-l, vorbeste-i, asculta-l, fraternizeaza cu tot ceea ce iti ofera neconditionat, acele daruri pe care de atatea ori ti le intinde in timp ce tu treci nepasator si mandru pe langa ei, pe langa copacii mei. Descopera-ma.
Alerg si ma daruiesc doar celei care alearga mai mult ca mine. Treci de profunda-mi fermitate si vindeca-mi teribila nesiguranta. Creste-ma ingenunchindu-ma. Fa toate aceste fara sa-mi banalizezi miracolul.
In acest loc, simtul tragediei si al limitelor alearga sa faca dragoste, salbatic, tineresc, inovator cu posibilitatile nelimitate ale vietii. Totul tanjeste dupa placerile orasului si ale lumii pierdute. Dansul dezamagirilor cu sentimentul de a putea cuceri intreaga lume, e la un acord distanta de a se derula. Si totusi, acest acord distanta reprezinta totul. Ca acea fractiune de secunda care determina, sub imperiul unei hotarari grabite, o viata. Simt povestea mea construita in fiecare din povestile lor, din sperantele lor, din lacrimile lor. Imi vad propria viata din afara mea, o stiu derulandu-se, avand in exact acelasi timp sentimentul ca am gleznele legate cu lanturi. Dupa un cavou gothic, sta ascuns un inger, piatra vie, cu chipul ascuns sub pelerine, ghemuit umil si protejand o lumanare. Poti trece de atatea ori pe langa el fara sa il vezi. Insa de simtit, nu ai cum sa nu il simti. De vazut il vezi numai daca te striga usor “SSSSSSShhhhhhhhh……….”. Te-ai intors. L-ai vazut. Il stii cu tine.
Trebuie sa murim ca sa ne dam seama ca am fost morti tot timpul. Morti in temeri, morti in clisee, morti in vise avortate.
