Incoerenta totala

"Ratiunea si iubirea lupta la inceput violent intr-un suflet care se inalta, dar intelepciunea se naste din pacea care se statorniceste in cele din urma intre iubire si ratiune" (Maurice Maeterlinck).

Atunci când iubesc simt ca pot sa ajung pâna la luna si înapoi, ca nimeni nu îmi poate lua ceea ce simt. Când sufar însa, tot din iubire, simt ca cerul întreg se prabuseste peste mine, ca pamântul îmi fuge incontrolabil de sub picioare. Sufletul mi-e cuprins de haos. Deci – incoerenta totala. Iubirea îmi pare a fi singurul scop al vietii, singurul lucru care îi da coerenta pentru ca tot ce e bun se naste în si din iubire. Si totusi iubirea apare brusc, incoerent, fara constructii premeditate. Iar atunci când dispare, lasa în urma un dezastru total, prin urmare – din nou incoerenta. Si atunci? În ce consta de fapt ratiunea sentimentelor? Pentru ca nici atunci când suntem fericiti, nici atunci când suferim îngrozitor din iubire nu suntem rationali... pentru ca, de fapt, a fi rational e ultimul lucru la care ne gândim atunci când sufletul o ia înaintea mintii.
Asa ca raspunsul vine de la sine... sentimentele nu sunt niciodata rationale. Pentru ca daca ar fi, nu s-ar mai numi sentimente, ci ratiune, iar în iubire ratiunea ramâne o utopie... inventata de cei care nu au iubit niciodata.
Honore de Balzac graia ceva de genul: "Cu cat judeci mai mult, cu atat iubesti mai putin." Am am inteles ca iubirea nu trebuie fundamentata pe ratiune, dar linistea nu a venit...

Nu departe de noi

Oameni se chinuie de o bucata buna de vreme sa descopere ce este dincolo de cerul pe care al vedem noi in fiecare zi.
Seara ziceam ca pe cer se vad luminitele din lumea de dincolo , ferestrele adica stelele sunt locurile prin care cei curiosi trag cu ochiul spre tera. Dar cate ferestre sunt pe cerul asta , se pare ca exista destul de multi curiosi care privesc la fratii lor de pe pamant .
Deci ne-am pus deacord ca dincolo de cerul asta intunecat seara mai exista o lume , una sclipitoare de data asta . Ma inspirat foarte mult un castel sclipitor undeva pe un fundal deosebit , ceea ce ma duce cu gandul ca acolo ar putea fii organizata societatea dupa modelul unor mici inparatii, fiecare cu hotarul si rgulile ei .Ami amintesc acum de exemplu de imparatia printesei de gheata, tot acolo precis ca domneste si doamna Toamna care supravegeaza printr-un ocher mare rodu pamantului si trimite spiridusi la inceputul anului sa , sadeasca seminta rodului, binenteles ca asta se face prin colaborare stransa cu domnia sa Primavara in a carui imparatie spiridusii se ingrijesc de hranirea si cresterea vietatiilor astfel incat sa devina frumoasa , frumosi la sfarsit de toamna. Primavara e mama printului Aprilie , Vara e mama lui Augustus dar si a Iuliei , familie numeroasa . Iarna al are ca fecior pe Printul Decembrie , asta intodeauna e cel mai sclipitor dintre toti .
Apoi daca mai exista o lume dincolo de ceea ce ne este noua permis sa vedem inseamna ca mai exista si o luna si un soare altul fata de care al stim noi .

Poate exista si ceva suprem in toata chestiunea asta care ar trebui sa lacuiasca izolat undeva in lumea respectiva , sa fie oare un castel sclipitor undeva pe luciul unui ocean sub o luna plina care sa ai fie strajeru de incredere . Iar apa oceanului sa ai fie oglinga universului , si sa nu aiba nimic de facut toata ziua de cat sa mai intoarca cate o fila din imensa carte a universului subteran.....

Elisa - "Stay" - (International official video - 2007)

Din nou imi este dor de ceva frumos. Observ cu placere ca unii oameni se schimba in timp .Trec peste diferite obstacole care ai intareste sau ai trezeste din melancolia trecutului. La multi dintre ei in loc de negru , culoare lait motiv in ultima vreme am vazut ca grila de culori s-a inbogatit cu ceva culori deschise , ce dau o stare optimista si de bine , o stare sanatoasa in final.E foarte frumos sa vezi un om zambind , sa vezi ca sufletul se bucura de rasaritul si apoi de apusul soarelui , si ca traieste cu speranta ca noua zi va fii aceea speciala pe care a asteptato de multa vreme.

E frumos sa fii linistit intr-o lume nebuna , e frumos sa devii linistit sa ati fi gasit locul , sa stii ca inspre acolo trebuie sa ma indrept , sa fii sigur ca nimic nu mai e intamplare ci este ceea ce tu ti-ai propus, e frumos sa nu visezi cu ochii inchisi .E frumos atunci cand te intereseaza doar ce se va intampla in viitor , iar trecutul al lasi undeva uitat pe o plaja la apus de zi cand valurile inca calde vor nimici acel trecut firav construit din miliarde de particule de amintiri la fel cum un castel din nisip plateste tribut viitorului si se intoarce din nou in imensitatea oceanului .

Paint the sky with stars

De ceva timp , seara tarziu ies afara , cand este senin , afara e liniste iar in linistea nopti eu incep sa ma joc .Sunt un pictor , panza mea e una infinita , nu mi-am asternuto eu , asa am gasito , ma gandesc la un moment dat ca e o binecuvantare ca cineva mia permis sa am un asa imens spatiu de lucru , si nu mia impus nici macar o limita astfel ca de multe ori mie frica san nu ma indrept cu pensula dincolo de panza. Ce chestie , am zis ca a fost darnic cu mine cel care mia pus la dispozitie acest spatiu , dar , faptul ca nu stiu unde ai sunt marginile ma face responsabil , pot sa gresesc la un moment dat din prea mult exces de zel.

Pozitia mea de pictor ma face mai puternic. Pensula pe care o strunesc in fiecare noapte si care peste zi sta inmuiata intr-o lume nebuna , noaptea se linisteste si in mana mea incepe sa viseze frumos, nu mia fost niciodata frica sa pictez cu ea , am avut incredere ca nu va indrazni sa zgarie panza neagra cu nimicurile zilei .Dincolo de panza mea neagra e o lume stralucitoare , nu mi s-a dat o panza integra la fel cum nici viata mea nu e perfecta , sunt goluri care trebuie umplute sau colturi care trebuie retusate . Nu sunt primul pictor care foloseste panza asta , de fapt inca nici nu pictez serios pe ea, mai degraba ami pregates panza pentru adevarata creatie , umplu golurile luminoase , care sunt cu miile , pictorul care mia lasat mostenire eternitatea asta se pare ca a avut o creatie de foc , iar cand ia fost analizata opera , curiosi se pare ca nu au fost deacord cu multe reprezentari cu multe linii cromatice , iar pentru ca criticul e stapanul creatorului iau fost anulate cu bulgari auri si arzatori acele pasaje . Ma intreb oare cu ce a gresit stramosul meu de eu trebuie sa astup atatea puncte de foc , ce reprezentatie odioasa a indraznit sa prezinte.Pana atunci , am inceput sa schitez din centru niste linii de foc , intortocheate , nu duc nicaieri se opresc, de multe ori intr-o gaura de foc, de parca ar fii avut loc un bombardament cu obuze in acea zona.

In fiecare seara pensula mea continua linile incepute , iar cand ajung la o zona luminoasa, incepe parca un proces intre un lenes a carui destin s-a stins de mult, si care din prea multa plictiseala sau dragoste de viata , bantuie in lumea celui grabit , care poate pentru as continua destinul si-ar vinde si o parte din suflet sa treaca de bariera acelui suflet ratacitor , si se poarta negocieri aprige , la un moment dat punctual de foc se stinge incet iar infinitul negru ii ia locul , inca cateva ore castigate de mine in nebunia de ami desavarsi opera , trecutul “ punctul de foc “ s-a stins .

De aceea am incredere in pensula mea e un bun negociator cu prezentul , trecutul , iar cu viitorul vom vedea la momentul vernisajului.

Cred...

... ca mi-am negat niste dureri in ultimul an. Niste lovituri. Aparent a fost bine. Pare ca te simti mai puternic. Aproape reuseti sa-ti vinzi iluzia asta. Ca esti mai puternic. Pana cand intr-o zi un singur cuvant declanseaza in tine durere nevindecata, netratata, netraita, peste care ai aruncat zeci de kilograme de uitare asa cum arunci nisip peste jarul unui foc de plaja dupa ce s-a terminat o noapte magica si te duci sa te culci pe unde nu conteaza.
Apoi, cand durerea izbucneste, mai proaspata ca niciodata, vulcanoida, purulenta, acneica, te trezesti ca ai pierdut timp, ca sunt conturi nereglate si in tot timpul asta - cat ai crezut ca ceea ce pui la spate ramane pe veci acolo si nu-ti va mai iesi niciodata in cale - n-ai facut altceva decat sa fii mai putin om.
Fericirea e pe buzele tuturor. Toata lumea o vinde, toata lumea o cumpara, nimeni nu o pastreaza caci este cel mai pretios activ care se tranzactioneaza la Bursa Imaginatiei. Nimeni nu vorbeste despre Suferinta ca unica solutie pentru a incheia conturile cu tine. Lumea evita sa ia in seama acest cuvant. Suntem din ce in ce mai slabi si mai fricosi. Nu vreau sa ma achit de trecut prin suferinta, nu, conturile cu ea trebuie inchise pe loc. Suferinta trebuie impuscata atunci cand ridica ochii spre mine.

Sweetbox - Read my Mind PV

Am incercat sa privesc dincolo de oglinda sufletului , am reusit , iar acum am devenit mai bogat.Multumesc.

Miros de suflet

Sufletul fecioarei miroase a mosc si grau timpuriu stropit de ploaie.

Sufletul copilului miroase a zapada amestecata cu crengute de brad. Sau a abur de lapte ars.

Sufletul tarfei miroase a alge si crini in ziua a doua. Mai miroase a balta de noiembrie strabatuta de cizme din cauciuc.

Sufletul hotului miroase a frica. Iar frica miroase a carne de porc in descompunere.

Sufletul vaduvei miroase a lemn uscat. De fag sau de stejar.

Sufletul lasului miroase a cenusa muiata in apa salcie. Sau a carpa inca umeda de lesie si praf.

Sufletul fugarului n-are miros.

Sufletul bogatului miroase a peste crud sau a carne incinsa pe gratar stropita cu vin de tara.

Sufletul criminalului miroase a sudoare rece.

Sufletul politicianului miroase a flegma uscata pe furnirul decojit al unui birou de provincie.

Her Morning Elegance / Oren Lavie

E frumos duminica dimineata , chiar elegant

Ratare catifelata

Iubire e cand in raport cu ea tot ceea ce fundamentezi pe ratiune nu functioneza.
Liniste e cand accepti ca nu trebuie sa fundamentezi iubirea pe ratiune.

Oamenii fac greseli mari de dragul iubirii. E un fapt stiut.
Ajung sa se substituie celui de langa ei in forma doar. Ratand fondul.
Aud adesea ca iubirea inseamna sa-l sprijini pe cel de langa tine in momentele grele. Sa simti nevoia sa o faci. Asta nu presupune, insa, ca il intelegi, ca ajungi sa-i studiezi resorturile si sa stii care sunt nevoile lui REALE.

Compasiunea fata de nemultumirile sau nefericirea partenerului tau si umarul pe care i-l oferi nu inseamna nimic altceva decat un antiinflamator sau cel mult un anestezic.
Intelegerea nevoilor reale ale celui iubit, asta este pariul unei relatii. Sa mergi adanc in sufletul celui langa care traiesti si sa nu transformi o relatie intr-o mecanica a sabloanelor. "Hai sa-l sun sa vad ce face", "Cum a fost la birou iubitule", "Esti bine?", "Hai sa ne relaxam in weekend, vrei?", "Hai langa mine si uita de toate problemele pentru cateva ore"; toate propozitiile astea impartite intr-un orar prestabilit nu fac decat sa reduca la o tema generala nevoia unuia pentru celalalt.

Peste asta vine frica oamenilor de a-si spune in fata unul altuia ce-si doresc cu adevarat. Mai ales in plan spiritual. Din iubire oamenii isi menajeaza partenerii. Anumite lucruri nu se spun pentru ca ar fi prea dur sau prea pretentios pentru celalalt. Si uite asa, ajungi sa-ti privesti partenerul si sa-ti pui intrebari (pentru ca nu i le pui lui) vis-a-vis de posibilele lui capacitati de a-ti oferi ceva ce nu-i vei cere niciodata. De frica.

Pentru ca iubirea e perfida pe cat e de curata. Ea se naste si infloreste cu cele mai inaltatoare sentimente, dar moare otravita de cele mai ascunse indoieli.
Puterea de a afla totul despre cel din fata ta fara a-i tulbura apele sufletului, da, asta e marea provocare a iubirii.

De cate ori nu ne-am pus intrebarea asta: - Cum sa te fac sa afli ce imi trebuie de la tine, spiritual vorbind, fara sa te fac sa suferi, fara sa te lovesc?

Si de cate ori am rostit-o partenerului nostru?

Iubirea incepe cu intrebari simple pe care le rostim si sfarseste cu intrebari la fel de simple pe care nu le punem niciodata.

N-am nevoie decat sa stau...

...intr-o camera cu pereti de lapte cald,
Fara tavan.
Intins pe spate privesc cerul senin.

Stelele nu sunt stele, ci gauri intr-o catifea neagra care ne desparte de o alta lume, luminoasa.

Stau cu tine in pat, iubita mea, ti-e trupul umbre si alb din reflexiile laptelui luminat de luna.

Daca te ating, atingerea e atat de cumva, incat pare ca ma ating pe mine.
Pe mine ma mangai daca te mangai pe tine, iubita mea.

As putea sa-ti fac un ceai negru cu lapte. N-am nevoie decat sa scobesc cu ceasca in peretii casei noastre fara tavan...

Recomandare

Iubito, am imbratisat destine paralele.

Pe al nostru l-am lasat in strada, tremurand de frig. Camasa ta barbateasca, pantalonii mei de pijama, neras, duhnind a intrebari clocite si neterminate. Sta in mijlocul strazii, incapabil sa traverseze, ca un batran cu mintea inca tanara pe care l-a parasit vlaga.

Destinul nostru, iubito, a ramas in mijlocul strazii. Un copil pe care noi nu-l mai tinem de mana, caruia nu-i mai ciupim obrajii dolofani, pe care nu-l mai rasfatam cu orele tarzii in prezenta celor mari.

Un singur amanunt ne-a scapat: acolo, in mijlocul strazii, abandonat, al nimanui, prea ingrozit ca sa se poata sustrage, ar putea sa incurce circulatia in asa hal incat alte destine sa ajunga in aceeasi situatie generand un ambuteiaj oribil.

Ar fi fost de datoria noastra sa-l omoram, iubito, inainte sa imbratisam in sila destine paralele. Din spirit civic, din respect fata de traficul si destinele altora, din consideratie pentru noi insine si pentru ceea ce ne-a facut candva sa radem la aceleasi glume.


Recomandare: daca intalniti pe strada destine abandonate, incapabile de a se misca, faceti un efort si ajutati-le sa traverseze. Eventual, incercati sa le plasati langa vreun cos de gunoi. Nu le priviti in ochi si nu va lasati prada vreunui sentimentalism ieftin. Gestul dumneavoastra sa ramana un simplu act de igiena urbana.

Va multumim.

In cadere...

Cad, iubito. Te-am omorat si cad. Cad cu o viteza uluitoare si nu pare ca ma voi mai opri vreodata. Cad si ma frec de lume, o sa iau foc si asta nu e nici macar vreun fel de iad. Cad. Fara fund e caderea mea, nu e salvare, iubito, sunt un meteorit plin de pacate care iau foc si se inmultesc, o jerba uriasa de scantei. Orice gand se topeste si se lipeste arzand de peretii murdari ai lumii prin care cad. Incerc sa ma agat, dar tasneste sange de sub ughii, sange fierbinte, plumb topit turnat pe gatu-mi ca sa-mi infunde speranta in plamani. Te-am omorat, iubito, cu sange rece am omorat tot in tine, te-am omorat cu un zambet candid pe buze, ca si cum as mai cere un pahar de apa de la o batrana care vinde nimicuri pe marginea drumului, intr-o zi cu arsita.
Caderea ma ingrasa, sunt din ce in ce mai fierbinte si mai mizerabil, pilitura spontana de ganduri care fac praf lumea prin care cad. Cad de cand am infipt ultima data cutitul in tine.
Ai mai fortat un zambet. Asa loveai tu.
Eu incepusem sa cad caci reusisem intr-un final sa ma invinovatesc si ma pregateam de bucuria mortii noastre, iubito. Vinovat de crima fiintei tale, dupa ce ti-am inchis gura si ti-am astupat gandurile cu o carpa mirosind a ratare si benzina, dupa ce te-am injunghiat pana cand nu mai erai nici amintirea unei umbre, asteptam sa cad, sa-mi zdrobesc teasta in cadere, sa ma fac praf de fundul suferintei ca s-o pot lua de la inceput, mutilat si liber. Dar nu, cu un ultim efort tu ai zambit si mi-ai apucat haina, tocmai cand incepusem sa alunec in haul plin de speranta renasterii mele. M-ai imobilizat acolo sus, in lumina arzanda pe care ma pregateam s-o parasesc si m-ai orbit cu lama neasteptata a propriului tau cutit. O fractiune de secunda am sperat ca-mi iei gatul, de cand visam sa-mi dai moartea inecandu-ma in sangele care a fiert pentru tine candva.
Cu ultimul tau zambet mi-ai dat tot ce era in tine mi le-ai bagat pe gat si victorioasa mi-ai dat vant in prapastie.Ai ramas acolo sus, incompleta, fumeganda, tremurai spasmotic in bataia soarelui lucid.
Erai o papusa dansand mecanic.Ultima ta placere a fost eterna.Ai ramas acolo sus, tremurand de nevoie si dorinta.Oricine ajunge acolo sus poate sa te aiba pentru ca esti vesnic in calduri, esti vesnic neterminata si n-au cu ce sa te mai umple, iubito.Ti-ai plantat gretutatile in mine, n-o sa ne mai salvam niciodata.Eu o sa cad cu o viteza uluitoare in groapa fara sfarsit in timp ce tu o sa dansezi grotesc pe muntele sperantei in iubire.
O sa devin din ce in ce mai greu in toata caderea asta a mea, o sa sara din mine ganduri si stari de foc, nimic n-o sa reziste o sa imprastii pulbere de foc si daca am sa ma agat de lume o sa ma dezintegrez, dar niciodata de tot, niciodata pana la contopirea cu ceva sau pana sa fiu inghitit de vreun alt pacatos de foc, nu, o sa ma refac in viteza aia de nedescris in care singurul gand care ma va tine intr-o viata fara de alintatoare moarte va fi gandul la tine.
Caci noi doi, iubito, vom fi ramas singurii capabili de a ne fi crutat suferinta unul altuia cu conditia sa nu ne fi ciopartit in asemenea hal. Gandul ca ai putea sa ma vezi fericit, te tine in viata acolo sus pe munte, unde barbati cu rasuflari de cai necheaza jur imprejur, te amusina si se napustesc asupra ta ca sa-ti opreasca dansul nefiresc, sa aiba senzatia ca pentru o clipa ei te manevreaza, te poseda sau iti dau placere. Ei lasa placere in tine, dar tu nu simti nimic, ale tale cele toate sunt la mine iar eu cad fara sa fi gasit vreodata fundul. Noi doi suntem solutia fericirii noastre si ca sa scapam unul de altul ar trebui sa putem sa ne dam lovitura finala.
Paradoxul se adanceste, eu sunt o ghiulea de foc, fara ganduri, sangele e plumb topit, ma frec de lume si nu gasesc izbavirea dezintegrarii. Orice fel de taram de care sa ma fac praf ar fi pamantul fagaduintei locul din care as putea sa ma ridic dupa cateva unitati de timp celest. S-ar opri si dansul tau, acolo sus, pentru o vreme si poate ca ai putea sa simti atingerea eliberatoare a unui alt barbat.

E nevoie de un Zeu sus acolo la tine, iubito, ca sa-ti refaca inauntrul, iar aicea jos, pe Pamantul Fagaduintei, e nevoie de o adiere de vant si de ceva timp ca sa mi se adune ramasitele, si sa vad care e noua mea plasmuire.

La tranta cu timpul

Pentru ca luna mai este cea mai frumoasa din an, am hotarat sa petrec in aer liber, nefacand nimic constructiv, cel putin doua ore pe zi. Nu vreau sa las 2010 sa treaca fara sa profit de aceasta luna.Aminitirile nu se pot construi intre patru pereti sau numai intre patru pereti. Cu siguranta nu-mi permit sa-mi bat joc de luna mai. Inspiratia si motivarea vin si din repaosul atat de necesar mintii. Stiu ca e greu de aplicat, mai ales ca suntem intr-o perioada in care muncim de trei ori si castigam o data.Si daca ne luam la tranta cu timpul? Si daca incercam sa nu mai alergam cot la cot cu masele?Si daca facem ca lucrurile sa mearga conform unui bioritm cara sa ne lase sa TRAIM?
In luna mai, imi sun prietenii si ii scot pe terase la pranz. La o bere seara. Ma plimb, alerg, dau o fuga pana la mare intr-o dimineata si verific vantul.
Poate c-o sa citesc prin parcuri, poate c-o sa pierd vremea facand poze sau visand la proiecte.
Si poate c-o sa am un mai plin de amintiri. Si poate ca timpul n-o sa-mi ia nimic, de fapt. Poate ca o sa-mi DEA intreit. Timpul curge impotriva mea atat timp cat eu fac parte din marea masa care lupta cu el. In luna mai am sa pacalesc sistemul. Si am sa castig.