Si acum inchide ochii.

Si acum inchide ochii. Urmareste drumul unei frunze catre pamant. Esti insasi frunza. Simti durerea rupturii. Nu poti sa te impotrivesti. Te rupi de toata seva si suflarea care ti-a strabatut striatiile. Esti o frunza. Nimic mai mult. Nu lupti. Nu poti sa lupti cu desprinderea. Chemarea pamantului. E o zi frumoasa de toamna. Tine ochii inchisi si priveste in jur. Sunt dealuri galbui care se pierd la orizont. Esti o frunza. Copacul de care te vei desprinde in cateva secunde se afla in varful unui deal. Se vad casele, undeva, jos, in vale. Sunt cateva case albe, aruncate in dezordine ca niste zaruri ale unor zei pagani. Nu deschide ochii. Nu te gandi la el. Nu te gandi la hainele tale, nici la masa de pranz, n-ai masina si nu stii ce e aia sa conduci. Nu stii sa scrii si nici sarutul nu-ti mai freamata-n minte. Nu simti. Toate cuvintele pe care ti le voi sopti nu exista: el, mirosul lui, umilinta, program, ambitie, ticalos, a insela. Copacul iti trimite ultimele fire de seva inainte de desprindere. In tine vibreaza totul. Simti un tremur usor, constant. Voi insirui alte cuvinte care nu exista: secunda, piele, graba, nevoie, trist, mecanism, fior, gand. Vreau sa treaca pe langa tine cuvintele astea. Le auzi, dar n-au sens. Urmareste-ma, iti voi vorbi din ce in ce mai incet si mai rar. Cuvintele trec pe langa tine. Le auzi, dar nu mai inseamna nimic. Sunt doar litere puse cap la cap. Descompune-le: iubire nu e iubire, e buirei, biruie, iuribe, uberii... si tot asa. Cuvintele nu mai conteaza, nu mai au sens, nu le mai simti, nu te mai pot atinge. Tine ochii inchisi. Respira adanc. O sa simti o durere acum. Ca si cum esti intr-un carusel care-si schimba dintr-odata, brusc, directia. Apoi o eliberare. Toate astea le vei simti la trei. Unu, doi, trei. Respira, respira adanc. Te-ai desprins de copac. Vantul te poarta usor, in drum spre pamant. Priveste dealurile, pentru ultima data. Soarele arde albul caselor catre care te indrepti, in zbor. Vreau sa deschizi ochii, acum. Usor, usor. Tine minte ca nu vezi nimic altceva decat pamantul spre care te indrepti si casele din zare. Albe, imaculate, cu acoperisuri rosietice. Nu simti nimic, nici cadere nu mai simti. Ai atins pamantul, dar continui sa cazi. Toata vibratia din tine se scurge in pamant. Simti cum te infiltrezi. Esti una cu pamantul acum. Nu exista cuvinte, nu exista nimic. Auzi iarba, cum creste in jurul tau. Da, se poate. Nu e o metafora. E iarba care creste. Firele de iarba te inconjoara. Soarele se strecoara printre ele. Esti o frunza pe pamant si te scurgi, in pamant. Un gandac se cocoata pe tine. Auzi antenele cum vibreaza si fosnetul pe care-l fac cautand prin aer. Pamantul se cutremura in apropierea ta. Sunt pasii unui om. Te striveste un bocanc, te face una cu iarba, dar nu mai esti acolo ca sa simti durerea. Continui sa te scurgi in pamant. Asa. Iarba isi revine la normal. Se indreapta, dupa ce bocancul isi vede de drum. In jurul tau vuieste aerul strabatut de mii de gaze. E un zgomot colosal. Sunt sunete pe care nu le-ai auzit niciodata. Te departezi de ele, te departezi de tine, o frunza pe pamant. Te scurgi in pamant. Bucati din tine raman ancorate printre argile nisipoase si roca. Te descompui. Esti in diverse straturi de pamant. Nu mai esti intreaga. Doar vibratia te mai leaga pe tine de tine. Tu nu mai esti. Natura a ramas in urma. Esti in mijlocul tuturor lucrurilor si nu mai exista sens. Nu mai exista nimic. Acum, inchide ochii. Respira adanc. Numara pana la cinci. Deschide ochii.Ne vom vedea vreodata?